Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Mai » 7 » Viaţa Sfântului Mitropolit Filaret de New York (Partea III). Conflicte în Sinod. Anatema împotriva ecumenismului.
2:14 PM
Viaţa Sfântului Mitropolit Filaret de New York (Partea III). Conflicte în Sinod. Anatema împotriva ecumenismului.

 

Continuare din articolul anterior

Conflicte în Sinod

         Divergenţele care începeau să iasă la iveală între Mitropolitul Filaret şi majoritatea celorlaltor ierarhi au fost exprimate de acesta într-o scrisoare către unul din puţinii săi aliaţi, Protoiereul George Grabbe, Secretarul Sinodului. Descriind o întâlnire cu ierarhii, el scria: „Am văzut cât de singur sunt cu adevărat printre ierarhii noştri, cu părerile mele în probleme de principiu (deşi la nivel personal sunt în relaţii bune cu toţi). Şi vorbesc serios când spun că iau în considerare retragerea. Bineînţeles, nu voi pleca pe neaşteptate. Dar la următorul Sinod intenţionez să subliniez că prea multe lucruri care au loc în viaţa noastră bisericească nu îmi pică bine. Şi dacă majoritatea corpului episcopilor este de acord cu mine, atunci nu voi pune problema retragerii. Dar dacă văd că sunt singur sau mă văd în minoritate, atunci voi anunţa că mă retrag. Fiindcă nu pot conduce, aşadar nici nu pot purta răspunderea pentru ceva cu care nu sunt de acord în principiu. În special nu sunt de acord cu practica relaţiilor de compromis cu schismaticii americani şi parizieni. Sfinţii Părinţi spun stăruitor că schisma lungă şi continuată cu îndârjire e aproape de a fi erezie, şi că e nevoie să ne raportăm la schismaticii îndărătnici ca la eretici, neîngăduind nici un fel de comuniune cu ei (cum i s-ar face părul măciucă Vlădicăi Antonie la o astfel de declaraţie! Dar eu rămân neclintit)… Mai sunt şi foarte multe alte probleme, în particular despre Soljeniţîn, în privinţa căruia eu continui să rămân mai mult decât doar circumspect...“

         Alt important dizident era preotul moscovit Dimitrie Dudko, care conducea în biserica lui întruniri (religioase) deschise care atrăgeau pe mulţi şi influenţau pe şi mai mulţi. Spre deosebire de Soljeniţîn, el ştia despre Biserica de Catcombă şi scria despre Ea în termeni relativ elogioşi. Însă părintele Dimitrie era infectat cu idei ecumeniste şi liberale pe care, bineînţeles, le transmitea adepţilor lui. Atitudinea corectă faţă de el ar fi fost să-i fie aplaudate curajul şi opiniile corecte pe care le exprima, în timp ce i se încerca contracararea liberalismului şi ecumenismului. Sub nici o formă nu era corect ca el să fie tratat ca şi cum ar fi fost un adevărat preot în Biserica cea Adevărată, şi un exemplu de urmat care nu era mai prejos decât acelea ale adevăraţilor mărturisitori din catacombe. Dar asta era exact ceea ce mulţi din ROCOR, conduşi de către Arhiepiscopul Antonie de Geneva, au început atunci să facă.

         În 1979, ca răspuns la o serie de proteste ale părintelui Dimitrie împotriva a ceea ce el considera drept stricteţe excesivă din partea ROCOR faţă de Patriarhia Moscovei, Arhiepiscopul Antonie, încălcând regula impusă de către Mitropolitul Anastasie şi reafirmată de către Mitropolitul Filaret, că membrii ROCOR nu trebuiau să aibă nici un contact, „nici chiar de natură cotidiană“ cu clerul bisericii sovietice, i-a scris lui Dudko: „Mă grăbesc să vă consolez că partea Bisericii Ruse care trăieşte în libertate, în afara graniţelor patriei mamă, niciodată nu a considerat în mod oficial Patriarhia Moscovei, care este recunoscută în URSS, ca lipsită de har… Niciodată nu am îndrăznit să negăm plinătatea harului bisericii oficiale, deoarece considerăm că tainele slujite de clerul acesteia sunt taine. De aceea episcopii noştri i-au primit pe clericii voştri în Biserica din străinătate în rangurile lor respective… Pe de altă parte, reprezentanţii Bisericii de Catacombă din Rusia ne acuză de faptul că nu vrem să recunoaştem Patriarhia Moscovei ca lipsită de har.“

         Însă în 1980 părintele Dimitrie a fost arestat, fapt urmat îndeaproape de arestarea ucenicilor lui, Victor Kapitanciuk şi Lev Regelson. Atunci, la televiziunea sovietică, Dudko a mărturisit că „aşa-zisa luptă cu ateismul“ era de fapt „o luptă cu puterea sovietică“. Regelson a mărturisit că avea „legături infracţionale“ cu corespondenţi străini şi că amesteca activitatea religioasă cu politica, în timp ce Kapitanciuk a mărturisit şi el legături cu corespondenţi vestici, spunând că „a prejudiciat statul sovietic, lucru pe care îl regretă foarte mult.“ Ambii îi implicaseră şi pe alţii în „infracţiunile“ lor.

         Se dovedea că Mitropolitul Filaret avusese dreptate – deşi mulţi continuau să-l dezvinovăţească pe Dudko şi să-i acuze pe râvnitori că îl „judecau“. Dar nu era vorba de o „judecată“, şi nimeni nu se bucura de căderea unui dizident. Era vorba de distingerea corectă a hotarelor Bisericii şi atitudinea corectă faţă de cei ce se luptau în afara Ei. Această tragedie l-a surprins pe Dudko, scria Mitropolitul, fiindcă activitatea lui avusese loc din interiorul Patriarhiei Moscovei – adică „din afara Adevăratei Biserici“. Şi continua: „Ce este „biserica sovietică“? Părintele Arhimandrit Constantin spunea ades şi stăruitor că cel mai groaznic lucru pe care autorităţile potrivnice lui Dumnezeu l-au făcut Rusiei este apariţia „bisericii sovietice“, pe care bolşevicii au prezentat-o oamenilor ca fiind Adevărata Biserică, după ce alungaseră autentica Biserică Ortodoxă în catacombe sau lagăre de concentrare. “

         „Această falsă biserică a fost anatematizată de două ori. Sfinţia Sa Patriarhul Tihon şi Sinodul Bisericii Întregii Rusii au anatematizat comuniştii şi toţi colaboratorii lor. Această îngrozitoare anatemă nu a fost ridicată până în ziua de azi şi este în vigoare, fiindcă poate fi ridicată numai printr-un Sinod al Bisericii Întregii Rusii, acesta fiind autoritatea bisericească superioară canonic. Iar în 1927 s-a petrecut un lucru groaznic, când conducătorul Bisericii, Mitropolitul Serghie, prin ruşinoasa sa declaraţie apostată a sobordonat bolşevicilor Biserica Rusiei şi a declarat că el colaborează cu aceştia. În cel mai strict sens a fost împlinită exprimarea din rugăciunea de dinainte de împărtăşire: „osândă lui însuşi“! Fiindcă în 1918 Biserica a anatematizat toţi colaboratorii comunismului, şi în 1927 ea însăşi a intrat în rândurile acestor colaboratori şi a început să elogieze autorităţile roşii potrivnice lui Dumnezeu - să elogieze fiara roşie despre care vorbeşte Apocalipsa. Şi asta nu e tot. Când Mitropolitul Serghie şi-a publicat declaraţia criminală, fiii credincioşi ai Bisericii s-au separat imediat de Biserica Sovietică şi a fost creată Biserica de Catcombă. Şi aceasta, la rândul său, a anatematizat biserica oficială pentru trădarea lui Hristos… Noi primim clerici de la Moscova nu ca pe unii care au har, ci ca pe unii care îl primesc prin însuşi faptul unirii. Dar să recunoaştem biserica răufăcătorilor ca purtătoare şi deţinătoare de har – asta bineînţeles că n-o putem face. Căci în afara Ortodoxiei nu există nici un har; iar biserica sovietică s-a lipsit pe sine însăşi de har.“

         Şi iar, scriindu-i Părintelui Victor Potapov în 1980, el a spus: „Va îndrăzni oare cineva să afirme că Domnul şi Harul Său rămân în biserica răufăcătorilor care îi elogiază pe duşmanii Lui îndrăciţi şi colaborează cu ei? … Poate oare să fie plină de har o biserică ce s-a unit cu potrivnicii lui Dumnezeu?! Răspunsul este evident… Am primit clerici din Moscova nu ca având har, ci ca primindu-l prin însuşi actul unirii. Dar desigur că nu putem recunoaşte biserica răufăcătorilor ca purtătoare şi păstrătoare a harului. Fiindcă nu există har în afara Ortodoxiei, şi biserica sovietică s-a lipsit pe sine însăşi de har.“

         O altă cauză însemnată a conflictului dintre Mitropolitul Filaret şi Arhiepiscopul Antonie de Geneva era controversa relaţiilor cu Biserica Sârbă. Sârbii intraseră în Consiliul Mondial al Bisericilor în 1965 şi, la fel ca Patriarhia Moscovei, erau în întregime sub controlul comuniştilor. Cu toate acestea, Arhiepiscopul Antonie continua să slujească cu sârbii în eparhia lui vest-europeană, menţionând, în apărarea sa, ospitalitatea antebelică a sârbilor faţă de ROCOR. De asemenea el continua să slujească cu nou-calendariştii, ceea ce a dus la faptul că mai multe parohii i-au părăsit eparhia, şi că vechi-calendariştii greci mateiţi au rupt comuniunea cu ROCOR în 1976.

         În fapt, Episcopii ROCOR hotărâseră să se abţină de la comuniunea cu sârbii încă de pe 19 mai / 1 iunie 1967, într-o rezoluţie sinodală notată „strict secret“: „În completarea rezoluţiei prezentului Sinod al Episcopilor privind relaţiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă, sfatul Sfinţiei Sale Întâistătătorul şi Preşedintele Sinodului Episcopilor, Mitropolitul Filaret, a fost primit şi confirmat, ca toţi Cuvoişii Episcopi ai ROCOR să se abţină de la împreună-slujirea cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe.“

         În legătură cu controversa sârbă, Mitropolitul Filaret i-a scris Arhiepiscopului Antonie: „Consider că este de datoria mea să vă arăt, Vlădica, că eu accept în întregime afirmaţia voastră că trebuie să mulţumim Bisericii Sârbe pentru felul în care ne-a tratat, dar numai în ceea ce priveşte trecutul ei – slăvitul trecut al Bisericii Sârbe. Da, fireşte, trebuie să slăvim numele Sfinţilor lor Patriarhi Dimitrie şi Varnava în aduceri-aminte pline de recunoştinţă pentru preţioasa lor sprijinire a Bisericii din Străinătate în vremea când Ea nu avea un loc unde să-şi culce capul.“

         „Este indiscutabil că o anumită cinstire este cuvenită Bisericii Sârbe pentru refuzul ei de a condamna Biserica noastră din Străinătate la parasinagoga de la Moscova din 1971, (n.m. parasinagogă = adunare nelegitimă a celor care, încălcând dogmele Bisericii Ortodoxe şi refuzând să se supună Canoanelor acesteia, au căzut de fapt din Biserica Sobornicească), ca şi în ocaziile ulterioare când Moscova a pus din nou problema. Însă pe de altă parte, şi ea a participat la anterior amintita parasinagogă, când a fost ales Pimen, iar ierarhii sârbi n-au protestat împotriva acestei alegeri total anticanonice, când a fost ales cel ce fusese deja selectat şi numit de către regimul urâtor de Dumnezeu. Sinodul nostru din 1971 nu l-a recunoscut şi nu putea să-l recunoască pe Pimen, pe când Patriarhia Sârbă l-a recunoscut şi îl recunoaşte, adresându-i-se ca Patriarh şi fiind în deplină comuniune cu el. Şi astfel ea ni se opune direct, fiindcă noi încercăm de fiecare dată să explicăm „lumii libere“ că Patriarhia sovietică nu este reprezentanta autentică şi capul mult-încercatei Biserici Ruse. Însă Biserica Sârbă o recunoaşte ca avînd această calitate, şi făcând asta săvârşeşte un păcat grav împotriva Bisericii Ruse şi a poporului rus Ortodox.“

         „Cum mai poate fi vorba aici de o deosebită recunoştinţă faţă de ea? A, dacă Biserica Sârbă, recunoscându-ne dreptatea, ar recunoaşte cu curaj, la fel de direct şi deschis, nedreptatea sovieticilor! Ei bine, atunci cu adevărat am avea pentru ce să-i mulţumim! Dar aşa cum stau lucrurile acum, în timp ce-şi întinde o mână spre noi, ea îşi întinde cealaltă mână spre duşmanii noştri şi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Dacă asta doriţi, ca închizându-vă ochii în faţa acestei triste realităţi, să mulţumiţi sârbilor pentru astfel de „isprăvi“ de-ale lor, atunci este treaba voastră, însă eu nu sunt părtaş la această exprimare a recunoştinţei.“

         „Cât de primejdioase sunt compromisurile în chestiuni de principiu! Ele îi fac pe oameni să devină neputincioşi în apărarea Adevărului. Cum se face că Patriarhia Sârbă nu se poate decide să întrerupă comuniunea cu ierarhia sovietică? Fiindcă ea însăşi merge pe aceeaşi cale întunecoasă şi primejdioasă a compromisului cu comuniştii urâtori de Dumnezeu. E adevărat că ea nu a înaintat pe această cale până unde a ajuns ierarhia sovietică şi că încearcă să predice şi să apere credinţa, dar chiar dacă aici umbrele şi nuanţele sunt destul de diferite, totuşi în principiu problema se pune la unul şi acelaşi nivel.“

         Mitropolitul Filaret era cel mai smerit şi mai blând om. Însă când se ajungea la probleme de Credinţă, nu era părtinitor cu nimeni. Astfel, în 1970, Arhiepiscopul Averchie de Siracuza şi Jordanville, care era râvnitor întru Credinţă şi apropiat de concepţiile Mitropolitului, a îngăduit unor copţi monofiziţi să oficieze o slujbă în Jordanville. Mitropolitul Filaret, considerând că biserica din Jordanville fusese pângărită de slujba ereticilor, a poruncit ca ea să fie resfinţită. Apoi, într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Averchie, el a arătat întreaga dimensiune anticanonică a acestui fapt, subliniind că el nu putea fi justificat prin nici un fel de economie, şi exprimându-şi temerea că fiii credincioşi ai ROCOR s-ar îndepărta de Ea dacă incidente similare s-ar repeta…

Tristeţi şi bucurii

         Mitropolitul Filaret a avut de suferit multe calomnii şi atacuri, chiar unele fizice. Odată, în prezenţa sa, un anumit arhimandrit le-a declarat celorlaltor ierarhi că era necesară îndepărtarea grabnică a unui „asemenea Mitropolit nepotrivit“…

         În 1976 sfântul ierarh a venit în Anglia şi a fost întrebat de ierarhul conducător, Arhiepiscopul Nicodim de Richmond şi Marea Britanie, de ce a criticat botezul unui grup de laici din parohia sa. Mitropolitul a spus că nu a făcut nici un reproş, şi a cerut să-şi vadă scrisoarea. Când i-a fost arătată, a spus că n-o scrisese el – semnătura îi fusese falsificată…

         Şi iar, în 1977, unui laic care protesta împotriva activităţilor ecumeniste ale Arhiepiscopului Antonie de Geneva, i-a spus că, deşi era de acord cu protestul său, el nu putea face nimic să-l ajute pentru că avea un pistol la cap – şi în acel moment a închipuit cu degetele mâinii drepte forma unui revolver şi şi l-a îndreptat spre tâmplă.

         Conform Părintelui Alexei Makrikov, fuseseră comise mai multe atentate la viaţa lui. Unul avusese loc la întoarcerea sa cu vaporul de la mănăstirea Lesna din Franţa în SUA. Pe neaşteptate focul din cazanul vaporului s-a făcut atât de puternic încât coşul de fum s-a albit de încins ce era. Căpitanul vasului, nevăzând nici o posibilitate de a potoli forţa focului care ameninţa să topească coşul de fum şi să înghită întreaga navă, s-a adresat Mitropolitului Filaret pentru ajutor şi l-a rugat să se roage, fiindcă, după părerea lui, numai Dumnezeu putea salva vasul şi pasagerii acestuia. Sfântul l-a ascultat pe căpitan şi a început imediat să se roage la Dumnezeu. După vreo zece - douăzeci de minute coşul de fum a început să se răcească şi s-a înroşit. Şi până într-o oră s-a făcut la loc negru. Nava a fost salvată prin mila lui Dumnezeu! Căpitanul s-a dus din nou la Mitropolit, i-a sărutat mâna şi i-a mulţumit pentru rugăciuni…

         În pofida împotrivirii unor anumiţi episcopi şi clerici, ca şi a potrivnicilor din afara Bisericii, Mitropolitul Filaret era iubit de masele largi de oameni ai Bisericii. De la numirea sa ca Întâistătător, întocmai ca în timpul când trăia în Harbin, sfântul ierarh nu a refuzat să ajute pe nimeni. El s-a îngrijit în mod deosebit de luminarea duhovnicească a tinerilor, pe care îi iubea foarte mult şi de care era mereu înconjurat.

         El îi învăţa pe oameni adevărata smerenie şi căinţă: „Uneori oamenii spun despre ei înşişi: „O, sunt foarte religios, sunt profund credincios“ – şi o spun cu sinceritate, gândind că efectiv, pe bună dreptate, pot zice despre ei aşa ceva... Din viaţa Bisericii vedem că aceia care realmente aveau credinţă adevărată totdeauna gândeau cu foarte multă smerenie despre ei înşişi şi credinţa lor, şi mereu se considerau şi erau conştienţi că sunt puţin credincioşi... Cel care crede cu adevărat, nu se încrede în credinţa lui şi se vede pe sine ca fiind puţin credincios. Cel care în esenţă nu are credinţă adevărată, gândeşte că este profund credincios... “

         „Vedem acelaşi „paradox“ în evaluarea morală, etică şi duhovnicească a unei persoane… drepţii se consideră păcătoşi, în timp ce păcătoşii se consideră drepţi.“

         „În sufletul unui păcătos neluminat de harul lui Dumnezeu, care nu se gândeşte la viaţa duhovnicească, care nu se gândeşte la îndreptare, care nu se gândeşte la cum va răspunde pentru sine însuşi în faţa lui Dumnezeu, toate s-au contopit şi el singur nu poate discerne nimic acolo; numai atot-văzătorul Dumnezeu vede starea de plâns a sufletului acestui om. Dar el însuşi n-o simte şi n-o bagă în seamă, şi crede că nu-i un om prea rău, şi că pasajele din Evanghelie care vorbesc despre mari păcătoşi n-au nici o legătură cu el. Poate că nu se crede sfânt, dar presupune că nu-i chiar atât de rău…“

         „Cei care au bine-plăcut lui Dumnezeu gândeau despre ei înşişi în cu totul alt mod, şi îşi vedeau sinele şi natura duhovnicească într-o cu totul altă lumină. Un pustnic plângea tot timpul; ucenicul lui l-a întrebat: „Părinte, pentru ce plângi?“ „Pentru păcatele mele, fiule“, a răspuns el. „Dar ce păcate poţi avea? Şi de ce plângi aşa de mult pentru ele?“ „Fiule“, a răspuns sihastrul, „dacă mi-aş putea vedea păcatele aşa cum ar trebui văzute, în toată urâciunea lor, te-aş ruga să plângi pentru păcatele mele împreună cu mine.“ Iată cum vorbeau despre ei înşişi aceşti oameni cu totul deosebiţi. Însă noi, find oameni obişnuiţi, nu ne vedem păcătoşenia şi nu-i simţim greutatea. Prin urmare, se întâmplă cum v-am spus mai înainte: omul vine la spovedanie şi nu ştie ce să spună. O femeie venită să se spovedească tocmai mi-a zis: „Batiuşca, am uitat tot“. Ce credeţi: dacă doare pe cineva o mână sau un picior sau un organ intern şi se duce la doctor, uită de durere? La fel este cu sufletul: dacă acesta într-adevăr arde de sentimentul pocăinţei, nu-şi va uita păcatele. Desigur, nici măcar o singură persoană nu-şi poate aminti toate păcatele – toate până la ultimul, fără excepţie. Dar pocăinţa adevărată cere cu necesitate ca omul să fie conştient de păcătoşenia sa şi să aibă sincere păreri de rău pentru ea.“

         „Ne rugăm în Postul Mare ca Domnul să ne dea să ne vedem păcatele - păcatele noastre, nu ale altora. Dar e nevoie să ne rugăm pentru asta nu numai în post, ci în toată vremea - să ne rugăm ca Domnul să ne înveţe să ne vedem pe noi înşine aşa cum ar trebui, şi să nu ne gândim la presupusa noastră „dreptate“. Ci trebuie să ţinem minte că numai mila lui Dumnezeu poate să-i deschidă omului ochii asupra stării lui duhovniceşti reale, punându-l astfel pe calea pocăinţei adevărate.“

         În perioada în care Mitropolitul Filaret a îndeplinit slujirea de Întâistătător al Bisericii Ruse din străinătate, mulţi sfinţi noi ai lui Dumnezeu au fost canonizaţi de către Aceasta: Dreptul Ioan de Kronstadt (în 1964), Sfântul Herman din Alaska (în 1971), Sfânta Xenia din Sankt Petersburg (în 1978), Sinaxa Noilor Mucenici şi Mărturisitori din Rusia (în 1981) şi Sfântul Paisie Velicicovski (în 1982).

         Cea mai importantă dintre aceste canonizări a fost aceea a Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori din Rusia. Spre deosebire de decizia aparent similară a Patriarhiei Moscovei din anul 2000, această hotărâre nu a confundat adevăraţii mucenici cu cei falşi, adevăraţii robi ai lui Dumnezeu cu serghianiştii şi trădătorii. Influenţa ei în interiorul Rusiei a fost şi continuă să fie foarte mare. Astfel, în 2008 Biserica Rusă cu adevărat Ortodoxă (n. m. RTOC, de la Russian True Orthodox Church) a continuat lucrarea din 1982, canonizând încă patruzeci şi nouă de sfinţi ai catacombelor – şi chiar pe Sfântul Filaret!

         Mitropolitul Filaret scria despre acest eveniment unic: „Deşi în istoria Bisericii lui Hristos găsim exemple de mucenicie în toate perioadele existenţei ei, totuşi înainte de Revoluţia Rusă martiriul data mai cu seamă din primele secole de Creştinism, când păgânismul căuta să nimicească Sfânta Biserică prin sabie şi sânge.“

         „Astăzi vedem altceva. Odată cu apariţia şi consolidarea comunismului potrivnic lui Dumnezeu în Rusia, a început o persecuţie a Credinţei nemaiauzită ca cruzime şi întindere. Aşa cum a definit-o un scriitor bisericesc, Rusia Ortodoxă a fost pe Golgota şi Biserica Rusă pe Cruce… Biserica Rusă şi poporul rus au dat o mulţime nenumărată de cazuri de rezistenţă mucenicească la persecuţii şi moarte pentru Credinţa în Hristos… nu numai sute sau mii, ci milioane de osândiţi pentru Credinţă – un fenomen şocant şi nemaiauzit.“

         „Dar în acelaşi timp pământul rus este purificat de această pângărire prin sfântul sânge al Noilor Mucenici care au suferit pentru credinţă şi dreptate. Pământul rus a fost stropit cu prisosinţă cu acest sânge - stropit, sfinţit şi curăţat de lipsa de bun simţ a ateilor şi a potrivnicilor lui Dumnezeu!...“

         „Se apropie ziua proslăvirii, a canonizării corului nenumăraţilor mucenici şi mărturisitori ai Credinţei, pe care Biserica rusă şi poporul rus i-au arătat lumii. Pentru Credinţa Ortodoxă, aceasta va fi ziua unei sărbătoriri foarte înălţătoare nu numai în Rusia şi în diaspora rusă, ci în întreaga lume, oriunde se află copiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe…“

         „Măreţ şi numeros este corul Noilor Mucenici Ruşi. În fruntea lui sunt puse, înainte de toate, sfintele nume ale Sfinţiei Sale Patriarhul Tihon, şi Mitropoliţilor ucişi Vladimir şi Veniamin; Mitropolitul Vladimir are în el un loc de onoare special, ca fiind întâiul mucenic care a pus început acestui slăvit cor. În acelaşi timp, un loc cu totul deosebit în corul Noilor Mucenici este ocupat de Familia Regală condusă de Ţarul-Martir, Împăratul Nicolae Alexandrovici, care a spus odată: „Dacă pentru salvarea Rusiei este nevoie de o jertfă, eu voi fi acea jertfă…““

         „Membri ai Bisericii Ruse din afara Rusiei! Ne pregătim pentru o mare solemnitate – o solemnitate nu numai pentru Biserica Ortodoxă Rusă, ci şi pentru întreaga Biserică Sobornicească, fiindcă întreaga Biserică Ortodoxă, în toate părţile Ei, este Una şi trăieşte o singură viaţă duhovnicească. Fie ca această solemnitate a Credinţei Ortodoxe şi a frumuseţii actului muceniciei să nu rămână numai o solemnitate Bisericească de obşte, ci şi o solemnitate personală pentru fiecare dintre noi. Chemăm pe toţi membrii Bisericii din afara Rusiei să se pregătească pentru ea cu sporită rugăciune, spovedire şi împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, astfel încât întreaga noastră Biserică, într-un singur glas şi cu o singură inimă, să-L slăvească pe Cel de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit – Dumnezeu Cel Minunat întru Sfinţii Săi.“

         În 1982 s-a arătat o mare minune a milei lui Dumnezeu – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Iviron – Montreal, din care vreme de cincisprezece ani a curs fără încetare mir, până la dispariţia ei în 1997…

Anatema împotriva ecumenismului

         Timpul trecea şi devenea din ce în ce mai clar că pentru Ortodocşi era cu neputinţă să aibă vreun fel de comuniune cu „bisericile“ ortodoxiei lumeşti, nemaivorbind de faptul de a face parte din ele. În 1980, serviciul de presă ecumenist (ENI) a declarat că Consiliul Mondial al Bisericilor elabora un plan pentru unirea tuturor denominaţiunilor creştine într-o nouă religie. În 1981 la Lima (Peru) a fost plănuit un serviciu divin euharistic  inter-confesional, la o conferinţă în timpul căreia reprezentanţi Protestanţi şi Ortodocşi din CMB au căzut de acord că botezul, euharistia şi hirotonia tuturor denominaţiunilor sunt valide şi admisibile. Dar cea mai mare ruşine a fost provocată de Adunarea Generală a CMB de la Vancouver din 1983. Erau prezenţi la ea reprezentanţi ai tuturor religiilor existente, şi ea a început cu un ritual păgân susţinut de indienii din partea locului. Ierarhi Ortodocşi au luat parte la aceste ceremonii religioase împreună cu reprezentanţi ai tuturor religiilor lumii.

         La acea vreme şi Sinodul ROCOR s-a întrunit în Canada. El a condamnat acea recentă şi extremă manifestare a ecumenismului: „În hotărârea sa din 28 iulie / 10 august, Sinodul nostru a explicat că Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei nu participă la Consiliul Mondial al Bisericilor de vreme ce acesta din urmă încearcă să-i reprezinte pe cei reuniţi în el, reprezentanţi de religii diferite în concepţiile lor, ca şi cum ele ar avea vreo oarecare unitate de credinţă. În realitate însă, chiar această poziţie este o minciună, întrucât ei, membri ai diverselor confesiuni şi secte, nu şi-au părăsit punctele de divergenţă (nici) unii faţă de alţii, cu atât mai puţin faţă de Biserica Ortodoxă, pe teme de dogme şi atitudini fundamentale. În numele formulelor unificatoare, aceste diferenţe de păreri nu sunt anulate, ci doar lăsate deoparte. În locul adevărurilor de nezdruncinat ale Credinţei, ei încearcă să vadă doar păreri, neobligatorii pentru nimeni. Drept răspuns la mărturisirea Credinţei Ortodoxe Celei Una, ei spun, împreună cu Pilat: „Ce este adevărul?“ Iar membrii ortodocşi cu numele ai Mişcării Ecumeniste merită din ce în ce mai mult certarea Îngerului Bisericii din Laodiceea: „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte!“ (Apocalipsa 3, 15). O manifestare clară a unei astfel de false uniuni a fost slujirea aşa-numitei Liturghii Lima…“

         Atunci Sinodul a anatematizat Ecumenismul, declarând: „Acelora care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-numite „ramuri“ care diferă ca dogmă şi mod de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi formată în viitor când toate „ramurile“, ori secte, ori denominaţiuni, ori chiar religii, vor fi unite într-un singur trup; şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valide pentru mântuire; prin urmare, acelora care cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici pomeniţi mai înainte, sau (acelora care) susţin, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul iubirii frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema.

         Comentând asupra anatemei, Arhiepiscopul Vitalie de Montreal a scris: „Fără îndoială, vremea discuţiilor şi a polemicilor a trecut, şi a sosit timpul să judecăm această mişcare. Şi oricât de neînsemnat poate părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat în cele din urmă ecumenismul şi l-a anatematizat…“

         Anatema împotriva ecumenismului a fost însuşită cu foarte mare bucurie nu numai de către adevăraţii Ortodocşi din ROCOR, ci şi de către cei din Grecia şi Muntele Atos, şi poate fi considerată unicul act ecleziastic extrem de important al Adevăratei Biserici Ortodoxe în a doua jumătate a secolului douăzeci. Multora, care îşi făceau griji că ROCOR nu era îndeajuns de clară şi fermă în relaţiile Ei cu ecumeniştii, el le-a pus capăt îndoielilor şi le-a reconfirmat credinţa în Ea. Semnificaţia acestei anateme era clară: toate Bisericile Ortodoxe care erau membre cu drepturi depline ale Consiliului Mondial al Bisericilor cădeau sub ea şi erau astfel lipsite de harul tainelor. Mai mult, cei în comuniune cu ereticii ecumenişti deveneau părtaşi la aceeaşi erezie. În fapt, ecumeniştii deja căzuseră din Biserică, şi anatema doar le dovedea credincioşilor liberi că aceia se aflau în afara Bisericii. Adversarii acestei ruperi categorice a relaţilor cu „ortodoxia lumească“ au spus şi spun multe despre „lipsa de valabilitate“ a acestei anateme – mergând până la a spune că ierarhii ROCOR n-au aceptat nici un fel de anatemă, însă anumiţi „oameni rău intenţionaţi“ pur şi simplu au introdus-o în textul Actelor Sinodului. Totuşi acest lucru pare improbabil: la urma urmei nici unul dintre ierarhi nu s-a lepădat de anatemă mai târziu (de fapt ea a fost reconfirmată în Sinod în 1998), nici unul dintre ei nu a spus că el nu a semnat-o; anatematizarea ecumenismului a fost introdusă în Sinodiconul la Duminica Ortodoxiei…

         Astfel, lucrarea întregii vieţi a Mitropolitului Filaret şi-a găsit cea mai înaltă expresie într-un act istoric de însemnătate universală pentru întreaga deplinătate a Ortodoxiei – în anatematizarea oficială a „ereziei ereziilor“ şi a apostaţilor vremii noastre. Este evident că nici o predică adresată ecumeniştilor „ortodocşi“ nu putea avea vreun efect, şi era necesară o cauterizare foarte puternică pentru a opri infectarea generală. Astfel, într-una din predicile sale, vorbind despre aceia care încalcă învăţătura Bisericii, Mitropolitul a explicat însemnătatea anatemei: „Biserica declară că ei şi-au retezat singuri comuniunea cu Ea, fiindcă au încetat să mai asculte de vocea Ei de mamă. Şi Ea face acest lucru nu numai pentru informarea altora, ca să ştie şi ei, ci şi pentru binele excomunicaţilor înşilor. Biserica speră că acest avertisment ameninţător va avea, în orice caz, o înrâurire asupra lor…“

         „Caracteristica specifică vremii noastre“, obişnuia el să spună, „este faptul că oamenii sunt acum cuprinşi din ce în ce mai mult de nepăsare faţă de Adevărul Divin. Se spun multe vorbe frumoase, dar de fapt - în realitate -, oamenii sunt total nepăsători faţă de adevăr. O astfel de indiferenţă a fost odinioară afişată de către Pilat, când Domnul i-a stat înainte la judecata Sa. Înaintea lui Pilat stătea Adevărul Însuşi, însă el a declarat cu scepticism: „Ce este adevărul?“ – adică, există oare? Şi dacă da, atunci e departe de noi şi poate că nu există. Şi cu totală nepăsare s-a îndepărtat de Cel Care îi făcuse cunoscut adevărul, Care era Adevărul Însuşi. Şi acum oamenii au devenit la fel de indiferenţi. Aţi auzit, probabil, mai mult decât o dată, vorbe presupus creştineşti despre unirea tuturor într-o singură credinţă, într-o singură religie. Dar nu uitaţi că în spatele acestui lucru se află exact nepăsarea faţă de adevăr. Dacă unui om i-ar fi drag adevărul, el n-ar lua-o niciodată pe calea asta. Dar tocmai pentru că adevărul prezintă puţin interes pentru toţi aceştia, iar ei pur şi simplu vor cumva să facă mai uşoare şi mai convenabile reglementările şi în materie de credinţă, spun ei că „toţi trebuie să se unească“…

         „Fraţilor, noi trebuie să ne temem de nepăsarea faţă de adevăr. În Apocalipsă Domnul nostru Iisus Hristos ne arată clar cât de înfricoşătoare este nepăsarea faţă de adevăr. Acolo El se adresează Îngerului aflat în fruntea Bisericii din Laodiceea şi-i spune: „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Dar, fiindcă nu eşti nici rece, nici fierbinte (ci căldicel - nici una, nici alta, adevărul nu îţi este drag), am să te vărs din gura Mea.“ Întocmai cum un organism dă afară din el ceea ce îi este absolut greţos şi dăunător.“

         „Să nu uităm că această nepăsare faţă de adevăr este una din principalele nenorociri ale vremurilor noastre de apostazie. Preţuieşte adevărul, omule! Fii un luptător pentru adevăr… Pune adevărul mai presus de toate celelalte ale vieţii, omule, şi nu-ţi îngădui să te abaţi cu nici un chip de la calea adevărului…“

Adormirea şi minuni

         Mitropolitul Filaret a trecut la Domnul pe 8/21 noiembrie 1985, în jurul orei 6:30 dimineaţa, de ziua Mai Marelui Cetelor Îngereşti, Sfântul Arhanghel Mihail. Suferise de cancer.

         După adormirea sa, în maşina de scris i-a fost găsită o foaie de hârtie cuprinzând următoarele cuvinte din Testamentul său Duhovnicesc, un citat din cuvintele Domnului către Îngerul Bisericii din Filadelfia: „Ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta“ (Apocalipsa 3, 11). Cu adevărat el a fost un înger al Bisericii Filadelfiei, Biserica cu adevărat Ortodoxă a lui Hristos, şi dreptul acuzator al Bisericii din Laodiceea, biserica ecumeniştilor nepăsători faţă de adevăr, biserica lui antihrist…

         Aproape o mie de oameni au participat la slujba de înmormântare a Mitropolitului, care s-a ţinut la Catedrala Maicii Domnului a Semnului din New York, în duminica de după binecuvântata lui adormire. Opt ierarhi, treizeci şi unu de preoţi şi opt diaconi au oficiat slujba. La sfârşitul acesteia, după ce credincioşii i-au dat arhipăstorului lor cea din urmă sărutare, trupul neînsufleţit a fost dus la mănăstirea Novo-Diveievo din Spring Valley, unde a rămas peste noapte. În zorii zilei următoare a fost dus la mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville. După Sfânta Liturghie, el a fost depus spre odihnă în cripta capelei cimitirului, cu hramul Adormirii Maicii Domnului.

         Roaba lui Dumnezeu Nadia Mokhov a spus: „Acest om a fost cel mai binevoitor.  El lua tineri de care nimănui nu îi păsa şi îi aducea la biserică numai prin bunătate. A fost un părinte pentru absolut fiecare dintre noi.“ Grija sa pentru tineretul Bisericii a fost un lucru care într-adevăr i-a caracterizat episcopatul. Învăţăturile lui către tineri au fost publicate în traducere engleză. Cu numai un an înainte de binecuvântata-i adormire, Mitropolitul a condus hirotonirea vicarului său, Episcopul Ilarion de Manhattan, căruia  i-a încredinţat în special oblăduirea duhovnicească a tinerilor. În ziarul Newsday de luni 25 noiembrie, Larry Binins a surprins nota dominantă a slujirii Mitropolitului, portretizându-l drept „Episcopul bun al Ortodoxiei Ruseşti.“

         Au trecut aproape treisprezece ani, şi s-a rânduit ca rămăşiţele Mitropolitului Filaret să fie transferate din cavoul de sub altarul Bisericii Adormirii a cimitirului din mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, într-un cavou nou din spatele bisericii principale a mănăstirii. În legătură cu asta, pentru pregătirea transferului, s-a hotărât să fie efectuată o deschidere a mormântului. Pe 10 noiembrie 1998, Arhiepiscopul Lavru de Siracuza şi Sfânta Treime, împreună cu clericii comunităţii, au slujit o panahidă în cavou; sicriul Mitropolitului Filaret a fost pus în mijlocul încăperii şi deschis. S-a constatat că trupul Mitropolitului era complet neputrezit, avea o culoare deschisă; pielea, barba şi părul erau perfect păstrate. Veşmintele, Evanghelia şi hârtia cu rugăciunea de iertare de păcate erau într-o stare de desăvârşită conservare. Până şi pânza albă care îi acoperea trupul pe deasupra îşi păstrase albul orbitor, fapt ce l-a uimit foarte tare pe antreprenorul de pompe funebre care era prezent la deschiderea sicriului – el a spus că această pânză ar fi trebuit să devină în întregime neagră după trei ani în coşciug... Este demn de remarcat că, fiind atinse, încuietorile metalice ale Evangheliei s-au făcut praf şi pulbere – ele ruginiseră în totalitate; era o dovadă a faptului că în mormânt era multă umezeală; şi în atâta umezeală, nimic nu a suferit nici o stricăciune, cu excepţia încuietorilor! Cu adevărat asta a fost o minune vădită a lui Dumnezeu.

         Însă reacţia Arhiepiscopului Lavru la această minune vădită a fost neaşteptată; el a poruncit ca sicriul cu moaşte să fie închis la loc...

         În ajunul reîngropării moaştelor, 20 noiembrie, la începutul celei de-a patra ore a zilei, sicriul Sfântului Ierarh a fost dus cu o maşină de la Biserica Adormirii Maicii Domnului la Biserica Sfintei Treimi a mănăstirii. Panahida a fost slujită de Arhiepiscopul Lavru şi de douăzeci de clerici. Nici unul dintre ceilalţi ierarhi ai ROCOR nu a venit la mutarea moaştelor Sfântului Ierarh Filaret (numai Episcopul Gavriil de Manhattan a dorit să vină, dar a fost împiedicat de o slăbiciune ivită pe neaşteptate). După panahidă, sicriul cu trupul Sfântului Ierarh a fost aşezat în peretele lateral al bisericii, şi la ora 19:00 a început privegherea de toată noaptea. A doua zi, 21 noiembrie, Arhiepiscopul Lavru a condus slujba Sfintei Liturghii în biserică. Cu el împreună au slujit optsprezece preoţi şi unsprezece diaconi; alţi câţiva clerici care sosiseră s-au rugat împreună cu laicii din interiorul bisericii. În jur de patru sute de oameni s-au adunat în biserica supraaglomerată. Toţi cei prezenţi erau foarte tulburaţi şi adânc întristaţi de faptul că în timpul panahidei, ca şi în timpul privegherii de toată noaptea şi al Liturghiei, sicriul cu moaştele Mitropolitului Filaret a rămas sigilat. În pofida numeroaselor cereri ale clericilor şi laicilor care veniseră la Jordanville în mod special pentru a săruta moaştele Sfântului Ierarh, Arhiepiscopul Lavru a refuzat să deschidă sicriul. De asemenea, el a interzis în mod foarte strict să fie copiate sau chiar arătate cuiva fotografiile care fuseseră deja făcute cu moaştele neputrezite ale Sfântului. Arhiepiscopul Lavru a făcut apel la cei adunaţi să se roage pentru pacea sufletului adormitului Întâistătător până când va fi arătată voia lui Dumnezeu referitoare la cinstirea acestuia în rândul sfinţilor...

         După Liturghie s-a slujit o panahidă şi apoi sicriul cu moaştele Sfântului Ierarh Filaret a fost purtat în procesiune cu cruce în jurul Catedralei Sfintei Treimi şi apoi la locul pregătit din cavou, unde Arhiepiscopul Lavru a încredinţat pământului moaştele Sfântului Ierarh.

         Sfinte Părinte Filaret, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

traducere de Mihaela şi Theodor Leontescu din lucrarea
The Golden Chain /Lanţul de aur de Vladimir Moss – 2013, p. 123-139

 

Citiți vă rog și:

VIAŢA SFÂNTULUI MITROPOLIT FILARET DE NEW YORK (Partea I)

Viaţa Sfântului Mitropolit Filaret de New York (Partea II). Mărturisitor împotriva ecumenismului. Al treilea Sinod al întregii diaspore

Să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent cine este persoana care ne ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară

Reforma calendaristică a schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice

Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret

Foarte actual. Mitropolitul Filaret Vosnejenski despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, teoria ramurilor, unirea în afara adevărului...

Epistola Mitropolitului Filaret Vosnejenski, către Patriarhul Athenagoras I în legătură cu decizia acestuia de convocare a unui „Mare Sinod”

Protestul Mitropolitului Filaret Vosnejenski, Întâistătătorul ROCOR către Patriarhul Athenagora în legătură cu ridicarea anatemelor din 1054

Decretul Patriarhului Tihon № 362 ce a stat la baza formării Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR)

Testamentul Duhovnicesc al Arhiepiscopului Antonie al Los Angelesului sau Predania Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor

Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI

Adunările CMB: ocultism, vrăjitori, muzică Rock, spiritism, "teologi" coreeni, "episcopi" femei şi...ortodocşi

Categorie: ROCOR | Vizualizări: 840 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar