Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Mai » 7 » Viaţa Sfântului Mitropolit Filaret de New York (Partea II). Mărturisitor împotriva ecumenismului. Al treilea Sinod al întregii diaspore
2:02 PM
Viaţa Sfântului Mitropolit Filaret de New York (Partea II). Mărturisitor împotriva ecumenismului. Al treilea Sinod al întregii diaspore

 

Mărturisitor împotriva Ecumenismului

         Noul Mitropolit era pus în faţa unei misiuni descurajante. Pentru că, pe de o parte, el trebuia să-şi conducă Biserica în denunţarea cu hotărâre a apostaziei ortodoxiei lumeşti, cu care comuniunea nu mai putea fi îngăduită. Şi pe de alta, el trebuia să menţină unitatea între membrii propriului Sinod, dintre care unii erau mai apropiaţi în duh de ortodoxia lumească decât de Adevărata Ortodoxie…

         În vremea când Mitropolitul Filaret era Întâistătător, ecumenismul îşi arăta în sfârşit adevărata faţă – masca unei înspăimântătoare erezii reunind în ea însăşi toate ereziile anterioare, şi luptându-se să devoreze complet Ortodoxia, distrugând însăşi noţiunea de Biserică a lui Hristos şi creând o „biserică“ mondială a lui antihrist. Un moment de răscruce important a avut loc în 1964 când, sfidând Sfintele Canoane, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului s-au rugat împreună la Ierusalim, şi în decembrie 1965 au „ridicat anatemele“ emise una împotriva celeilalte de către Bisericile Romană şi Constantinopolitană în 1054.

     În acest moment crucial Domnul l-a ridicat pe Mitropolitul Filaret să explice Ortodocşilor ecumenişti esenţa primejdiei în care cădeau. În prima dintr-o serie de „Epistole Îndurerate“, pe 2/15 decembrie 1965, el a scris Patriarhului Atenagoras protestând împotriva acţiunii acestuia: „Apartenenţa organică a Ortodocşilor la uniunea ereticilor contemporani nu-i sfinţeşte pe aceştia din urmă, ci îi smulge pe Ortodocşii care intră în ea de Unitatea Sobornicească Ortodoxă.“ „…gestul Vostru pune un semn de egalitate între rătăcire şi adevăr. De secole, toate Bisericile Ortodoxe (n.m. locale) au considerat pe bună dreptate că nu au încălcat nici o dogmă a Sfintelor Sinoade Ecumenice; pe când Biserica Romei a introdus o serie de inovaţii în învăţătura ei dogmatică. Cu cât erau introduse mai multe astfel de inovaţii, cu atât mai adâncă urma să devină separarea dintre Est şi Vest. Abaterile doctrinale ale Romei din secolul al XI-lea nu conţineau încă rătăcirile care au fost adăugate ulterior. De aceea revocarea excomunicării reciproce din 1054 ar fi putut însemna ceva atunci; dar acum este numai o dovadă de nepăsare faţă de cele mai importante rătăciri, şi anume noi dogme străine Bisericii străvechi, din care unele, fiind date în vileag de Sfântul Marcu din Efes, au fost motivul pentru care Biserica a respins Unirea de la Florenţa… Nici o unire a Bisericii Romane cu noi nu este posibilă până când ea nu renunţă la noile ei doctrine, şi nici o comuniune în rugăciune nu poate fi restabilită cu ea fără hotărârea tuturor Bisericilor, ceea ce totuşi cu greu poate fi posibil înainte de eliberarea Bisericii Rusiei care în prezent este nevoită să trăiască în catacombe… Un dialog adevărat implică un schimb de vederi cu o posibilitate de a convinge participanţii să ajungă la un acord. După cum se poate observa din enciclica "Ecclesiam Suam", Papa Paul al VI-lea înţelege dialogul ca pe un plan pentru unirea noastră cu Roma cu ajutorul vreunei formule care să-i lase totuşi acesteia nealterate doctrinele, şi în mod special dogma despre poziţia Papei în Biserică. Însă orice compromis cu rătăcirea este străin istoriei Bisericii Ortodoxe şi fiinţei Bisericii. El n-ar putea aduce o armonie în mărturisirile Credinţei, ci numai o aparentă unitate iluzorie, similară concilierii comunităţilor Protestante dizidente din mişcarea ecumenistă.“

         În a doua sa Epistolă scrisă în 1969, Mitropolitul Filaret a spus că se hotărâse să se adreseze tuturor ierarhilor, „dintre care unii ocupă cele mai vechi şi mai slăvite tronuri“ pentru că, în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, „adevărul este trădat de tăcere“ şi este cu neputinţă să păstrezi tăcerea când vezi o abatere de la puritatea Ortodoxiei – în definitiv, la hirotonire fiecare episcop făgăduieşte să păstreze Credinţa şi Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să apere Ortodoxia de erezii. Sfântul Mitropolit a citat diverse declaraţii ecumeniste ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) şi a arătat clar, pe baza Învăţăturii Patristice şi a Canoanelor, că poziţia CMB nu are nimic în comun cu Ortodoxia, şi prin urmare Bisericile Ortodoxe nu trebuie să participe la activitatea acestui consiliu. El a mai subliniat că vocea Patriarhiei Moscovei nu era vocea Adevăratei Biserici Ruse, care era persecutată şi se ascundea în catacombe. El i-a chemat pe toţi ierarhii Ortodocşi să se ridice în apărarea purităţii Ortodoxiei.

         Pe 16 decembrie 1969 Sinodul Patriarhiei Moscovei a hotărât că „în cazurile în care Vechii Credincioşi şi Catolicii roagă Biserica Ortodoxă să le dea sfintele taine, acest lucru nu este interzis.“

         Arhiepiscopul Averchie din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) a comentat asupra acestei hotărâri: „Acum, chiar dacă unii mai aveau ceva îndoieli despre cum trebuie să privim actuala Patriarhie a Moscovei, şi dacă o putem considera Ortodoxă după unirea ei intimă cu duşmanii lui Dumnezeu, persecutori ai Credinţei şi ai Bisericii lui Hristos, aceste îndoieli trebuie acum complet înlăturate: prin chiar faptul că a intrat în comuniune liturgică cu papistaşii, ea a căzut din Ortodoxie (subliniere în textul original) şi nu mai poate fi considerată Ortodoxă…“

Mitropolitul Filaret a fost de acord cu această judecată; şi pe 31 martie 1970, sub preşedinţia sa, Sinodul ROCOR a adoptat următoarea rezoluţie care, pentru prima dată în istoria ROCOR, definea Patriarhia Moscovei nu numai ca schismatică, ci şi ca eretică: „să considere decizia Patriarhiei Moscovei de a permite Romano-Catolicilor acces la toate tainele Bisericii Ortodoxe ca încălcând Sfintele Canoane şi fiind contrară învăţăturilor dogmatice Ortodoxe. Intrând astfel în comuniune cu heterodocşii, Patriarhia Moscovei se înstrăinează de unitatea Sfinţilor Părinţi şi Învăţaţi ai Bisericii. Prin acţiunea sa, ea nu îi sfinţeşte pe ereticii cărora le oferă tainele, ci însăşi devine parte a ereziei lor.“

         Optsprezece luni mai târziu, pe 15/28 septembrie 1971, un decret al Sinodului Ierarhilor confirma această hotărâre: „Lipsa de conformitate a deciziei Patriarhiei Moscovei referitoare la acordarea împărtăşaniei Romano-Catolicilor cu Învăţătura Dogmatică Ortodoxă şi Canoanele Bisericii este pe deplin clară pentru orice om chiar şi puţin cunoscător în teologie. Ea a fost pe bună dreptate condamnată de un decret al Sinodului Bisericii Greciei. Sfintele Canoane îngăduie împărtăşirea unui mare păcătos care este sub canon (epitimie) când el e pe moarte (Canoanele: I Ecumenic 13, Cartagina 6, Grigorie de Nisa 2 şi 5), dar nu există nici un singur Canon care să extindă acest lucru pentru a include persoane străine de Biserica Ortodoxă, câtă vreme nu se leapădă de falsele lor doctrine. Indiferent ce explicaţii ar încerca să dea Mitropolitul Nicodim şi ceilalţi ierarhi moscoviţi despre acest act, este foarte clar că prin această decizie, chiar dacă având anumite restricţii, a fost stabilită comuniunea dintre Patriarhia Moscovei şi Romano-Catolici. Mai mult încă, aceştia din urmă au luat deja hotărârea să permită membrilor Bisericii Ortodoxe să primească împărtăşania de la ei. Toate acestea au fost demonstrate limpede în special în slujba ţinută pe 14 decembrie 1970 în Basilica Sfântul Petru din Roma, când Mitropolitul Nicodim a împărtăşit clerici catolici. Este foarte clar că acest fapt nu poate fi justificat de nici o necesitate.

„Prin acest act Patriarhia Moscovei a trădat Ortodoxia. Dacă al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli îl excomunică din Biserică pe episcopul sau clericul Ortodox care „numai s-a rugat împreună cu ereticii“, şi al 10-lea Canon Apostolic interzice chiar şi rugăciunea împreună cu cei care sunt excomunicaţi, ce putem spune despre un episcop care îndrăzneşte să le ofere Sfintele Taine? Dacă catehumenii trebuie să iasă din biserică înainte de Sfinţirea Darurilor şi nu le este îngăduit nici chiar în pragul morţii să primească împărtăşania până nu se unesc cu Biserica, cum poate cineva justifica împărtăşirea persoanelor care, fiind membre în comunităţi eretice, sunt mult mai îndepărtate de Biserică decât un catehumen, care se pregăteşte să se unească cu Ea? Actul Sinodului moscovit, care a fost confirmat de recentul Consiliu al Patriarhiei Moscovei ţinut la Moscova, extinde răspunderea pentru această decizie ne-Ortodoxă asupra tuturor participanţilor la Consiliul moscovit şi asupra întregii lor organizaţii bisericeşti. Decizia de a admite Catolici la împărtăşire este un act nu numai anti-canonic, ci şi eretic, aducând atingere Dogmei Ortodoxe a Bisericii, din moment ce numai membrii Bisericii sunt chemaţi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos în Euharistie. Din punct de vedere logic, decretul moscovit recunoaşte ca membri ai Bisericii pe cei care, prin erorile lor dogmatice, sunt departe de Ea atât cu inima cât şi cu mintea.“

      Mitropolitul a scris o a 3-a „Epistolă Îndurerată“ în Duminica Ortodoxiei, 1972. În ea a remarcat că, deşi în ultimii doi ani ierarhii făcuseră declaraţii despre heterodoxia Mişcării Ecumeniste, nici una dintre Bisericile Ortodoxe nu declarase că părăseşte Consiliul Mondial al Bisericilor. Scopul său în scrierea acestei noi epistole era „să arate acea prăpastie a ereziei împotriva însuşi conceptului de Biserică, în care toţi participanţii la Mişcarea Ecumenistă sunt târâţi“. El a amintit profeţia ameninţătoare a Apostolului Pavel, că acelora care nu vor primi „iubirea adevărului ca ei să se mântuiască“, Domnul le va trimite „o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni. Ca să fie osândiţi toţi cei ce    n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 10-12).

         O a patra epistolă, scrisă în 1975, a fost dedicată aşa-numitei „Confesiuni Tiatira“ a Mitropolitului Atenagoras (de Tiatira şi Marea Britanie), exarh al Patriarhiei Constantinopolului în Europa – un document scris într-un duh în întregime eretic, dar care nu stârnise nici o reacţie din partea conducătorilor bisericilor oficiale. În mod evident, Mitropolitul Filaret a sperat la început că măcar unul dintre episcopii „ortodoxiei lumeşti“ îi va asculta cuvintele, motiv pentru care el li s-a adresat în epistolele sale ca unor Arhipăstori ai Bisericii. De altfel, încercările de povăţuire erau conforme poruncii Apostolice: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit“ (Tit 3, 10-11). Se cuvenea ca, înainte de anatematizarea apostaţilor, să încerce să-i întoarcă din rătăcirea lor. Dar din păcate n-a avut loc nici o întoarcere, şi nelegiuirea ecumenistă a continuat să se reverse. Prin urmare Sfântul a continuat să explice primejdia noii erezii, care îngloba toate ereziile vechi într-o erezie a ereziilor.

         Astfel, în timp ce vorbea despre râvna Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, care a pălmuit obrazul lui Arie când acesta a blasfemiat împotriva Fiului lui Dumnezeu, Vlădica a spus: „O, de câte ori nu avem destulă astfel de râvnă când este cu adevărat nevoie să vorbim în favoarea adevărului batjocorit şi călcat în picioare! Vreau să vă spun despre un incident care a avut loc de curând şi care ar fi fost greu chiar şi de imaginat cu câţiva ani în urmă – iar acum o luăm mereu la vale tot mai mult. A venit un om de la Paris şi a spus că la o aşa-numită „întrunire ecumenistă“ a avut loc următorul incident. Desigur, ştiţi ce este ecumenismul; este erezia ereziilor. Urmăreşte să facă să dispară conceptul de Biserică Ortodoxă ca păzitoare a Adevărului, şi să creeze un soi de biserică nouă, ciudată. Deci a avut loc această „întrunire ecumenistă“. Au fost prezenţi: un aşa-zis protoiereu ortodox de la Institutul Teologic (mai exact, eretic) din Paris, un rabin evreu, un pastor şi un preot catolic. La început ei chipurile s-au rugat, şi după aceea au început discursurile. Şi atunci, (iertaţi-mă că spun asemenea lucruri de la sfântul amvon, dar vreau să vă arăt unde s-a ajuns), rabinul evreu a spus că Domnul Iisus Hristos a fost fiul nelegitim al unei femei desfrânate…“

         „Dar nu asta este urâciunea esenţială. Poporul evreu s-a împotrivit lui Dumnezeu vreme îndelungată… - deci nu e nimic de mirare în asta. Ci oroarea a fost că atunci când el a spus asta, toţi au tăcut. Mai târziu, un om care auzise această groaznică blasfemie, l-a întrebat pe protoiereul „ortodox“: „Cum aţi putut tăcea?“ El a răspuns: „N-am vrut să-l ofensez pe acest evreu.“ E în neregulă să ofensezi un evreu, dar e permis să o insulţi pe Preacurata Fecioară Maria! Iată starea în care am ajuns! Cât de des ni se întâmplă acum nouă tuturor să nu avem râvna de a ne ridica, atunci când e nevoie, în apărarea celor sfinte ale noastre! Clericul Ortodox trebuia să se ridice cu râvnă împotriva blasfemiei, întocmai cum Sfântul Ierarh Nicolae a închis gura ereticului… Dar acum, din păcate, noi am devenit, cum se spune, „ruşinos de nepăsători şi faţă de rău, şi faţă de bine“. Şi exact pe terenul acestei nepăsări, al unui fel de instinct de auto-conservare, s-a instalat erezia ecumenismului – ca şi apostazia, acea uscare care devine din ce în ce mai evidentă… Să nu uităm, fraţilor, că iubirea Creştină îi îmbrăţişează în ea pe toţi, e compătimitoare cu toţi, vrea ca toţi să se mântuiască şi îi pare rău pentru, e milostivă cu şi iubeşte fiecare creatură a lui Dumnezeu, dar unde vede o silnicie conştientă asupra adevărului, se transformă într-o râvnă înflăcărată care nu poate suporta nici o astfel de blasfemie… Şi aşa trebuie să fie întotdeauna, pentru că fiecare Creştin Ortodox trebuie întotdeauna să fie râvnitor pentru Dumnezeu.“

         Şi iar a scris, referitor la comentariile unor anumiţi intelectuali ecumenişti: „Trebuie să spun că nu Biserica este cea care a rămas în urma vremurilor, ci ei sunt cei care au fugit cine ştie încotro!“

         „La ce grad de sminteală a ajuns omenirea contemporană! Nu e greu să tragi concluzia asta, dacă urmăreşti ce începe să fie cunoscut în lume. Recent a fost un reportaj de presă care afirma că organizaţia aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor – care include aproape toate denominaţiunile creştine şi Bisericile Ortodoxe cu excepţia uneia, adică Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) – a acceptat ca membru deplin un nou ordin religios care-l slujeşte pe satan! Satanismul a fost îmbrăţişat de către CMB!“

         „În consecinţă, asta înseamnă că nenorocita de persoană care este în fruntea acestei învăţături nelegiuite – satanismul, va fi aşezată la aceeaşi masă cu reprezentanţii credinţelor creştine, ajutând poate la formularea comuniunii şi slujbelor ecumeniste care nu vor nemulţumi pe nimeni! Asta înseamnă că CMB şi-a asigurat un nou tovarăş de arme, un nou coleg – conducătorul acestui satanism nebunesc.“

         „Apropo, în treacăt fie spus şi aşa cum am arătat mai înainte, aproape toate Bisericile Ortodoxe s-au alăturat Consiliului Mondial al Bisericilor, cea mai recentă fiind intrarea parţială a Bisericii Americane Sovietonome Roşii, care deja există de câţiva ani.“

         „Toate aceste evoluţii se feresc de o întrebare absolut necesară: şi acum încotro? Iată la ce grad de nebunie a ajuns omenirea! Ba încă ei şi zbiară că Biserica nu poate ţine pasul cu ei. Însă cu ce anume să ţină pasul? Repet – nu Biserica este cea care a rămas în urma vremurilor, ci aceşti oameni care şi-au creat noul lor mod de viaţă. Ei sunt aceia care au fugit din Biserică cine ştie încotro, şi sfârşitul lor va fi înfricoşător!“

         Pe lângă scrierea epistolelor sale îndurerate, Mitropolitul Filaret şi Sinodul său au luat măsuri concrete de păzire a turmei proprii împotriva ereziei ecumenismului. Era necesară în mod special clarificarea că Protestanţii şi Catolicii nu se aflau înlăuntrul Adevăratei Biserici. Aşa că în 1971 a fost decretat faptul că toţi Catolicii şi Protestanţii care vin la Biserica Ortodoxă trebuie primiţi numai prin Botez deplin cu întreită afundare.

         Această restabilire a normelor canonice referitoare la primirea ereticilor a sporit prestigiul ROCOR în rândul acelora care căutau adevărul Ortodoxiei, şi mulţi prozeliţi din confesiuni vestice, ca şi Ortodocşi din alte jurisdicţii, ecumeniste, şi-au căutat refugiul în ROCOR.

         În vreme ce mustra apostazia „ortodoxiei lumeşti“ care făcea parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, Mitropolitul Filaret era plin de râvnă pentru stabilirea de legături cu alte Biserici drept-mărturisitoare. Astfel, în decembrie 1969, sub conducerea sa, Sinodul ROCOR a recunoscut oficial validitatea hirotonirilor ramurii „Florinite“ a Vechi-Calendariştilor Greci. Şi în septembrie 1971 a fost stabilită şi comuniunea cu ramura „Mateită“ a aceleiaşi Biserici. Pe 20 septembrie 1975 Mitropolitul Filaret i-a scris Mitropolitului Epifanie de Kition, capul Bisericii Vechi-Calendariste a Ciprului: „Încă de la început Biserica noastră Rusă a ştiut că reforma calendarului era inaceptabilă, şi nu a îndrăznit să mute acest hotar stabilit de tradiţia partistică, deoarece Calendarul Bisericesc este sprijinul vieţii Bisericii, şi în această calitate este întărit de hotărârile Sfintei Tradiţii.

         „Însă este evident tuturor că reforma calendarului a provocat o schismă în Biserica Grecească în 1924, şi răspunderea pentru această schismă atârnă exclusiv asupra reformatorilor. Aceasta este concluzia la care va ajunge oricine va studia Tomul Patriarhal (ca cel din 1583) şi va ţine cont de realitatea infamă şi bătătoare la ochi a schismei şi îngrozitoarele pedepse, persecuţii şi blasfemii pe care le-au suferit cei care au rămas credincioşi cuvioşiei patristice a Sfintei Tradiţii.“

   “Gândind în felul acesta, Sfântul nostru Sinod a hotărât să fugim de împreună-slujirile cu moderniştii nou-calendarişti. Noi nu slujim împreună cu ei, nici nu dăm clerului nostru permisiunea sau binecuvântarea pentru asemenea împreună-slujiri. Pentru a vă asigura de adevărul celor spuse, vă înştiinţăm că ori de câte ori vreo comunitate din diaspora este primită în Biserica noastră, lor li se cere să urmeze Calendarul Patristic al Bisericii Ortodoxe…

         În 1977 mitropolitul a primit sub omoforul său paisprezece preoţi ai Bisericii de Catacombă a Rusiei al căror arhipăstor murise, marcând prin asta începutul întoarcerii ROCOR la pământul rusesc. El avea o înaltă preţuire pentru faptele de curaj ale creştinilor de catacombă, şi obişnuia să amintească exemplul maicilor de catacombă încarcerate într-un lagăr arctic, care refuzaseră să muncească la ordinele autorităţilor ateiste şi fuseseră scoase afară în vântul îngheţat să moară, dar – printr-o minune a lui Dumnezeu – nu muriseră. El obişnuia să spună: „Dacă întreaga mulţime de multe milioane de ruşi ar arăta o credinţă asemănătoare celei arătate de maici şi ar refuza să se supună hoţilor care s-au băgat pe gâtul poporului rus – comunismul ar cădea într-o clipă, căci oamenii ar primi acelaşi ajutor de la Dumnezeu ca cel care le-a salvat prin minune pe maicile care au mers la moarte sigură. Dar atâta timp cât poporul recunoaşte această putere şi i se supune, chiar dacă în suflet o blesteamă, puterea va rămâne la locul ei.“

         Decizia Patriarhiei Moscovei de a acorda împărtăşania Catolicilor a pus cealaltă jurisdicţie rusă din America de Nord, Mitropolia Americii, într-o postură dificilă; fiindcă la începutul anilor 1960 Mitropolia (un grup schismatic faţă de ROCOR din 1946) fusese, prin Părintele Gheorghi Florovski, printre cei mai conservatori participanţi la Mişcarea Ecumenistă. Însă această Biserică negociase în secret cu Patriarhia Moscovei garantarea autocefaliei. Conform înţelegerii la care în cele din urmă s-a ajuns, Patriarhia urma să declare Mitropolia ca fiind Biserica Ortodoxă Autocefală a Americii (OCA, de la Orthodox Church of America) în schimbul parohiilor japoneze ale Mitropoliei, care intrau sub jurisdicţia Patriarhiei. Şi totuşi parohiile Patriarhiei Moscovei din America n-au trecut în OCA, ci au rămas direct sub Patriarhie!

         Acest acord care n-a fost recunoscut de nici una din Bisericile Locale şi era, pe termen lung, numai în avantajul Patriarhiei Moscovei şi al KGB (el fiind pus la cale de Generalul KGB Mitropolitul Nicodim de Leningrad), a fost făcut public în decembrie 1969 – exact în momentul în care Patriarhia anunţa că a intrat în comuniune parţială cu Catolicii. Astfel, fosta Mitropolie a descoperit că autocefalia îi fusese acordată de către o Biserică aflată acum în comuniune cu Catolicii. Cum era şi normal, asta a dat o lovitură de moarte opiniilor anti-ecumeniste de tipul celor care mai existau încă în acea Biserică.

         În 1971 Consiliul Episcopilor ROCOR a trecut peste aspectul eretic al problemei şi s-a concentrat pe ilegalitatea bisericii care a acordat autocefalia: „Consiliul Episcopilor, audiind raportul Sinodului Episcopilor cu privire la primirea de către aşa-zisa Mitropolie a autocefaliei din partea Patriarhiei Moscovei, aprobă toate măsurile luate la timpul cuvenit de către Sinodului Episcopilor pentru a-i convinge pe Mitropolitul Irineu şi pe colegii lui de caracterul dăunător al unui demers ce adânceşte sciziunea care a fost rezultatul deciziei din 1946 a Consiliului Cleveland care s-a separat de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR).“

         „Mitropolia Americii şi-a primit autocefalia de la Patriarhia Moscovei, care nu deţine succesiune apostolică adevărată de la Sfinţia Sa Patriarhul Tihon, din vremea când Mitropolitul Serghie, care mai târziu s-a auto-numit Patriarh, şi-a încălcat jurământul faţă de Mitropolitul Petru, locţiitorul tronului patriarhal, şi a pornit pe un drum care atunci a fost condamnat de către ierarhii superiori ai Bisericii Rusiei. Conformându-se tot mai mult ordinelor regimului ateist, anti-Creştin, Patriarhia Moscovei a încetat să fie cea care exprimă vocea Bisericii Ortodoxe Ruse. Din acest motiv, după cum corect a declarat Sinodul Episcopilor, nici unul din actele sale, inclusiv acordarea autocefaliei Mitropoliei Americii, nu are putere legală. Mai mult, în afară de asta, acest act care afectează drepturile multor Biserici a provocat proteste hotărâte din partea unui număr de Biserici Ortodoxe care chiar au încetat comuniunea cu Mitropolia Americii.“

         „Privind cu durere acest act ilegal şi ştiindu-l nul şi neavenit, Consiliul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care până în prezent n-a renunţat la speranţa refacerii unităţii ecleziastice din America, vede în declararea autocefaliei americane un demers care va îndepărta şi mai mult Mitropolia Americii de unitatea Bisericii Rusiei. Percepând în aceasta un păcat grav împotriva Bisericii înrobite şi aflate în suferinţă a Rusiei, Consiliul Episcopilor HOTĂRĂŞTE: de acum înainte, nici clerul şi nici laicii ROCOR nu vor mai avea comuniune în rugăciune sau sfinte slujbe cu ierarhia sau clericii Mitropoliei Americii.“

Al treilea Sinod al întregii diaspore

         În pofida stricteţii Ei în privinţa bisericilor eretice şi schismatice, sub înţeleapta conducere a Mitropolitului Filaret ROCOR a înflorit şi a crescut. Adevărata Ortodoxie era predicată nu numai emigranţilor ruşi, ci şi în Alaska şi India şi Africa. Au fost întemeiate noi mănăstiri, şi seminarul arondat mănăstirii Sfintei Treimi din Jordanville - statul New York, a devenit principalul editor de cărţi în slavona Bisericească, ca şi cel mai bun editor de texte Ortodoxe în limba engleză. Pictura de icoane rusească veche a renăscut sub mâna Arhimandritului Ciprian de Jordanville şi a ucenicilor săi. Şi în multe alte parohii au fost construite şcoli bisericeşti, orfelinate, azile pentru săraci şi oameni bătrâni.

         În 1974 la Jordanville a avut loc al treilea Sinod ROCOR al întregii emigraţii. La fel cum primul Sinod, întrunit la Karloviţ în 1921, definise relaţia ROCOR cu regimul bolşevic şi dinastia Romanov şi al doilea Sinod, întrunit la Belgrad în 1938, definise relaţia Ei cu Biserica din interiorul Rusiei, şi acest al treilea Sinod a încercat să definească relaţia Ei cu mişcările ecumeniste şi dizidente. După cum a spus Mitropolitul Filaret, preşedintele Sinodului, în discursul care a punctat problemele esenţiale: „În primul rând Sinodul trebuie să declare, nu numai pentru turma rusească, ci pentru întreaga Biserică, concepţia lui despre Biserică, să reveleze dogma Bisericii… Sinodul  trebuie să stabilească locul Bisericii noastre din străinătate în cadrul Ortodoxiei contemporane, printre celelalte „aşa-zise“ Biserici. Spunem „aşa-zise“ fiindcă, deşi acum se vorbeşte adesea de multe „Biserici“, Biserica lui Hristos este singura şi Una.“

         Aici Mitropolitul dădea de înţeles că credincioşia faţă de dogma Bisericii cea Una era incompatibilă cu comuniunea cu „ortodoxia lumească“, cu Bisericile Ortodoxe locale care participau la Mişcarea Ecumenistă. Însă o asemenea viziune a ROCOR nu era împărtăşită de toţi ierarhii ei. Unii vedeau izolarea ROCOR de alte Biserici locale ca impusă nu atât de mult de lupta împotriva ecumenismului, cât de nevoia de a păstra între emigranţii ruşi spiritul rusesc. Ei aprobaseră în mod pasiv „Epistolele Îndurerate“ ale Mitropolitului Filaret şi uniunea cu Vechi-Calendariştii Greci. Dar au început să se pună în mişcare atunci când urmările acesteia au fost descifrate de râvnitorii din ROCOR: nici o comuniune pe mai departe cu nou-calendariştii, cu sârbii şi cu Ierusalimul. Liderul neoficial al acestui grup de episcopi s-a dovedit a fi Arhiepiscopul Antonie de Geneva, care era sprijinit de Episcopul Lavru de Manhattan, Arhiepiscopul Filoteu de Germania şi Episcopul Pavel de Stuttgart.

         În discursul său adresat Sinodului, intitulat „Biserica noastră în lumea modernă“, Antonie de Geneva a declarat: „După exemplul Întâistătătorilor noştri (Antonie şi Anastasie), noi trebuie să păstrăm cu grijă acele fire fine care ne leagă de lumea Ortodoxă. Sub nici un motiv nu trebuie să ne izolăm, văzând în jurul nostru eretici şi schismatici, adesea imaginari. Prin autoizolare treptată vom cădea în extremismul pe care mitropoliţii noştri l-au evitat cu înţelepciune, vom respinge acea cale de mjloc împărătească pe care până acum a mers Biserica noastră… Izolându-ne, ne vom înscrie pe calea sectarianismului, temându-ne de toţi şi de toate, vom deveni paranoici.“

      Acest apel oarecum isteric de a nu se separa de ortodocşii lumeşti exact în momentul când aceştia se îmbarcau în „super-ecumenism“ a fost criticat de Protoiereul George Grabbe: „Raportul nu menţionează pe cât ar trebui, poate, faptul că viaţa merge mai departe şi boala ecumenismului se adânceşte şi se întinde din ce în ce mai mult. În împrejurări diferite, condescendenţa, iconomia, trebuie aplicate în mod diferit şi în diferite proporţii. În doze prea mari ea poate trăda Adevărul.“ Atunci Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles a amintit că „avem multe parohii greceşti vechi-calendariste. Împreună-slujirea noastră cu nou-calendariştii a fost foarte amară pentru ei.“

     O altă controversă importantă care a împărţit ierarhii a fost atitudinea care trebuia luată faţă de Patriarhia Moscovei. În 1971 Patriarhia Moscovei alesese un nou Patriarh, fapt care a atras după sine două rezoluţii ale Sinodului Ierarhilor ROCOR. Prima, datată 1/14 septembrie, declara: „Partea liberă a Bisericii Ruse, care este în afara graniţelor  URSS, este trup şi suflet cu mărturisitorii Credinţei care… sunt numiţi „Creştini cu adevărat Ortodocşi“ şi care sunt cunoscuţi adesea sub numele de „Biserica de Catcombă“… Sinodul Episcopilor mărturiseşte unitatea sa duhovnicească cu aceştia…“

         Cea de a doua, din aceeaşi dată, este numită „Rezoluţia ROCOR despre alegerea lui Pimen (Izvekov) ca Patriarh al Moscovei“: „Toate alegerile de Patriarhi din Moscova, începând din 1943, sunt nule şi neavenite în baza celui de-al 30-lea Canon al Sfinţilor Apostoli şi celui de-al 3-lea Canon al celui de-al 7-lea Sinod Ecumenic, conform cărora „dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemenea şi toţi părtaşii (complicii) lui.“ Importanţa pe care Părinţii de la cel de-al 7-lea Sinod au dat-o unei asemenea devieri este vădită din chiar îndoita ei pedepsire, adică nu numai caterisire, ci şi afurisire, fapt neobişnuit pentru legea ecleziastică. Renumitul comentator al Legii Canonice, Episcopul Nicodim de Dalmaţia, dă următoarea explicaţie celui de-al 30-lea Canon al Sfinţilor Apostoli: „Dacă Biserica condamna influenţa ilegală a autorităţilor seculare în numirea Episcopilor într-o vreme când conducătorii erau Creştini, atunci urmează ca Ea să condamne cu atât mai mult astfel de acţiuni când aceştia din urmă sunt păgâni, şi să pună pedepse chiar mai mari asupra vinovaţilor care nu s-au ruşinat să ceară ajutor de la stăpânitorii păgâni şi autorităţile subordonate acestora pentru a obţine episcopatul. Acest al 30-lea Canon are în vedere astfel de cazuri.“ Dacă în apărarea acestei poziţii sunt date exemple dintre Patriarhii Constantinopolului care au fost întronizaţi după capriciile sultanilor turci, putem răspunde că nici o anomalie nu poate fi considerată ca normă şi că o încălcare a Legii Canonice nu poate justifica o alta.

         „În temeiul celui de-al 3-lea Canon al celui de-al 7-lea Sinod Ecumenic şi din alte motive expuse în această decizie, alegerea lui Pimen (Izvekov) ca Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii, la întrunirea auto-intitulată un Sinod Bisericesc al Întregii Rusii, de la Moscova din 2 iunie anul curent, trebuie considerată ca nelegală şi nulă, şi toate actele şi directivele acestui Sinod ca neavând nici o putere.“

         Însă atitudinea ROCOR faţă de Patriarhia Moscovei a fost complicată de fenomenul cunoscut ca „mişcarea dizidentă“ din Uniunea Sovietică. Dizidenţii erau opozanţi curajoşi ai regimului sovietic şi susţinători ai drepturilor omului, a căror activitate influenţa atât sfera politică (de exemplu Saharov şi Soljeniţîn) cât şi sfera religioasă (din nou Soljeniţîn, preoţii Eşliman, Iakunin şi Dudko şi mireanul Boris Talantov).

         Unul dintre cei mai renumiţi dizidenţi, Alexandr Soljeniţîn, fusese expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 şi atunci, la invitaţia Arhiepiscopului Antonie de Geneva, şi-a făcut apariţia la Sinodul ROCOR al întregii diaspore, deşi era membru al Patriarhiei Moscovei. Acesta a făcut imediat senzaţie prin faptul că a declarat că nu credea în existenţa Bisericii de Catacombă. El a sprijinit poziţia independentă a ROCOR, dar s-a opus oricărei condamnări a Patriarhiei Moscovei ca fiind lipsită de har.

         Această poziţie a convenit de minune acelor ierarhi ai ROCOR, ca Antonie de Geneva, a căror atitudine faţă de evenimentele din Rusia era dictată în egală măsură de considerente atât politice cât şi duhovniceşti sau bisericeşti. Ei erau anti-comunişti sinceri şi dispreţuiau ploconirea ierarhilor Patriarhiei Moscovei în faţa comunismului, dar nu doreau să nege că Patriarhia Moscovei era o adevărată Biserică. Cu alte cuvinte, opoziţia lor la Patriarhia Moscovei era mai degrabă politică şi patriotică decât strict bisericească  şi dogmatică.

         Profitând de oportunitatea oferită de discursul lui Soljeniţîn, Arhiepiscopul Antonie de Geneva a citit un raport în care făcea apel la ROCOR să sprijine dizidenţii, în pofida faptului că aceştia erau ecumenişti şi în Patriarhia Moscovei. El a fost contrat de Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles care, deşi respecta curajul dizidenţilor, se opunea la o recunoaştere a lor, care ar fi desconsiderat mărturia adevăraţilor mărturisitori de catacombă, lăsând impresia că este posibil să fii mărturisitor adevărat în cadrul unei organizaţii bisericeşti eretice.

         Şi Mitropolitul Filaret a cerut în scris o declaraţie oficială că Patriarhia Moscovei era lipsită de har. Conform mărturiei unui seminarist prezent la Sinod, majoritatea Episcopilor şi delegaţilor ar fi susţinut o asemenea moţiune. Însă în ultima clipă Mitropolitul a fost înduplecat să nu dea curs moţiunii, pe motiv că ar fi provocat o schismă.

         Cele ce urmează sunt un extras din Protocolul nr. 3 al Sinodului ROCOR datat 8/21 octombrie 1974: „Episcopul Grigorie spune că în problema existenţei (harului) nu este totdeauna posibil să fie dat imediat un răspuns definitiv. Pierderea harului este urmarea morţii duhovniceşti, care uneori nu survine imediat. Astfel, plantele mor treptat, uneori. Referitor la pierderea harului în Patriarhia Moscovei, ar fi de interes să facem comparaţia cu poziţia iconoclaştilor, deşi păcatul Patriarhiei este mai mare. Preşedintele (Mitropolitul Filaret) spune că acum nu putem emite o rezoluţie pe tema harului în Patriarhia Moscovei, dar putem fi siguri că harul este prezent numai în Biserica Adevărată, iar ierarhii moscoviţi s-au îndreptat direct împotriva lui Hristos şi a lucrării Sale. Cum mai poate exista har între ei? Mitropolitul personal consideră că Patriarhia Moscovei este lipsită de har.

         La Sinodul din 1974 au fost auzite voci care pledau pentru unirea nu numai dintre ROCOR şi dizidenţii Patriarhiei Moscovei, ci şi dintre ROCOR şi jurisdicţile Mitropoliilor Parisului şi Americii (din Biserica Ortodoxă a Americii – OCA, de la Orthodox Church of America). Dragostea, ziceau ei, trebuie să ne unească, şi nu trebuie să ne accentuăm deosebirile. Dar Mitropolitul Filaret a subliniat că dragostea care nu doreşte să-l deranjeze pe vecinul nostru indicându-i greşelile nu este dragoste, ci ură! El continua să considere ca schismatice jurisdicţiile Pariziană şi Americană, şi nu îngăduia inter-comuniunea cu ele. Acest lucru era conform cu convingerea sa simţită pe deplin că există numai o Unică Biserică Adevărată.

         Câţiva ani mai târziu, pe 26 noiembrie / 9 decembrie 1979, el a revenit la acest subiect într-o scrisoare adresată Stareţei Magdalena (Grabbe) din Lesna: „Într-o aşa de mare măsură nu cred în harul „maşinaţiunilor“ schismaticilor, încât în cazul în care aş fi pe moarte şi ar fi nevoie să mi se dea împărtăşania, nu aş primi-o nici de la „Parizieni“ nici de la Fals-Autocefalii Americani, ca nu cumva în locul Sfintelor Taine să înghit o bucată de pâine şi nişte vin… Sunt acuzat de stricteţe excesivă şi „fanatism“. Dar am destul temei pentru a-mi menţine punctul de vedere, căci de partea mea se află mari autorităţi, atât străvechi cât şi contemporane… Ce înseamnă aceste cuvinte clare şi categorice ale acestui Sfânt Părinte (Ioan Gură de Aur)? Ele nu arată nimic altceva decât că schisma este lipsită de har! Hristos nu a fost împărţit şi harul Său este unul! Dacă ar fi să credem „starea de har“ a schismei, atunci ar trebui fie să admitem că noi nu avem har, fiindcă cei care s-au rupt de noi l-au luat cu ei, fie să admitem că există două haruri şi evident două Biserici Adevărate, fiindcă harul este dat numai în Biserica Adevărată… Câtă dreptate are Vlădica Nectarie (de Seattle) cînd susţine mereu că nu există nicidecum „jurisdicţii diferite“, ci există numai Biserica Ortodoxă din Străinătate, şi în afara Ei sunt schisme şi erezii.“

 

 

traducere de Mihaela şi Theodor Leontescu din lucrarea
The Golden Chain /Lanţul de aur de Vladimir Moss – 2013, p. 119-123

Continuarea în articolul următor...

 

Citiți vă rog și:

VIAŢA SFÂNTULUI MITROPOLIT FILARET DE NEW YORK (Partea I)

Să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent cine este persoana care ne ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară

Reforma calendaristică a schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice

Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret

Foarte actual. Mitropolitul Filaret Vosnejenski despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, teoria ramurilor, unirea în afara adevărului...

Epistola Mitropolitului Filaret Vosnejenski, către Patriarhul Athenagoras I în legătură cu decizia acestuia de convocare a unui „Mare Sinod”

Protestul Mitropolitului Filaret Vosnejenski, Întâistătătorul ROCOR către Patriarhul Athenagora în legătură cu ridicarea anatemelor din 1054

Decretul Patriarhului Tihon № 362 ce a stat la baza formării Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR)

Testamentul Duhovnicesc al Arhiepiscopului Antonie al Los Angelesului sau Predania Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor

Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI

 

Categorie: ROCOR | Vizualizări: 693 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar