Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Aprilie » 24 » VIAŢA SFÂNTULUI MITROPOLIT FILARET DE NEW YORK (Partea I)
4:45 PM
VIAŢA SFÂNTULUI MITROPOLIT FILARET DE NEW YORK (Partea I)


Primii ani


          Mitropolitul Filaret, în lume Gheorghi Nicolaevici Voznejenski, s-a născut în oraşul Kursk pe 22 martie / 4 aprilie 1903, în familia Protoiereului Nicolae şi a preotesei sale, Lidia Vasilievna. La Sfântul Botez a primit numele Gheorghi. În 1909 Părintele Nicolae a fost repartizat să slujească la Blagovescensk-pe-Amur, în Estul Îndepărtat, unde s-a mutat cu întreaga sa familie. Acolo micul Gheorghi îşi ajuta tatăl în biserică împreună cu fratele său mai mare, Nicolae, iar cele trei surori ale lor cântau în corul bisericii. Tot acolo viitorul ierarh şi-a absolvit liceul.
Într-o predică la numirea sa ca Episcop de Brisbane, viitorul Mitropolit a spus: „Nu există mai nimic demn de remarcat în mod special în viaţa mea, în copilărie şi anii tinereţii, cu excepţia, poate, a unei amintiri din vremea fragedei mele copilării când mie, un copilaş de 6 sau 7 ani, îmi era drag să mă joc cu simplitate copilărească „de-a slujba“ – îmi făcusem singur o imitaţie de veşmânt bisericesc şi „slujeam“. Şi când părinţii au început să-mi interzică să fac asta, Vlădica Evghenie, Episcopul de Blagovescensk, după ce urmărise acasă acea „slujire“ a mea, spre uimirea lor, i-a oprit ferm: „Lăsaţi-l, lăsaţi băiatul să „slujească“ în felul lui. Este bine că are drag de slujirea lui Dumnezeu.“ Astfel, viitoarea slujire în Biserică a Sfântului a fost prevestită în mod tainic încă din copilăria lui.
În 1920 familia a fost nevoită să se refugieze de revoluţie în Manciuria, în oraşul Harbin, o localitate construită de ruşi pentru a deservi calea ferată. Acolo, în 1921, mama lui Gheorghi, Lidia Vasilievna, a murit, după care tatăl lui, Părintele Nicolae, a primit tunderea în monahism sub numele de Dimitrie şi a devenit Episcop de Hailar. Vlădica Dimitrie a fost un teolog erudit, autor al unei serii de cărţi despre istoria Bisericii şi despre alte subiecte. Din 1923 el a slujit în Biserica Icoanei Iviron a Maicii Domnului, una dintre cele 22 de Biserici din oraş. El a insuflat o nouă viaţă în Frăţia Iviron care era ataşată Bisericii.
Gheorghi Nicolaevici l-a ajutat pe tatăl său în educarea mai tinerei generaţii, şi a luat parte împreună cu el la activitatea Casei de Binefacere fondate de Episcopul Nestor pentru copiii de toate vârstele, care reunea un orfelinat şi un azil pentru cei foarte bătrâni.
Trăind în familia unui preot, viitorul Mitropolit s-a deprins în mod firesc, din fragedă copilărie, cu Biserica şi cu Sfintele Slujbe. Dar, după cum însuşi spunea mai târziu, la început „nu era în asta mai nimic adânc, perceput launtric şi primit în mod conştient“.
„Dar Domnul ştie cum să ajungă la sufletul omenesc!“, îşi amintea el. „Şi fără îndoială eu văd această atingere iubitoare a mâinii drepte a Tatălui în felul în care, pe timpul anilor de studenţie în Harbin, m-au pătruns ca o lovitură de trăsnet cuvintele Ierarhului Ignatie Briancianinov pe care le-am citit în lucrările sale: „Mormânt al meu! De ce te uit? Tu mă aştepţi, pregătit, şi eu îţi voi fi cu siguranţă locatar; atunci de ce te uit şi mă port ca şi cum mormântul ar fi sortit numai altor oameni, nu şi mie?“ Numai cel care a trecut prin acest „şoc duhovnicesc“, dacă mă pot exprima astfel, mă va înţelege acum! Înaintea tânărului student a început să strălucească, ca o lumină orbitoare, lumina unei adevărate înţelegeri autentic Creştine a vieţii şi a morţii, a sensului vieţii şi a însemnătăţii morţii – şi a început noua viaţă lăuntrică… Toate cele seculare, toate cele „lumeşti“ şi-au pierdut interesul în ochii mei, au dispărut undeva şi au fost înlocuite de un conţinut diferit al vieţii. Şi rezultatul final al acestei schimbări lăuntrice a fost primirea călugăriei…“
Dorinţa lui Gheorghi de a se călugări era împărtăşită de către prietenul său Vasili Lvov, fiul ober-procurorului Sfântului Sinod, prinţul Vladimir Lvov, care în 1929 a devenit monah cu numele de Natanael, şi mai târziu Episcop de Viena. Cei doi tineri făceau călătorii riscante la graniţa Sovieto-Chineză unde stabileau legături cu comunităţile Ortodoxe aflate de cealaltă parte. Gheorghi mai era foarte apropiat şi de Ieromonahul Metodie (Iogel) şi Ierodiaconul Nil (Nosov) care, în ciuda rangului şi a vieţii călugăreşti, a continuat să treacă graniţa în Uniunea Sovietică cu planuri antibolşevice până pe la mijlocul anilor 1930.


Părintele Nicolae s-a împotrivit dorinţei fiului său de a deveni călugăr, spunând că el ar trebui mai întâi să-şi termine studiile şi să aibă o profesie, apoi vor mai vorbi despre asta. Şi astfel, dând ascultare tatălui său, Gheorghi a intrat la Institutul Politehnic Ruso-Chinez şi a obţinut specializarea de inginer electrotehnist şi mecanic, absolvind în 1927. Mai târziu, când era deja Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR, de la Russian Orthodox Church Outside of Russia), nu-şi uita prietenii de la institut. Toţi cei care îl cunoscuseră, atât la şcoală cât şi în institut, şi-l aminteau ca pe un camarad bun şi afectuos. Se distingea prin abilităţile lui excepţionale şi era oricând gata să ajute.
După ce a absolvit institutul, Gheorghi s-a dus la tatăl său, i-a dat diploma şi a spus: „Am îndeplinit dorinţa ta, acum vreau să îndeplinesc dorinţa Lui [Dumnezeu]“.
Împreună cu prietenul lui cel mai apropiat, Gheorghi a început atunci Cursurile Pastoral-Teologice în ceea ce a fost mai târziu redenumită Facultatea Teologică a Institutului Sfântul Prinţ Vladimir. Tatăl lui era Preşedinte al Consiliului Pedagogic şi ţinea prelegeri de Sfânta Scriptură, Istoria Bisericii şi Apologetică. Gheorghi a absolvit cu merite deosebite în 1930 (sau 1931).
În acelaşi timp el a continuat să muncească în Casa de Binefacere şi şi-a mai luat şi o slujbă de profesor. Era un dascăl bun, şi elevii lui îl iubeau şi îl apreciau. Dar învăţăturile pe care le dădea el tinerilor mergeau dincolo de graniţele programei şcolare şi pătrundeau fiecare aspect al vieţii omeneşti. Mulţi dintre foştii lui elevi şi colegi, după ce l-au cunoscut, i-au păstrat o înaltă preţuire pentru tot restul vieţii lor.
În 1930 Gheorghi l-a abordat din nou pe tatăl său în legătură cu cererea lui anterioară, şi acum Părintele Nicolae nu s-a opus. El a fost hirotonit diacon celib, şi apoi, în 1931, preot. A slujit în Biserica închinată Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi“, arondată Casei de Binefacere.
În acelaşi an, doi călugări de la mănăstirea Sfânta Treime Şmakovo care fusese distrusă de bolşevici s-au refugiat la Harbin. Împreună cu prietenul lui, Părintele Natanael, şi aceşti doi călugări, Părintele Gheorghi a pus bazele obştii monastice a Casei de Binefacere. Acolo, în 1931, el a fost tuns în monahism cu numele de Filaret, în cinstea Dreptului Filaret cel Milostiv. În câţiva ani numărul călugărilor a crescut la nouă, şi mulţi tineri au fost atraşi de ardoarea duhovnicească a obştii. Aici şi-a trăit Părintele Filaret cei mai fericiţi ani ai vieţii. Vreme de opt ani, el şi Părintele Natanael au locuit „în aceeaşi chilie fără să se certe vreodată“. Tot în obşte mai erau Părintele Inocent (Bistrov) şi Ieromonahul Metodie.
În această perioadă Părintele Filaret a devenit profesor de Noul Testament, Teologie Pastorală şi Omiletică. În 1936, cartea lui Rezumat al Legii lui Dumnezeu a fost publicată la Harbin.
„Omul gândeşte multe, visează la multe şi se străduieşte pentru multe“, spunea el într-una din predicile sale, „şi aproape niciodată nu realizează nimic în viaţa lui. Dar numeni nu scapă de Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Nu în van a spus odată Înţeleptul: „Adu-ţi aminte de zilele tale de pe urmă, şi nu vei mai păcătui în veci!“ Dacă ne vom aminti cum se va sfârşi viaţa noastră pământească şi ce se va cere de la noi după aceea, vom trăi mereu aşa cum ar trebui să trăiască un Creştin. Un elev care are de trecut un examen greu şi hotărâtor nu va uita de el, ci şi-l va aminti tot timpul şi va încerca să se pregătească pentru el. Însă acest examen va fi înfricoşător pentru că va fi o cercetare a întregii noastre vieţi, atât lăuntrice cât şi exterioare. Mai mult, după acest examen nu va urma o re-examinare. Acesta este răspunsul înfricoşător după care locul omului va fi hotărât în veşnicia necuprinsă… Chiar dacă Domnul Iisus este foarte milostiv, El este şi drept. Desigur, Duhul lui Hristos este iubirea întruchipată, Care s-a pogorât pe pământ şi s-a dăruit în întregime pentru mântuirea oamenilor. Dar va fi groaznic la Înfricoşătoarea Judecată pentru cei care vor vedea că ei nu s-au folosit de Măreaţa Jertfă a Iubirii Întrupate, ci au respins-o. Aminteşte-ţi sfârşitul, omule, şi nu vei mai păcătui în veac“.
El a studiat şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi a învăţat pe din afară toate cele patru Evanghelii. Unul dintre fragmentele lui preferate din Scriptură era fragmentul din Apocalipsă care reproşa căldicimea oamenilor, nepăsarea lor faţă de Adevăr. Aşa că într-o predică din Duminica Tuturor Sfinţilor el a zis:
„Biserica Ortodoxă îi slăveşte acum pe toţi cei bine plăcuţi lui Dumnezeu, pe toţi Sfinţii…, care au primit cuvântul Sfânt al lui Hristos nu ca pe ceva scris undeva către cineva pentru cineva, ci ca scris pentru ei înşişi; ei l-au primit, l-au luat drept călăuză pentru întreaga lor viaţă şi au împlinit poruncile lui Hristos.
… Bineînţeles, viaţa şi faptele lor sunt ziditoare pentru noi, ei ne sunt modele, dar voi înşivă ştiţi cu ce modele este plină viaţa acum! Oare vedem acum multe modele bune de viaţă Creştinească?!... Când vedeţi ce se petrece în lume, … involuntar vă gândiţi că un om cu râvnă Creştin Ortodoxă adevărată se află ca într-un deşert în mijlocul furnicarului de milioane de pe pământ. Toţi trăiesc diferit… Se gândesc oare la ce-i aşteaptă? Se gândesc ei oare că Hristos ne-a dat porunci nu ca să le ignorăm, ci ca să ne străduim să trăim aşa cum învaţă Biserica?
Am atras aici atenţia asupra unui fragment din Apocalipsă, în care Dumnezeu îi spune unuia din slujitorii Bisericii: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!“ Trebuie nu numai să fim fierbinţi, ci trebuie cel puţin să urmăm îndemnurile sufletului şi să împlinim legea lui Dumnezeu.
Dar există din aceia care i se împotrivesc… Însă dacă un om nu este adormit duhovniceşte, nu moţăie, ci cumva trece prin ceva duhovnicesc, şi dacă nu crede în ceea ce fac oamenii acum în viaţă, şi este îndurerat din această cauză, dar în orice caz nu moţăie, nu doarme, există speranţa că el va veni la Biserică. Oare nu ştim destule exemple de vrăjmaşi şi tăgăduitori ai lui Dumnezeu întorşi pe calea Adevărului? Începând cu Apostolul Pavel…
În Apocalipsă Domnul spune: „O, de ai fi rece sau fierbinte!“ Dar fiindcă nu eşti nici rece nici fierbinte (ci căldicel), Eu „am să te vărs din gura Mea.“ Aşa spune Domnul despre cei care sunt nepăsători faţă de lucrarea Sa sfântă. Dar de fapt ei nici nu se gândesc la asta. Câte nu-i interesează acum pe oameni, câte nu-şi vâră în cap – dat uită de Legea lui Dumnezeu. Uneori rostesc vorbe frumoase. Dar ce pot face vorbele când vin dinspre o persoană de o falsitate respingătoare?... Este nevoie să-L rugăm stăruitor pe Domnul Dumnezeu ca Domnul să ne înveţe Sfânta Sa Lege, după cuviinţă, şi să ne înveţe să urmăm exemplul acelor oameni care au primit această Lege, au împlinit-o, şi aici pe pământ L-au slăvit pe Atotputernicul Dumnezeu.“
În 1933 tatăl Părintelui Filaret a fost tuns în monahism cu numele Dimitrie, şi în decurs de un an a fost hirotonit Episcop de Hailar, cu toate că a rămas rector al parohiei Iviron din Harbin.
În acelaşi an Părintele Filaret a fost ridicat la rangul de egumen, şi în 1937 la cel de arhimandrit. Mii de tineri au venit în obştea de la Casa de Binefacere să asculte predicile tânărului egumen şi să-i împărtăşească durerile lor.
În aceşti primi ani ai preoţiei sale, Părintele Filaret a fost ajutat foarte mult de poveţele pe atunci Întâistătătorului ROCOR, Mitropolitul Antonie (†1936), cu care a corespondat vreme de câţiva ani. Tânărul preot era un predicator şi un pedagog înzestrat. El săvârşea Sfintele slujbe cu credinţă înflăcărată, şi atrăgea la Biserică mulţimile. Oameni din toate cartierele din Harbin îl iubeau; numele lui era cunoscut şi mult în afara hotarelor eparhiei Harbin. Era blând şi binevoitor cu toţi cei care i se adresau. Rînduri de oameni însetaţi de a vorbi cu el aşteptau la uşa umilei sale chilii; mergând la el, oamenii ştiau că vor primi poveţe bune, mângâiere şi ajutor. A convertit pe mulţi la Dumnezeu şi Sfânta Biserică, şi a avut sute, dacă nu chiar mii de ucenici care şi-au amintit de el până la sfârşitul vieţii lor. Părintele Filaret înţelegea imediat starea sufletească a unui om şi, dând poveţe, îi alina pe cei suferinzi, îi întărea pe cei mâhniţi, şi îi îmbărbăta pe cei deznădăjduiţi cu o glumă nevinovată. Îi era drag să spună: „Nu deznădăjdui, suflete Creştin! Nu există loc pentru disperare într-un credincios. Priveşte înainte – acolo se află mila lui Dumnezeu.“ Oamenii plecau de la el împăcaţi şi întăriţi de credinţa lui puternică.
După modelul Sfântului al cărui nume îl purta, Părintele Filaret era darnic nu numai în milostenia duhovnicească ci şi în cea materială, şi în ascuns dădea ajutor săracilor. Mulţi oameni ai străzii apelau la el şi nimănui nu îi refuza ajutorul, cu excepţia cazurilor când practic nu mai avea nimic, când zâmbea vinovat şi spunea „Nimic, dragă!“. Dar apoi găsea o soluţie – şi dădea lucrurile pe care le purta.
Odată Părintele Filaret l-a vizitat pe tatăl său, şi la întoarcere trebuia să meargă de la Biserica Iviron la Casa de Binefacere – o distanţă destul de lungă. Avea 10 cenţi pentru călătorie. Însă, când ieşea din casă, un om sărman a venit la el cerând milostenie. Părintele Filaret i-a dat cei 10 cenţi şi a plecat acasă pe jos, gândind că nu trebuie să-i pară rău după cei 10 cenţi pentru că Domnul îi va răsplăti însutit. La întoarcerea acasă, şi-a amintit că trebuia să oficieze o cununie la Biserică. După cununie, spre surprinderea lui, tinerii căsătoriţi i-au dat 10 dolari, zicând: „Dragă Batiuşca, vă rugăm luaţi aceşti 10 dolari pentru dumneavoastră, din dragostea adâncă pe care v-o purtăm“. Părintele Filaret s-a gândit cu bucurie că primise de exact 100 de ori mai mult decât îi dăduse cerşetorului, dar apoi s-a tânguit: „Pentru fapta bună de azi nu voi mai primi nimic în Împărăţia Cerurilor, pentru că mi-am primit în întregime răsplata în viaţa asta“…
Cu altă ocazie Părintele Filaret a ieşit din Biserică în odăjdii, purtând o cruce de aur la gât. Câţiva credincioşi au venit la el şi i-au spus că intenţionează să facă o colectă pentru capitalul de pornire a unei bucătării cu supă pentru săraci. Părintele Filaret a început să se caute prin buzunare, dar n-a găsit nimic. Apoi i-a rugat să aştepte şi s-a dus la o casă de amanet din apropiere unde şi-a amanetat crucea de aur. Apoi a dat banii celor nevoiaşi.
Auzind despre asta, Părintele Metodie a alergat pe la parohienii înstăriţi, a strâns repede ceva bani şi a răscumpărat crucea înainte ca proprietarul casei de amanet s-o poată re-vinde sau topi…
Părintele Filaret nu predica altora ceea ce nu făcea el însuşi. Asemenea Sfinţilor, pe care le cerea oamenilor să-i aibă ca modele de urmat, el însuşi primea tot ce era scris în Sfânta Scriptură şi în scrierile patristice „nu ca pe ceva scris undeva către cineva pentru cineva“, ci ca pe un adevărat îndreptar în viaţă. Era extrem de exigent cu sine însuşi şi ducea un mod de viaţă cu adevărat ascetic. Avea o memorie neobişnuită, reţinând nu numai cuvintele Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi, ci şi durerile şi amărăciunile turmei sale. La întâlnirea cu oamenii, Sfântul Ierarh arăta un deosebit interes faţă de toate aspectele vieţii lor, el nu avea nevoie să-şi amintească lipsurile şi greutăţile lor – ci însuşi dezvolta subiectul de discuţie care-l interesa pe om şi dădea răspunsuri prompte la nedumeririle care-l frământau.


Mărturisitor împotriva Păgânismului


Din 1931 până în 1945 Manciuria cu capitala la Harbin a fost ocupată de japonezi. La început ruşii nu au fost îngrijoraţi. Şi-au amintit cum japonezii ajutaseră mulţi ruşi să scape în Est la sfârşitul Războiului Civil, şi au primit bucuroşi ordinea pe care aceştia au introdus-o în ţară.
Dar curând japonezii au început să-i persecute pe toţi ruşii care erau împotriva lor (mulţi ruşi se căsătoriseră cu chinezoaice, deci erau împotriva ocupaţiei japoneze din acest motiv), socotindu-i laolaltă cu agenţii sovietici. Mai mult, spre sfârşitul acestei perioade ruşii au fost solicitaţi să-şi mărturisească credinţa; căci japonezii au pus o statuie a zeiţei lor Amaterasu, care conform tradiţiei japoneze era fondatoarea dinastiei imperiale, exact peste drum de Catedrala Ortodoxă a Sfântului Nicolae. Apoi, în mai 1943, ei au pretins ca ruşii care mergeau la biserică la Catedrală să facă mai întâi o plecăciune respectuoasă în faţa zeiţei. Se mai pretindea ca în anumite zile templele japoneze să fie venerate, iar o statuie a zeiţei trebuia să fie pusă în bisericile Ortodoxe.
Problema acceptării participării la astfel de venerări rituale a fost discutată la adunările eparhiale ale eparhiei Harbin pe 8 septembrie şi 20 octombrie 1943, în prezenţa ierarhilor eparhiei Harbin: Mitropolitul Meletie, Episcopul Dimitrie şi Episcopul Iuvenalie (Arhiepiscopul Nestor nu a fost prezent). Conform mărturiei secretarului consfătuirii episcopale, părintele Leonid Upşinki, „întrunirea a fost furtunoasă, pentru că unii au obiectat că… Amaterasu nu era zeiţă, ci Strămoaşa“. S-a hotărât să fie integral aprobate şi trimise autorităţilor rapoartele Episcopului Dimitrie de Hailar şi ale profesorului K. I. Zaiţev (vitorul Arhimandrit Constantin), care exprimau punctul de vedere oficial al episcopatului că participarea la venerările rituale era inadmisibilă.
Însă pe 5 februarie 1944, congresul conducătorilor emigraţiei ruse din Manciuria s-a întrunit la Harbin. Congresul a fost deschis cu o moliftă în Catedrala Sfântul Nicolae, după care participanţii s-au dus la templul japonez Harbin-Jinjia unde au efectuat venerarea zeiţei Amaterasu. Pe 12 februarie Ierarhii din Harbin au răspuns cu o epistolă arhipastorală în care au spus: „De vreme ce orice fel de venerare a divinităţilor şi templelor păgâne este interzisă de poruncile lui Dumnezeu, …, Creştinii Ortodocşi, supunându-se voii lui Dumnezeu şi Legii Lui, nu pot şi nu trebuie să îndeplinească această venerare, fiindcă astfel de venerări contrazic tezele de bază ale Credinţei Ortodoxe.“ Arhiepiscopul Nestor a refuzat să semneze această epistolă.
În martie, ambii vicari ai eparhiei Harbin, Episcopul Dimitrie şi Episcopul Iuvenalie, au fost convocaţi la poliţie unde au fost interogaţi amănunţit despre împrejurările răspândirii ilegale a epistolei arhipastorale şi despre atitudinea turmei în această problemă. Pe 28 aprilie a fost supus la interogatoriu Mitropolitul Meletie. Convorbirea, care a durat mai multe ore, n-a condus la nici un rezultat. Făcând referire la extrema sa epuizare şi boală, Vlădica Maletie a rugat să fie continuată convorbirea pe 1 mai. Şi nici aceasta n-a condus la nici un rezultat. Episcopul Dimitrie, care a participat şi el, a protestat în mod clar şi ferm împotriva venerării.
Pe 2 mai a avut loc un Congres Episcopal (Arhiepiscopul Nestor, ca de obicei, nu a fost prezent) la care această poziţie a fost confirmată. Câteva zile mai târziu, Mitropolitul Meletie a prezentat textul Congresului Episcopal d-lui Kobayasi. Kobayasi i-a pretins să dea în scris promisiunea de a nu pune problema venerării până la sfârşitul războiului. Mitropolitul Meletie a cerut să fie adăugată cu necesitate în text precizarea „dacă nu va fi nici o obligativitate a venerării“. Cererea Vlădicăi iar a stârnit ceartă. Totuşi în final Kobayasi a cedat. Pe 31 august arhipăstorii din Harbin au trimis o scrisoare Arhiepiscopului Nestor, în care au apelat la el „să vă uniţi cu noi, să vă întoarceţi, şi vocea voastră să răsune în apărarea purităţii Credinţei şi a râvnei pentru mărturisirea ei. Semnaţi (mai bine mai târziu decât niciodată) epistola noastră arhipastorală şi anunţaţi public acest lucru – în orice mod şi loc puteţi.“ Ca răspuns, Vlădica Nestor a scris că el nu este în dezacord cu fraţii săi arhipăstori în privinţa faptului că venerarea templelor lui Amaterasu este inadmisibilă.
O influenţă importantă asupra japonezilor în cedarea lor definitivă a avut-o mărturisirea curajoasă a Părintelui Filaret. Japonezii l-au prins şi l-au supus la torturi. Obrazul i-a fost sfâşiat, ochii i-au fost aproape scoşi, dar el a îndurat acestea cu răbdare. Apoi i-au spus: „Avem aici un dispozitiv electric încăzit la roşu. Toţi cei cărora le-a fost aplicat au acceptat pretenţiile noastre. Şi tu vei consimţi.“ Torţionarul a scos la iveală dispozitivul. Atunci Părintele Filaret s-a rugat Sfântului Nicolae: „Sfinte Ierarhe Nicolae, ajută-mă, altfel poate avea loc o trădare.“ Torţionarul şi-a început lucrarea. L-a dezbrăcat pe mărturisitor până la brâu şi a început să-i ardă şira spinării cu fierul încins. Atunci a avut loc o minune. Părintele Filaret îşi putea mirosi carnea arzând, dar nu simţea nici o durere. În sufletul său se simţea bucuros. Torţionarul nu putea înţelege de ce el tăcea şi nu se zvârcolea din cauza durerii insuportabile. Atunci s-a întors şi i-a privit faţa. Uluit, a făcut un semn cu mâna, a bâiguit ceva în japoneză şi a fugit, învins de puterea supraomenească de a îndura a mărturisitorului. Părintele Filaret a fost adus, aproape mort, la rudele lui. Acolo a leşinat. Când şi-a revenit, a spus: „Am fost chiar în iad.“ Treptat, rănile i s-au vindecat. Numai ochii erau puţin deformaţi. Iar japonezii n-au mai încercat să-i oblige pe Ortodocşi să se plece la idolul lor.


Mărturisitor împotriva Comunismului


În 1945 armatele sovietice au învins armata japoneză; mai târziu comuniştii chinezi au preluat controlul asupra Manciuriei. În primele zile ale „loviturii sovietice“, sovieticii au început să ofere emigranţilor ruşi ocazia de a-şi lua paşapoarte sovietice. Agitaţia lor era dirijată în mod abil, foarte ingenios şi perfid, şi ruşii amăgiţi, istoviţi de pe urma anilor grei de ocupaţie japoneză în timpul cărora tot ce era rusesc fusese înăbuşit, au crezut că în URSS se petrecuse „totala libertate a religiei“, şi au început să ia paşapoarte în masă.
50.000 de cetăţeni ruşi din Harbin şi fiecare a treia persoană tânără au căzut în cursă. Realitatea li s-a descoperit curând. La gara Atpor 14.000 de oameni au fost împuşcaţi, şi cei 36.000 rămaşi au fost deportaţi în lagăre de concentrare unde majoritatea au pierit de foame şi de alte privaţiuni.
Mitropolitul Valentin de Suzdal scrie: „Îmi amintesc anul 1956, la mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului din Odesa, unde am fost fără voia mea martor la întoarcerea din lagărele şi închisorile în care-şi ispăşiseră condamnările, a acelor ierarhi care se întorseseră în Rusia după război ca să se unească cu „Biserica Mamă“ la chemarea guvernului lui Stalin şi a Patriarhiei Moscovei: „Patria natală v-a iertat, patria natală vă cheamă!“ În 1946 ei au intrat încrezători în URSS şi imediat au fost toţi prinşi şi încarceraţi pentru 10 ani, în timp ce „Biserica Mamă“ tăcea, neridicându-şi glasul în apărarea celor pe care-i atrăsese în capcană. Pentru a fi „re-aşezaţi“ în rangurile lor ierarhice, ei trebuiau să primească şi să cânte imne Serghianismului şi să-l recunoască pe patriarhul Sovietic. Şi atunci? Unii dintre ei şi-au sfârşit vieţile sub arest la domiciliu, alţii în închisorile monahale, iar alţii au plecat repede la cele veşnice.“
La vremea aceea, Părintele Filaret era paroh al Bisericii Sfintei Icoane Iviron din Harbin. Un reporter de la un ziar din Harbin a venit la el să-i afle părerea despre „mărinimia“ guvernului sovietic de a oferi paşapoarte sovietice emigranţilor. El se aştepta să audă şi de la Părintele Filaret cuvinte de recunoştinţă şi admiraţie. „Dar eu am răspuns că refuzam categoric să iau paşaport, fiindcă ştiam că nu avuseseră loc nici un fel de schimbări „ideologice“ în Uniunea Sovietică, şi mai ales nu ştiam cum era viaţa bisericească de acolo. Însă ştiam multe despre distrugerea bisericilor şi persecuţia clericilor şi a laicilor credincioşi. Persoana care-mi lua interviul s-a grăbit să întrerupă conversaţia şi să plece…“
Curând Părintele Filaret a citit în Jurnalul Patriarhiei Moscovei că Lenin era geniul suprem şi binefăcătorul umanităţii. El n-a putut suporta această minciună şi din amvonul bisericii a arătat credincioşilor întreaga nedreptate a acestei afirmaţii degradante pentru un organ bisericesc, sublinind că Patriarhul Alexei (Simanski), ca editor al Jurnalului Patriarhiei Moscovei, era răspunzător de această minciună. Glasul Părintelui Filaret a fost singurul care s-a auzit; nimeni din cler nu l-a susţinut, şi de la autorităţile eparhiale i-a venit o interdicţie de a predica de la amvonul bisericii, interdicţie sub care a rămas vreme destul de îndelungată. Astfel, deşi era încă preot, el era nevoit să se lupte de unul singur pentru dreptatea Bisericii, fără a găsi nici o înţelegere printre fraţii săi. Practic întregul Episcopat din Extremul Orient al Bisericii Ruse din afara graniţelor recunoştea la vremea aceea Patriarhia Moscovei, aşa că Părintele Filaret, fiind cleric al Eparhiei Harbin, se găsea fără voia sa sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Pentru el acest lucru era extrem de dureros. Niciodată, în orice parohie a slujit, el n-a îngăduit pomenirea autorităţilor ateiste în timpul Sfintelor Slujbe, şi niciodată n-a făcut molifte sau panahide din ordinul sau pentru a fi pe placul autorităţilor sovietice. După cum însuşi spunea: „Eu niciodată nu mi-am întinat buzele şi rugăciunea cu rugăciuni pentru slujitorii lui Antihrist.“ Dar chiar şi cu o atât de stăruitoare îngrădire totală faţă de falsa biserică, dependenţa lui canonică de Patriarhia Moscovei îl apăsa „ca o povară grea, ca o nenorocire de neînlăturat“, şi a rămas sub ea numai de dragul turmei sale. Când în URSS a fost declarată renumita campanie pentru „deschiderea teritoriilor virgine“, foştilor emigranţi le-a fost oferită ocazia de a pleca înspre Uniune. Spre durerea Părintelui Filaret, în 1947 propriul lui tată, Arhiepiscopul Dimitrie de Hailar, împreună cu alţi câţiva Episcopi au fost repatriaţi în URSS. Dar Părintele Filaret, de unul singur ca şi mai înainte, vorbea neobosit în predicile lui înflăcărate despre minciuna înrădăcinată în Patriarhia Moscovei şi în general în „ţara sovietelor“. Nu numai în conversaţii particulare, ci şi de la amvon, el a explicat că a merge de bună voie la muncă într-o ţară unde se construia comunismul şi religia era persecutată însemna o trădare a lui Dumnezeu şi a Bisericii. El a refuzat cu totul să facă molifte pentru cei care plecau în călătorie spre URSS, de vreme ce la baza unei astfel de rugăciuni există o rugăciune de binecuvântare a unei intenţii bune, pe când dorinţa de a merge în Uniune nu era considerată de Părintele Filaret ca fiind una bună, şi el nu-i putea minţi pe Dumnezeu şi pe oameni. Astfel a vorbit şi a acţionat cât timp a trăit în China.
O asemenea poziţie fermă şi de neînduplecat în relaţia cu Patriarhia Moscovei şi autorităţile sovietice nu putea rămâne neobservată. Părintele Filaret a fost deseori convocat de autorităţile chineze pentru interogatorii, la unul dintre ele fiind bătut. În octombrie 1960 chiar au încercat să-l omoare…
După cum însuşi relata cele petrecute, la ora două într-o dimineaţă de Duminică, Părintele Filaret s-a sculat din pat din cauza unui miros neobişnuit în casă. S-a dus în camera de zi în colţul căreia era o cămară. Pe sub uşile cămării ieşea un fum cu miros înţepător, caustic. Atunci el s-a dus la spălător, a turnat apă într-un vas, s-a întors la cămară şi, deschizând uşile, a turnat apă în direcţia fumului. Deodată au izbucnit o explozie şi o flacără. Focul l-a ars, în timp ce suflul exploziei l-a ridicat şi l-a aruncat cu o putere enormă de cealaltă parte a camerei, cât era ea de lungă, şi l-a proiectat în uşa de ieşire. Din fericire, uşa se deschidea înspre exterior; de la forţa trupului lui proiectat în ea, balamalele au fost smulse şi el a căzut la pământ, asurzit dar viu. Când şi-a revenit, şi-a văzut întreaga casă arzând ca o torţă. A înţeles că explozia fusese provocată de o bombă termică setată să explodeze şi să ardă casa din temelii la o anumită oră.
În timpul acelei nopţi, pe la miezul nopţii, o anume Zinaida Lvovna, una dintre enoriaşele Bisericii Casei de Binefacere a ieşit din casa ei, care era situată vizavi de biserica aflată peste drum, şi a văzut câteva maşini de pompieri pe stradă lângă biserică, dar nu era nici un incendiu. Această aglomerare neobişnuită de maşini de pompieri a mirat-o. Aproape două ore mai târziu, când zgomotul bombei a trezit-o, ea a ieşit imediat în stradă şi a văzut incendiul pe care pompierii deja reuşiseră să-l stingă. Părintele Filaret stătea în picioare în pridvorul bisericii tremurând de frig şi suferind de pe urma arsurilor şi a izbiturii. Zinaida Lvovna a înţeles imediat că focul fusese pus de comunişti cu scopul de a-l ucide pe Părintele Filaret. A trecut repede strada şi l-a invitat să intre în casa ei.
Însă pompierii chinezi, văzându-l pe Arhimandritul Filaret viu, l-au acuzat de punerea focului şi au vrut să-l aresteze. Dar Zinaida Lvovna, ageră la minte, s-a întors repede spre pompierul şef şi i-a zis: „Se pare că v-aţi pus aici maşinile anticipat, ştiind că urma să izbucnească un incendiu. Cine v-a spus dinainte despre incendiu?“ Şeful pompier nu şi-a găsit cuvintele şi nu a putut răspunde pe loc. Între timp Zinaida Lvovna şi Părintele Filaret au intrat la ea în casă. Ea l-a dus într-o cameră fără ferestre, findcă ştia că acei comunişti puteau intra pe fereastră să-l omoare.
A doua zi, câţiva tineri au venit devreme la slujba duminicală, dar biserica era închisă şi casa în care locuia Părintele Filaret era arsă din temelii. Alexei Mikrikov, în vârstă de douăzeci de ani, viitor preot, a venit şi a aflat de la Zinaida Lvovna ce se întâmplase în timpul nopţii. El a cerut să-l vadă pe Părintele Filaret. A văzut imediat că Sfântul era extrem de epuizat şi bolnav. Obrazul său ars era de culoare maro închis. Însă privirea din ochii săi era plină de hotărâtă supunere voii lui Dumnezeu şi slujire plină de bucurie lui Dumnezeu şi oamenilor. Deodată Alexei l-a auzit spunând: „Felicitări cu ocazia sărbătorii!“, cum ar fi spus „Hristos a Înviat!“ Drept răspuns, lacrimi au curs pe faţa lui Alexei. Nu plânsese din copilărie, şi iată-l acum, un tânăr bărbat de douăzeci de ani, în genunchi în faţa mărturisitorului, plângând şi sărutându-i mâna.
Ca urmare a interogatoriilor şi arsurilor suferite, pentru tot restul vieţii Părintele Filaret a rămas cu o uşoară înclinare laterală a capului şi o anumită diformitate a părţii de jos a feţei; şi corzile vocale i-au fost afectate.
Au trecut două luni. Părintele Filaret a reînceput să slujească, şi până în jumătate de an era capabil să locuiască singur într-o cămăruţă separată deasupra bisericii. Dar apoi din nou s-a dus la Zinaida Lvovna. Motivul a fost că intrase în chilia lui după slujbă, dar deodată a văzut doi bocanci imenşi ivindu-se de sub perdea. Înţelegând că acolo stătea un asasin trimis de comunişti, el s-a dus la scrin, a scos ceva pentru a distrage atenţia şi apoi a părăsit repede chilia, încuind-o în urma lui. După aceasta un poliţist chinez a venit la Zinaida Lvovna şi a întrebat-o de ce Arhimandritul Filaret n-a dormit în chilia lui. Ea a înţeles imediat la ce se referea şi i-a răspuns: din cauza slăbiciunii lui fizice.
Curând după aceasta Părintele Filaret, prin vederea sa duhovnicească, a descoperit un portret al satanei sub altarul din biserica Casei de Binefacere. Imediat portretul a fost îndepărtat…
Intrând în legătură cu Mitropolitul Anastasie, din 1953 Arhimandritul Filaret a făcut eforturi continue de a părăsi China. În cele din urmă, în 1962, după ce aproape întreaga sa turmă părăsise Harbinul, el a reuşit. Pe 29 martie 1962, Sinodul Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate „a audiat o scrisoare a Arhimandritului Filaret (Voznejenski) adresată Preşedintelui Sinodului la sosirea în Hong Kong şi pocăinţa sa legată de faptul că în 1945 intrase sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, ca şi o declaraţie de pocăinţă semnată de el în conformitate cu formularul stabilit de Sinodul Episcopilor în 1959.“
Formularul în cauză era următorul:
„Eu, subsemnatul, fost cleric al Patriarhiei Moscovei, hirotonit diacon (de către cutare Episcop în cutare loc la cutare dată) şi hirotonit preot (de către cutare Episcop în cutare loc la cutare dată) şi îndeplinindu-mi slujirea (în cutare parohii), solicit să fiu primit în rândul clerului Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate.
Regret sincer că am făcut parte din clerul Patriarhiei Moscovei, aflat în înţelegere cu autorităţile care luptă împotriva lui Dumnezeu.
Mă delimitez de toate fărădelegile ierarhiei moscovite legate de sprijinul acordat de ea autorităţilor care luptă împotriva lui Dumnezeu, şi făgăduiesc ca de acum înainte să fiu credincios şi supus ierarhiei legiuite a Bisericii Ruse din străinătate.“
„Pe când mă străduiam să-mi apăr turma de falsitatea şi minciunile sovieticilor“, relata Mitropolitul, „eu însumi mă simţeam nespus de asuprit – până într-atât încât de mai multe ori aproape că am hotărât să plec cu totul, să încetez slujirea. Şi m-a oprit numai gândul la turma mea: cum puteam să părăsesc pe aceşti mai mici? Dacă aş fi plecat şi aş fi încetat slujirea, ar fi însemnat ca ei să trebuiască să intre sub slujirea sovieticilor şi să asculte rugăciuni pentru înaintemergătorii lui Antihrist – „Doamne, păzeşte-i întru mulţi ani!“ etc. Asta m-a oprit şi m-a obligat să-mi împlinesc datoria până la capăt.
Şi când, în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să mă scot din China roşie, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă adresez Întâistătătorului Bisericii Ruse din străinătate, Mitropolitul Anastasie, cu o cerere ca el să mă socotească din nou ca find sub jurisdicţia Bisericii Ruse din străinătate. Vlădica Mitropolit a răspuns cu milostivire şi iubire, şi imediat m-a binecuvântat să slujesc în Hong Kong deja ca preot al jurisdicţiei Sinodale, şi a subliniat faptul că fiecare slujitor al Bisericii, care trece în această jurisdicţie venind de sub jurisdicţia Moscovei, trebuie să dea o declaraţie specială de pocăinţă conţinând părerea lui de rău despre faptul că a fost (chiar fără voie) sub jurisdicţia Moscovei. Am făcut asta imediat.“
Curând Părintele Filaret a zburat spre Australia şi a ajuns la Sidney, de unde s-a dus la Brisbane. Erau acolo mulţi dintre foştii lui parohieni, şi ei solicitaseră Sinodului să-l numească Episcop de Brisbane. Arhiepiscopul Sava al Australiei a sprijinit această cerere cu entuziasm. Arhimandritul Filaret s-a considerat slab şi nevrednic de o slujire atât de înaltă. Însă experienţa ascultării monahale nu i-a îngăduit să se abată de la calea pe care autorităţile bisericeşti îl chemau. Pe 26 mai 1963 a fost hirotonit Episcop de Brisbane, vicar al eparhiei Australiei, de către Episcopul Sava de Sidney şi Episcopul Antonie de Melbourne.
În predica de la numerea sa ca Episcop, Arhimandritul Filaret a spus Arhipăstorilor care erau de faţă:
„Sfinţi Ierarhi ai lui Dumnezeu! Am gândit şi am simţit multe în aceste ultime zile, mi-am revăzut şi cercetat întreaga viaţă şi... văd pe de o parte un şir de nenumărate binefaceri de la Dumnezeu, iar pe de alta, numărul nesfârşit al păcatelor mele... Deci înălţaţi-vă rugăciunile ierarhice pentru nevrednicul de mine în acest cu adevărat înfricoşător ceas al hirotonirii mele, ca Domnul, Întâiul Păstor, Care prin Sfinţiile Voastre mă cheamă la înălţimea acestei slujiri, să nu mă lipsească pe mine, păcătosul şi nevrednicul, de un loc de partea aleşilor Săi...
Un superior ierarhic, la punerea toiagului ierarhic în mâinile unui proaspăt numit Episcop, i-a zis: „Să nu fii ca un indicator de drum, care arată celorlalţi calea înainte dar el însuşi rămâne pe loc.“ Rugaţi-vă şi pentru aceasta, Părinţilor şi Arhipăstorilor, ca predicând altora, să nu mă dovedesc eu însumi a fi un rob trândav.“
Pe 14/27 mai 1964, fiind de multă vreme Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate (ROCOR), Mitropolitul Anastasie, din motive de sănătate şi vârstă înaintată, şi-a solicitat Sinodului Ierarhic retragerea. S-a pus problema cine să fie noul Întâistătător. Unii membri ai ROCOR doreau să-l vadă pe Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici) drept cap al lor, dar o altă parte era cu totul împotrivă. Atunci, pentru a se evita o agravare a situaţiei şi un posibil scandal şi chiar schismă, Ierarhul Ioan şi-a retras candidatura şi a propus ca cel mai tânăr Ierarh, Episcopul Filaret, să fie ales Întâistătător. Conform altei surse, propunerea ar fi venit de la Arhiepiscopul Sava, care îl trimisese pe Părintele Filaret la New York în locul său. Această variantă a fost sprijinită de Mitropolitul Anastasie: Vlădica Filaret era cel mai tânăr ca hirotonire, se amestecase puţin în cercurile Bisericii Ruse din Străinătate şi nu ajunsese să se alăture nici unei „părţi“. El însuşi îşi compara alegerea cu o sentinţă la moarte: „Poziţia mea din vremea aceea îmi aminteşte de poziţia unuia care este condus spre execuţie“, a spus el în Cuvântul său către Sinodul Ierarhilor. Astfel a fost întronizat ca Întâistătător de către Mitropolitul Anastasie însuşi, într-o slujbă care, pentru prima dată în sute de ani, a folosit textul străvechi de întronizare a unui Mitropolit al Moscovei.
Aproape imediat, în epistola sa din 1965 „către Episcopii Ortodocşi şi toţi cei care poartă în inimă soarta Bisericii Ruse“, Mitropolitul Filaret şi-a explicat atitudinea total lipsită de compromisuri faţă de Patriarhia Moscovei, şi marea sa dragoste pentru Biserica de Catacombă. Având în vedere continua valabilitate a cuvintelor sale, când lipsa de har a Patriarhiei Moscovei este înţeleasă de puţini, le cităm pe larg:
„De curând Guvernul Sovietic din Moscova şi diverse părţi ale lumii a sărbătorit o nouă aniversare a Revoluţiei din octombrie 1917 care l-a adus la putere.“
„Noi, pe de altă parte, rememorăm în aceste zile începutul drumului crucii pentru Biserica Ortodoxă Rusă peste care de atunci, cum s-ar zice, au căzut toate puterile iadului.“
„Întâmpinând rezistenţă din parte Arhiereilor, preoţilor şi laicilor întăriţi duhovniceşte, puterea comunistă, în lupta ei împotriva religiei, şi-a început încă din primele zile sforţarea de a slăbi Biserica nu numai prin uciderea acelora din capii ei care erau cei mai înduhovniciţi, ci şi prin intermediul creării artificiale de schisme.
Astfel au apărut aşa-numita „Biserică Vie“ şi mişcarea renovaţionistă, care aveau caracterul unei biserici legate de o reformă protestant-comunistă. Cu tot sprijinul Guvernului, această schismă a fost zdrobită de puterea lăuntrică a Bisericii. Era prea limpede credincioşilor că „Biserica Renovată“ era necanonică şi strica Ortodoxia. Din acest motiv oamenii n-au urmat-o.”
„A doua încercare, după moartea Patriarhului Tihon şi adormirea locţiitorului tronului patriarhal, Mitropolitul Petru, a avut mai mult suces. Puterea sovietică a reuşit în 1927 să divizeze parţial unitatea internă a Bisericii [n.m. văzută aici de Sfântul Filaret ca unitate a arhiereilor existentă înainte de declaraţia lui Serghie şi nu ca divizare a unităţii Bisericii Celei Una, unitate care există şi azi în Biserica Rusă de Catacombă şi a existat şi în Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate (ROCOR) până la recunoaşterea comuniunii ei cu Patriarhia Moscovei la începutul anilor 2000, mult după trecerea la Domnul a Sfântului Filaret]. Prin condamnări la închisoare, tortură şi metode speciale a înfrânt voinţa vicarului locţiitorului patriarhal, Mitropolitul Serghie, şi a obţinut de la el proclamarea unei declaraţii de totală loialitate a Bisericii faţă de puterea sovietică, până într-acolo încât bucuriile şi succesele Uniunii Sovietice erau declarate de Mitropolitul Serghie ca fiind bucuriile şi succesele Bisericii, şi eşecurile aceleia ca find eşecurile Ei înseşi. Ce poate fi mai blasfemiator decât o asemenea idee, care pe drept a fost considerată de către mulţi la vremea respectivă ca o încercare de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar? Atât Patriarhul Tihon cât şi Mitropolitul Petru, ca şi alţii care au slujit ca locţiitori ai tronului patriarhal, refuzaseră anterior să semneze o declaraţie asemănătoare, motiv pentru care fuseseră arestaţi, încarceraţi şi deportaţi.“
„Protestând împotriva acestei declaraţii - care a fost proclamată numai de către Mitropolitul Serghie singur, fără acordul majorităţii oprimate a episcopatelor Bisericii Ruse, încălcând astfel cel de-al 34-lea Canon Apostolic – mulţi Episcopi care erau atunci în lagărul morţii de la Solovki i-au scris Mitropolitului: „Orice guvern poate uneori lua decizii care sunt nesăbuite, nedrepte, crude, la care Biserica este silită să se supună, dar pe care nu le poate aproba şi de care nu se poate bucura. Unul din ţelurile guvernului sovietic este desfinţarea religiei, dar Biserica nu poate declara succesele lui în această direcţie ca fiind propriile Ei succese (Scrisoare deschisă de la Solovki, 27 septembrie 1927).“
„Majoritatea curajoasă a fiilor Bisericii Ruse nu au acceptat declaraţia Mitropolitului Serghie, considerând că o unire a Bisericii cu statul sovietic ateu care-şi pusese ca scop anihilarea Creştinismului în general, nu putea exista din principiu.“
„Dar cu toate acestea a avut loc o schismă. Minoritatea, primind declaraţia, a format o administraţie centrală, aşa-numita Patriarhie a Moscovei care, deşi se presupunea ca fiind oficial recunoscută de autorităţi, de fapt nu primise nici un fel de drept legal de la acestea, căci ele au continuat, nestingherite acum, o persecuţie extrem de crudă a Bisericii. În exprimarea lui Iosif, Mitropolit de Petrograd, prin proclamarea declaraţiei, Mitropolitul Serghie a păşit pe calea „samavolniciei monstruoase, a linguşirii şi a trădării Bisericii în faţa intereselor ateismului şi distrugerii Bisericii.“
„Majoritatea, lepădându-se de declaraţie, a început o existenţă bisericească ilegală. Aproape toţi Episcopii au fost torturaţi şi ucişi în lagărele morţii, printre ei locţiitorii Mitropolitul Petru şi Mitropolitul Kiril de Kazan, care era respectat de toţi, şi Mitropolitul Iosif de Petrograd care a fost împuşcat la sfârşitul lui 1938, ca şi mulţi alţi Episcopi şi mii de preoţi, călugări, maici şi laici curajoşi. Acei Episcopi şi clerici care în mod miraculos au rămas în viaţă au început să trăiască ilegal şi să oficieze Sfintele Slujbe în secret, ascunzându-se de autorităţi şi creând astfel Biserica de Catcombă din Uniunea Sovietică.“
„Puţine veşti despre această Biserică au ajuns în lumea liberă. Presa sovietică a tăcut mult timp pe tema asta, dorind să dea impresia că toţi credincioşii din URSS se aliniau în spatele Patriarhiei Moscovei. Ei chiar au încercat să nege în totalitate existenţa Bisericii de Catacombă.
Dar apoi, după moartea lui Stalin şi demascarea activităţii sale, şi în special după căderea lui Hrusciov, presa sovietică a început să scrie din ce în ce mai des despre Biserica tainică din URSS, numind-o „secta“ Creştinilor cu adevărat Ortodocşi.
Evident că era imposibil de păstrat în continuare tăcerea în legătură cu ea; era prea numeroasă şi provoca autorităţilor prea multă nelinişte.“
„În mod neaşteptat, în Dicţionarul Ateist (Moscova 1964), la paginile 123 şi 124 se vorbeşte pe faţă despre Biserica de Catacombă. „Creştinii cu adevărat Ortodocşi“, citim în Dicţionar, „o sectă Ortodoxă creată în anii 1922-24. A fost organizată în 1927, când Mitropolitul Serghie a proclamat principiul loialităţii faţă de puterea sovietică. Elemente monarhiste (noi am spune bisericeşti) unite în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad (Petrograd) - Iosefiţii“, sau, cum spune acelaşi Dicţionar, „Tihoniţii, au format în 1928 un centru de conducere, Biserica cu adevărat Ortodoxă, şi au unit toate grupurile şi elementele care s-au declarat împotriva ordinii sovietice (ordinii „ateiste“, putem adăuga de la noi înşine). Biserica cu adevărat Ortodoxă a direcţionat înspre sate o mulţime de monahi şi monahii“, pentru majoritatea, bineînţeles preoţi, adăugăm iar de la noi, care au oficiat Sfintele Slujbe şi Rânduieli în secret şi „au organizat propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe“, adică împotriva Patriarhiei Moscovei care se predase puterii sovietice, „făcând apel la oameni să nu se supună legilor sovietice“, care sunt îndreptate în mod evident împotriva Bisericii lui Dumnezeu şi a Credinţei. Conform celor declarate în Dicţionarul Ateist, Creştinii cu adevărat Ortodocşi şi-au organizat şi continuă să-şi organizeze structurile, „respectiv Biserici şi Mănăstiri de Catcombă tăinuite… păstrând întru totul dogmele şi rânduielile Ortodoxiei.“ Ei „nu recunosc autoritatea Patriarhului Ortodox“, adică a succesorului Mitropolitului Serghie, Patriarhul Alexei.
Străduindu-se să-i îngrădească pe Creştinii cu adevărat Ortodocşi „de influenţa realităţii sovietice“, în principal de propaganda ateistă, bineînţeles, „conducătorii lor fac uz de mitul lui Antihrist, care se presupune că deja conduce lumea din 1917“. Natura anti-Creştină a puterii sovietice este neîndoielnică pentru orice persoană cu gândirea sănătoasă, cu atât mai mult pentru un Creştin.
Creştinii cu adevărat Ortodocşi de obicei refuză să participe la alegeri (care în Uniunea Sovietică, o ţară lipsită de libertate, sunt doar o comedie) şi alte funcţii publice; ei nu primesc pensii, nu îi lasă pe copiii lor să urmeze şcoala mai mult de patru clase…“ Iată o neaşteptată mărturie sovietică a adevărului, la care nu e nevoie de adăugat nimic. „Cinste şi laudă Creştinilor cu adevărat Ortodocşi, eroi ai duhului şi mărturisitori, care nu s-au plecat în faţa groaznicei puteri ce poate rezista numai prin teroare şi forţă şi s-a învăţat cu linguşeala abjectă a supuşilor ei. Conducătorii sovietici se umplu de furie că există oameni care se tem de Dumnezeu mai mult decât de persoane. Ei sunt neputincioşi în faţa milioanelor de Creştini cu adevărat Ortodocşi.“
„Însă, în afară de Biserica cu adevărat Ortodoxă din Uniunea Sovietică şi de Patriarhia Moscovei, care nu au comuniune nici de rugăciune nici de vreun alt fel una cu alta, mai există încă o parte a Bisericii Rusiei – liberă de oprimare şi persecuţie din parte ateilor – Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR). Ea nu a întrerupt niciodată legăturile duhovniceşti şi de rugăciune cu Biserica de Catacombă din patria mamă. După ultimul război, mulţi membri ai acestei Biserici au venit în străinătate şi au intrat în ROCOR, şi astfel legătura dintre aceste două Biserici s-a întărit şi mai mult – o legătură care a fost menţinută ilegal până în prezent. Cu cât trece timpul, cu atât ea devine mai puternică şi mai bine stabilită.“
„Partea din Biserica Rusă care este în străinătate şi liberă este chemată să vorbească lumii libere în numele persecutatei Biserici de Catacombă din Uniunea Sovietică; ea dezvăluie tuturor condiţia cu adevărat tragică a credincioşilor din URSS, pe care cu atâta grijă puterea ateistă îi reduce la tăcere, cu ajutorul Patriarhiei Moscovei; ea îi cheamă pe toţi cei care nu şi-au pierdut ruşinea şi conştiinţa să-i ajute pe cei persecutaţi.“
„Iată de ce este de datoria noastră sfântă să veghem asupra existenţei Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR). Domnul, cercetătorul inimilor, îngăduind ca Biserica Sa să fie supusă la asupriri, persecuţii şi privarea de toate drepturile în statul sovietic ateu, ne-a dat nouă, exilaţilor ruşi din lumea liberă, talantul libertăţii, şi El aşteaptă de la noi să înmulţim acest talnt şi să-l folosim cu pricepere. Şi nu avem dreptul să-l îngropăm în pământ. Să nu îndrăznească nimeni să ne spună să facem asta, să nu ne împingă nimeni într-un păcat de moarte. Pentru soarta Bisericii noastre Ruse, noi, Episcopii ruşi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, şi nimeni din lume nu ne poate elibera de această sfântă îndatorire. Nimeni nu poate înţelege mai bine decât noi ce se petrece în patria noastră natală, şi despre care nimeni nu poate avea nici o îndoială. De multe ori străinii, chiar oameni Ortodocşi şi cei învestiţi cu ranguri bisericeşti înalte, au făcut grave greşeli în legătură cu Biserica Rusă şi au tras concluzii false despre starea ei actuală. Să le ierte Dumnezeu aceasta, fiindcă nu ştiu ce fac.“
„Nu vom înceta să-i acuzăm pe persecutorii atei ai Credinţei şi pe cei care în mod stăruitor colaborează cu aceştia sub înfăţişarea unor presupuşi reprezentanţi ai Bisericii. În aceasta Biserica Rusă din afara Rusiei a văzut mereu una din principalele ei îndatoriri. Ştiind asta, puterea sovietică prin agenţii săi duce cu Ea o luptă îndârjită, neezitând să folosească orice mijloace: minciuni, mite, daruri şi intimidare. Însă noi nu ne vom înceta acuzaţiile.“
„Declarând acestea în faţa întregii lumi, fac apel la toţi fraţii noştri în Hristos -Episcopii Ortodocşi – şi la toţi oamenii care poartă în inimă soarta Bisericii Ruse persecutate ca parte a Bisericii Soborniceşti a lui Hristos, pentru înţelegere, sprijin şi sfintele lor rugăciuni. În ceea ce-i priveşte pe fiii noştri duhovniceşti, îi chemăm să rămână neclintit credincioşi Adevărului Ortodoxiei, mărturisind despre ea atât prin cuvânt cât şi, în special, printr-o viaţă Creştină evlavioasă, de rugăciune.“


traducere de Mihaela şi Theodor Leontescu din lucrarea
The Golden Chain /Lanţul de aur de Vladimir Moss – 2013, p. 104-119
Partea a II-a a traducerii, în care este vorba despre lupta Sfântului Filaret împotriva ereziei ecumeniste, urmează să apară.

 

Citiți vă rog și:

Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret

Reforma calendaristică a schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice

Categorie: ROCOR | Vizualizări: 1635 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar