Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » August » 30 » Vedenia avută de schimonahul Teodosie, din Sfânta Mănăstire Neamţ, în anul 1797, la trei ani după adormirea Preacuviosului Paisie
10:04 PM
Vedenia avută de schimonahul Teodosie, din Sfânta Mănăstire Neamţ, în anul 1797, la trei ani după adormirea Preacuviosului Paisie

Mai sus-numitul părinte, după ce a ieşit de la cântarea Utreniei, într-una din zile, s-a culcat să se odihnească. Şi în vedenia visului i s-a părut că a ieşit afară pe poarta mănăstirii şi a stat înaintea porţii cam la 30 de paşi.

Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, iar în mână avea o cârjă, căci era bătrân, dar era procopsit, căci ştia multe limbi. Şi ridicându-şi ochii în sus, a văzut înaintea lui un trup întunecat şi înfricoşător la vedere, îmbrăcat în haine nemţeşti, cum sunt căpitanii de oaste.

Pălăria lui era împletită din şerpi vii, ale căror capete erau în locul pietrelor scumpe; obrazul lui era negru cu totul, nasul mare şi nările foarte largi. Din ochii lui scăpăra foc ca fulgerul, aveau o privire sângerată şi îi întorcea în toate părţile ca nişte luceferi. Dinţii îi erau de oţel, iar din nasul lui ieşea fum ca de pucioasă, după cum scrie la Iov; urechile lui erau lungi şi ascuţite ca la măgar, ceafa din fier bătut, umerii îi erau de oţel ca nicovala; în cap avea patru coarne ca de capră, două strâmbe înainte şi două înapoi.

Mâinile lui erau balauri, iar degetele lui erau capete de şerpi. îmbrăcămintea lui era din piele de aspidă, iar brâul era un şarpe din cei din India, care trece prin om ca săgeata. Coada îi era ca de vasilisc, ascuţită la vârf şi cu un bold şi încârligată în sus, ca a caprei. Picioarele îi erau drepte, încălţate cu ciubote de aspidă verde, cu potcoave de fier ca unghiile leului.



Ca baston avea un şarpe viu, pe care ţinându-l de cap, se rezema în el. La brâu avea legat un paloş lung de văpaie cu două ascuţişuri, iar scaunul lui era un tigru. împrejurul lui erau mulţime de ofiţeri şi de ostaşi, toţi asemenea lui cu chipul, urâţi şi scârnavi, care stăteau cu mare frică înaintea lui. Iar monahul, apropiindu-se de el, l-a întrebat:

-    Cine eşti tu?

-    Cneaz sunt, călugăre, a răspuns acela.

-    Moschicesc sau nemţesc?, a întrebat monahul.

-    Eu nu sunt om, a răspuns acela.

-    Dar ce eşti tu?, a întrebat iarăşi monahul.

-    Eu sunt al doilea după acela pe care voi îl numiţi satana, orânduit
peste toate oştile lui antihrist
, a răspuns iarăşi acela.

-    Şi ce cauţi aici?, l-a întrebat monahul.

-    Am comandă aici la voi! răspunse acela.

-    Dar aici nu este război, nici ostaşi, a zis monahul.

-    Cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt?, a zis cneazul. Ei ne dau
război nouă şi noi lor.


-    Dar câtă oaste ai aici cu tine?, a întrebat din nou monahul.

-    Şaizeci de mii, a răspuns acela.

-     Pentru ce atâţia, pentru că aici nu sunt nici trei sute de călugări?, a întrebat monahul.

-    Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost Darie, împăratul perşilor, când a făcut război cu Alexandru Macedon.

Acesta i-a trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea boabelor de mac, vei număra şi oştile mele". Alexandru i-a răspuns: „Macul este dulce şi bun la mâncare" şi trimiţându-i lui Darie o traistă de piper negru, i-a zis: „Aşa sunt oştile mele".

Şi s-a mirat monahul auzind acestea. Iar acela i-a zis:

-    De ce te miri? Aceste mii de-a pururea stau aici, iar în vreme de nevoie aducem înmiit mai multe oşti. însă mai pe scurt, să-ţi spun adevărul, călugăre: încă de când şedea stareţul Paisie la chilia Sfântului Constantin a Mănăstirii Pantocrator, din Sfântul Munte, sunt rânduit să-i dau război în toată viaţa lui.

Şi fiindcă şedea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecare, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi bani, şi l-am îndemnat să facă mănăstire la Proorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şezând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe locuitori să le dea o mănăstire împărătească.

Iar acolo puţin de n-a căzut în unghiile noastre, dar ajutându-le lor Hristos, am rămas biruit. însă după aceea, găsind prilej, i-am ridicat cu totul şi i-am dus la Mănăstirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintre ai noştri am găsit. Atunci am ridicat oştile căzăceşti, care au cuprins cu stăpânire locul acela, iar pe stareţ l-am alungat şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iar pe unul dintre ai noştri.

Apoi am îndemnat pe stăpânitori să le dea Mănăstirea Neamţ, unde am găsit doi de-ai noştri. Şi acolo unde este câmpul de război, şi al lor şi al nostru, pe mulţi am câştigat.


Atunci l-a întrebat monahul:

-    Dar nu se mântuieşte din mâinile voastre nici unul dintre călugări?

-    Cât a fost stareţul Paisie viu, mulţi au scăpat, dar şi mulţi am
câştigat
, a răspuns acela.

-    Câtă oaste ai cu tine acum?, a întrebat monahul.

-    Aici în Neamţ am numai cincizeci de mii, fiindcă zece mii am lăsat în Secu, a răspuns cneazul.

-    Dar îngeri nu sunt? a întrebat din nou monahul.

-    Cum nu? Fiecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos au mai mulţi împreună cu ei, a răspuns acela.

-    Dar îngerii nu pot nimic împotriva voastră?, întrebă monahul.

-    Ce să-ţi spun ţie, călugăre? Atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana îl alungă cu toate oştile lui şi nu poate nici să privească înapoi. Dar numai atunci când ascultă de Hristos şi face poruncile Lui, a răspuns cneazul.

Şi vorbind între ei monahul şi cneazul, s-a auzit o poruncă: „Hai degrabă!" zisă în turceşte. Şi numaidecât s-a văzut că a ieşit o săniuţă, ca cele de poştă, cu cai cu tot. Şi în loc de cai, erau înhămaţi la ea 30 de draci în chip de câini, care erau negri şi slobozeau scântei de foc din ochi. Iar în săniuţă şedea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică şi neagră. înaintea lui mergeau 30 de draci, iar alţii 30 împrejurul lui.

Pe capră şedea unul, ca vizitiu, şi în loc de bici ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceilalţi. Şi când a lovit a doua oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor.

Şi acolo, drept pe malul magherniţei, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cincisprezece înainte şi alţi cincisprezece înapoi, la fel de urâţi şi scârnavi. Şi dându-şi bineţe unul altuia, cel ce venea a întrebat:

-    Unde te duci bimbaşa Savracachi?

-    Mă duc, zise acela, că m-a trimis cneazul Zarafii până la Târgul Neamţului şi până la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

-    Dar tu, căpitane Lostuţioane, de unde vii?, a întrebat celălalt.

-    Stăpânul m-a trimis aici la Mănăstirea Neamţ, a răspuns întâiul.

-    Dar pentru ce?, l-a întrebat iarăşi.

-    Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrimi se roagă lui Dumnezeu ca să ne prăpădească pe noi şi a ars inima stăpânului, a răspuns căpitanul.

-    Dar aici este cneazul Zarafii. Mergi la el şi întreabă-l dacă să mergi sau nu, a zis acela.

Şi îndată căpitanul sosi înaintea cneazului, care l-a întrebat:

-    De ce ai venit?

-    Stăpânul m-a trimis, a răspuns căpitanul.

-    La ce te-a trimis?, a întrebat cneazul.

-    Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi roagă pe Dumnezeu cu lacrimi ca să ne piardă pe noi, şi a ars inima stăpânului, a răspuns din nou căpitanul.

-    Dar aici este treaba mea, a zis cneazul.

-    Nu ştiu, stăpânul m-a trimis, răspunse căpitanul.

-    Haide, du-te, îi zise cneazul.

Şi s-a dus şi a început a scutura chilia călugărului aceluia. Şi îndată a căzut un fulger din cer asupra diavolului aceluia şi a început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, iar el striga: „Vai! Vai! Ce m-a ars!" Şi aşa tăvălindu-se, a fugit la cel mai mare. Iar acela i-a zis:

-    Vai de capul tău, mişelule, cu ce obraz te vei duce la stăpânul acum?

Atunci călugărul a râs de păţania lor; dar cneazul i-a zis:

-    Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi am eu? Dar deşi ţi se pare că sunt mulţi, nu toţi sunt iscusiţi la război şi la treabă.

-    Dar acum pentru ce mai şezi aici?, l-a întrebat călugărul.

-    Să-ţi spun, călugăre, pe rând. După ce a murit Stareţul Paisie, cel înfricoşat nouă, ajutător vouă şi mare la Dumnezeu, îndată a trimis stăpânul şi a luat douăzeci de mii şi au rămas aici treizeci de mii. Şi în locul lui
Paisie facându-se stareţ Sofronie şi fiind milostiv, a primit fel de fel de feţe şi copii mici, care petreceau împreună cu călugării. Şi precum scrie în cărţile voastre, că pe copii nu-i aduce Dumnezeu la mănăstire, ci satana, şi că unde sunt copii şi vin, nu este trebuinţă de satana, atunci s-au mai ridicat zece mii şi au rămas douăzeci de mii.


-    Dar aceia unde sunt rânduiţi? a întrebat iarăşi monahul.

-    Înăuntru în mănăstire optsprezece mii, iar pe la chiliile cele dinafară două mii, a răspuns cneazul.

-    Dar la Vovidenia şi la Pocrov?

-    La Vovidenia sunt două sute şi la Pocrov trei sute.

-    Pentru ce la Pocrov sunt mai mulţi şi la Vovidenia mai puţini?

-    La Pocrov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iar la Vovidenia vin mireni, femei şi copii.

Şi întreabă iarăşi monahul:

-    Dar cu cei ce merg pe afară în ascultări, câţi umblă?

-    Niciunul, a răspuns acela.

-    Pentru ce?

-    Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftelor celor rele şi nu avem trebuinţă a lua aminte la ei, ca unii ce singuri se pierd şi cad în unghiile noastre. Dar de cei ce umblă cu ascultare şi cu frică de Dumnezeu nu ne putem atinge, că-i păzeşte Hristos al vostru, a zis cneazul.

Acestea toate auzindu-le monahul de la cneaz, l-a mai întrebat:

-    Dar de ce mai şezi aici, că toate se fac după voia ta? Stareţul a murit, vin se aduce din destul, copii se primesc, femei vin la mănăstire. Deci, de ce mai zăboveşti?

Atunci cneazul, oftând din greu, a zis:

-    Of, blestematele şi terfeloagele de cărţi! Arde- le-ar focul! Pentru acelea mai şedem. Că a înarmat stareţul pe ucenicii săi cu toate armele cele mai tari şi nu putem să ne ducem din pricina acelora. Dar de acelea voi răsufla degrab, că le voi răpune şi mă voi odihni.

Şi l-a întrebat monahul:

-    Cum de ai spus tu aceste taine ale tale?

-    Cum să nu-ţi spun, că deşi foarte fără de voie îmi este, dar Dumnezeu m-a silit! Oare nu vezi pe îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu?, a zis cneazul.

Şi ridicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhanghelul Mihail strălucind mai mult decât soarele, cu toiagul său înfipt în grumazul cneazului. Şi cum a văzut pe Arhanghel, monahul a căzut îndată la pământ şi a zis:

-    Pier, Doamne!

-    Nu te teme, că nu vei pieri, a zis Arhanghelul.

Şi sculându-se monahul de la pământ, îngerul Domnului i-a zis:

-    Vezi, călugăre smerit, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? De aceea, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu este cu voi!
Zicând acestea, îngerul a lovit cu toiagul cel de foc, ce-l avea în mână, în grumazul cneazului şi îndată s-a făcut ca nişte fum şi apă, şi a intrat în pământ, mistuindu-se cu toate oştile lui, iar el cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la cer.

Iar bietul călugăr a căzut la pământ înspăimântat, plângând cu amar. Şi s-a deşteptat şi două zile şi două nopţi a stat plin de mâhnire, nici mâncând, nici bând. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-a zis oarecine:

-    De ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos şi să se întărească în Dumnezeu şi să păzească toate poruncile Lui.

Acestea puţine s-au scris din cele multe pe care le-a vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz.

| Numaiortodoxia

Citiți vă rog și:

Vedenia înfricoşătoare pe care a avut-o un bărbat din Iugoslavia la 11 iulie 1976

 

Vizualizări: 3533 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 4.5/4
Total comentarii : 0
avatar