Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Februarie » 18 » Valeriu Gafencu și evreii... în camera 4 a temniței Târgu-Ocna
11:02 PM
Valeriu Gafencu și evreii... în camera 4 a temniței Târgu-Ocna

Temnița din Târgu-Ocna

 

O altă figură cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfinţenie, ci prin tragism - între deţinuţii penitenciarului-sanatoriu Târgu-Ocna a fost pastorul evreu R.W.(Richard Wurmbrand)
Într-o bună zi s-a anunţat la închisoare sosirea unei dube noi. Încă de la poarta penitenciarului se auzeau ţipete ca de pasăre rănită care ne înfiorau şi ne întrebam: ce poate fi? În fine, convoiul jalnic şi-a făcut apariţia: doi deţinuţi rupţi, prăpădiţi, împleticindu-se, târându-şi greu zdrenţele şi ciolanele, unul întins pe targă iar altul susţinut pe umerii a doi bărbaţi. Acesta din urmă ţipa ca din gură de şarpe. Era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul W.
Purta un costum albastru de stofă care de sus şi până jos era murdar şi infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămaşa albă putrezise şi hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplaţi şi coaste care şi acelea puroiau. Faţa şi mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge şi murdărie. Era nebărbierit şi plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mişca o coastă ruptă ori un şold bolnav şi omul ţipa înfricoşător. Am desluşit printre strigăte: „Iisuse, Iisuse!”.
Când a intrat pe poarta ţarcului nostru, B. l-a recunoscut şi a zis:
- Bine ai venit, trimisul Domnului!
La care acesta a răspuns:
- Iată că mă întâmpină un înger al lui Dumnezeu! Lăudat să fie!
- În veci! Amin!
Omul acesta venea de la beciul al doilea al Securităţii, unde fusese ţinut doi ani izolat şi când s-a considerat că va muri, a fost trimis spre înmormântare „umanitară” în sanatoriul Târgu-Ocna. Văzând starea gravă în care se găsea, am intervenit să se evacueze o rezervă şi l-am dus acolo. La început s-a mutat cu el B. pentru a-l îngriji, apoi am venit eu, căci oboseala era epuizantă. W. nu credea că va mai trăi. Deşi era îngrozit şi crispat, totuşi i-a zis lui B.:
- Du-mă în curte, să vestesc legionarilor pe Domnul!
- Dragul meu, i-a răspuns B., te cunosc bine şi-ţi ştiu râvna, dar ai răbdare să-i cunoşti pe aceşti oameni şi apoi vei înţelege ce ai de făcut.
- Adică?
- Aici se trăieşte o viaţă creştină de cea mai autentică valoare. Vei vedea şi te vei convinge!
- Bine, atunci vreau să-i cunosc!
- Ai răbdare. Mâine te vom duce să-ţi facem o radioscopie. Te vei întâlni cu un om a cărui viaţă ne este pildă multora dintre noi.
W. a căzut pe gânduri. Era nerăbdător. Chinurile fizice îi dădeau şi o stare de agitaţie sufletească şi cerebrală. Ţipa necontenit.
În seara aceea A. a luat iniţiativa unei colecte de haine pentru a-l primeni pe W..
- Măi neamule, măi fârtate, mă, care ai ceva de dat, vino la nenea, e o ocazie unică, dai neică pentru un jidan!
Vesel şi glumeţ şi-a început treaba dar cu toată discreţia, ca să nu se afle că „ajutorul legionar” funcţionează şi pentru evrei. S-au strâns de toate: un costum de haine, cămăşi, ciorapi subţiri de lână, lenjerie şi două pulovere de lână.
- Este suficient unul! Tu deci să-l iei înapoi pe al tău!
- Ba tu să-l iei pe al tău, căci eu mă eliberez peste şase luni!
- Lasă-te, mă, cu gluma, după cinci ani de ocnă urmează alţii nenumăraţi de muncă obligatorie. Aşa că eu dau, întrucât am două pulovere.
- Ai tu două pulovere, dar ai şi două caverne, plus 20 de ani de muncă silnică!
- Tu întotdeauna o iei înainte ca baba în car! Cum e ceva de dat, cum e ceva de făcut, tu ai şi sărit ars. Dar mai potoleşte-te, că-ţi văd sufletul ieşind pe gură!
- Ba eu dau!
- Ba eu dau!
Mai în glumă mai în serios, deşi se iubeau mult, prietenii se ciocneau pentru măsura dăruirii lor.
- I le vom da pe amândouă, am conchis eu.
Şi aşa s-a făcut. Iar darul din dar se face şi acel pulover în plus a încălzit oasele obosite ale multora, căci dăruit a fost la rândul lui de W..
A doua zi A. cu încă doi băieţi s-au prezentat cu un lighean cu apă fiartă, cu prosoape, scule de bărbierit şi pachetul de schimburi.
- Am venit să îndepărtăm amintirile de la Securitate! au zis ei. Puteţi rezista la o baie bună?
- Voi încerca. Vă mulţumesc.
- Pentru smerenie, ar trebui să încep cu picioarele, dar noi vom începe cu capul, căci el este stăpânul întregului trup. Şi dacă ţineţi, mergem mai departe!

Richard Wurmbrand


W. tuşea, expectora şi ţipa. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Se agita necontrolat din cauza durerilor. Cu mari necazuri au reuşit să-l spele pe cap, fără însă a scoate crustele, căci riscau să facă răni. Cu cârpe ude i-au şters cât de cât trupul mizerabil, apoi picioarele. Unghiile erau imense. Au trebuit tăiate de medic în etape. L-au îmbrăcat frumuşel - desigur că nu era nimic nou, dar toate erau curate şi dăruite cu dragoste. Apoi A. a luat briciul şi a început să-l pomădeze. Acolo singurul săpun existent pentru rufe, piele, dinţi şi bărbierit era un calup infect făcut din reziduri de petrol, care în loc să înmoaie, ustura pielea. W. tăcuse până atunci dar nu s-a putut abţine să nu zică una. Şi a zis:
- Uite, acum ai un jidan în mână, eşti cu briciul pe beregata lui, de ce nu-l tai?
A. a zâmbit şi i-a spus:
- Nu vreţi să vă cânt o priceasnă? Uite, am să vă cânt „Ajutorul meu de la Domnul, cel ce a făcut cerul şi pământul”.
După ce a terminat priceasna, nu a lăsat timpul să treacă şi a adăugat:
- Acum am să cânt „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când mi-am adus aminte de Sion. Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de voi uita de tine, Ierusalime. Aliluia!”.
W. l-a întrebat:
- Oare cânţi pentru mine, ori pentru că aşa crezi?
- Dacă nu aş crede, nu aş cânta pentru nimeni, i-a spus A..
- Legionarii sunt creştini? a mai întrebat W..
- Am să vă povestesc azi numai o întâmplare din Pateric şi lăsăm restul pe altădată.
Şi i-a povestit un moment frumos din „Vieţile Sfinţilor”. Apoi s-au despărţit, cu un fel de punte întinsă peste prăpastie.
La amiază W. a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Lângă el, pe o altă targă, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albaştri şi cu minţi sclipitoare. [...] Discuţia a început direct, vie şi viguroasă.
- Mi s-a spus că eşti creştin, a zis W..
- Ştiu că sunteţi pastor protestant, a răspuns Valeriu.
- Dar cum poate un naţionalist român să fie creştin? Hristos a înfrăţit toate neamurile, deci este o contradicţie în definiţie dacă admitem creştin şi naţionalist!
- Domnul pastor este evreu. Nu doreşte mântuirea evreilor? Oare n-a iubit şi Domnul poporul evreu?
- Desigur, a răspuns W.. Domnul s-a născut din seminţia lui David de 7000 de ani şi eu mă trag din seminţia lui Israel şi-mi iubesc neamul pentru a cărui mântuire însuşi Hristos a vărsat lacrimi.
- Înţeleg deci că domnul pastor este un naţionalist, un naţionalist evreu. Românii sunt şi ei naţionalişti. Noi ne-am născut prin fire români dar prin Har şi prin Adevăr suntem creştini. Evreii nu sunt creştini nici după 2000 de ani! Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi drept-credincioşii pe calea lui Hristos către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel şi cu această conştiinţă tratăm noi problema naţională, inclusiv problema evreiască.
- Atunci de ce sunteţi antisemiţi?
- Nu suntem antisemiţi. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu înţelegeţi oare că ei ispăşesc Sîngele nevinovat pe care l-au vărsat şi pe care continuă să-l urască? Noi iubim poporul evreu şi-l dorim mântuit, dar trebuie să-i spunem Adevărul răspicat azi, aşa cum şi Domnul i l-a spus atunci. Numai aşa îi aşteptăm pe evrei în Noul Israel şi avem mare râvnă pentru pocăinţa lor.
- Dar evreii au fost ucişi de legionari la abator, spânzuraţi ca animalele!
- Este o înscenare josnică! N-avem cunoştinţă ca cineva să fi spânzurat evrei la abator. Şi sunt evrei care ştiu asta foarte bine!
- Dar evreii ucişi în pădurea de la Jilava?
- A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici într-o împrejurare socială tulbure. Dar dacă puneţi aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele săvârşite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker şi toţi evreii stăpâni pe Securitate?
- Văd că îţi iubeşti neamul, a zis R.W..
- Ne iubim neamul dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea întregului popor evreu, dar asta depinde de el, nu de noi. Ştim că există o „rămăşiţă” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveţi toată dragostea noastră în Hristos dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă, la Adevăr şi la Har, o coteşte puţin, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin în afară de Dumnezeu.
W. i-a răspuns:
- Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi la Hristos, ştiţi unde să intraţi, dar noi... Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost duşmanii lui Hristos, deci când L-am aflat am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce uşă să intru!
- Înţelegem drama de care ne vorbeşte domnul pastor, dar dacă sunteţi cu adevărat însufleţit de credinţa cea dreaptă, o veţi găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici...
- Vrei să mă faci ortodox?
- E o poruncă sfântă!
- Poate vrei să mă faci şi legionar? a întrebat maliţios W..
- Aş dori să nu fi auzit această remarcă. Înţeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar ţin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziţie politică sau naţionalistă, ci pe poziţia celei mai autentice învăţături creştin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.
La aceasta W. a şoptit:
- Evreii nu mai sunt israeliţi!
- Pentru acest cuvânt aş dori să vă sărut! a răspuns Valeriu.
W. a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat:
- Ştii că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Un antisemit învaţă pe un evreu despre creştinism! Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!
- Şi o dorim rodnică! a încheiat discuţia Valeriu.
Încet-încet R.W. a cunoscut atmosfera generală din penitenciar. El era foarte greu de suportat, încât B. m-a rugat să-l înlocuiesc. L-am îngrijit cu răbdare şi dragoste în perioada cea mai grea. Băieţii au continuat să-l spele până ce l-au curăţat bine. Abcesele au fost operate tot de un medicinist deţinut, cu toate condiţiile precare de acolo.
- După eliberare am să-ţi fac un sanatoriu! i-a zis R.W. drept mulţumire.
- Nu mă lua pe mine pe ovreieşte! Voi nu ştiţi decât ochi pentru ochi şi plată pentru plată! Mie nu-mi trebuie nici o răsplată.
- Atunci de ce mă îngrijeşti?
- Uite aşa, de dragul meseriei! Îţi place?
Sănătatea lui era încă departe de a se fi restabilit. Îl îngrijeam pe cât îmi stătea în putinţă şi căpătase încredere în mine. Omul acesta era adânc frământat sufleteşte. Avusese o viaţă plină de cotituri neaşteptate şi încercările nu-l părăsiseră nici acum. Redau aici câteva din mărturisirile pe care mi le-a făcut, căci personajul merită atenţie.
W. era fiul unei familii de evrei modeşti din România. Tatăl lui murise de tânăr şi ei au rămas patru fraţi mărunţei pe capul unei mame neajutorate. Din această cauză familia s-a mutat la Istambul, când W. avea vreo 10-12 ani. În port acest copil al nimănui a cunoscut cele mai mizerabile decăderi şi degradări umane. În scurt timp au revenit în Bucureşti. Când W. avea 16 ani a plecat la Paris, fiind invitat de un unchi al său din America. Acesta era un publicist. Venise din S.U.A. în Franţa pentru a ţine nişte conferinţe comuniste. Atunci a cunoscut W., prin intermediul unchiului său, pe ambasadorul URSS-ului la Paris.
- Tinere, i-a zis acesta, avem nevoie de dumneata pentru România. Te voi trimite în URSS să faci o Universitate politică. Apoi ţi se vor da misiuni de mare importanţă pentru Revoluţia internaţională.
În scurt timp W. şi-a însuşit ideile marxist-leniniste, care-i păreau familiare şi a plecat la Moscova. Timp de doi ani a făcut o şcoală condusă de o evreică comunistă. Acolo studiau oameni din toată lumea, cu toţii fiind pregătiţi pentru revoluţia din cele cinci continente, cu deosebire însă pentru cea din Europa. Chiar în timpul cursurilor a fost trimis peste Nistru, în România, cu misiuni subversive.
Când a terminat şcoala a avut un rol conducător în lupta ilegală a comuniştilor din România dintre 1930-1940. A fost arestat şi condamnat. A executat pedeapsa la Doftana, unde se găseau cei câţiva comunişti cunoscuţi în vremea aceea. Majoritatea trecuseră prin URSS. Erau muncitori. Studiau marxism-leninismul. Foloseau cu predilecţie „Cursul scurt al Istoriei Partidului” de Stalin. Relaţiile dintre deţinuţii comunişti erau înveninate şi dure, căci îndoctrinarea în spiritul urei de clasă neavând acolo cum să se manifeste, se declanşa într-un conflict sângeros între „tovarăşi”. Aveau bune legături cu exteriorul, chiar şi cu străinătatea, primeau „ajutorul roşu” şi erau bine întreţinuţi. Provocau curent greve şi manifestaţii rebele. În urma unei acţiuni de protest, W. a fost pedepsit la camera H. Era o cameră umedă şi rece. După câteva zile l-a cuprins disperarea şi cu acest prilej a făcut prima rugăciune din viaţa sa. „Dumnezeule, a zis el, eu ştiu că Tu nu exişti, dar dacă exişti, scoate-mă de aici!”. Şi a fost scos din camera H nevătămat. W. nu avea nici o bază religioasă, nici mozaică cel puţin. Era un fanatic revoluţionar comunist.
Prin anul 1939 s-a îmbolnăvit de plămâni şi a fost eliberat din închisoare. A locuit o vreme în casa unei familii de protestanţi din regiunea Braşovului. Soţia, şi ea activistă revoluţionară, nu era cu el. De la acei ţărani simpli a luat W. Biblia şi a citit-o. I se părea că intrase într-un univers binecunoscut şi familiar. Ţăranii nu au putut să-i dea prea multe îndrumări dar a cunoscut un evreu care era pastor. Acesta a început să-i tălmăcească sensurile adânci ale Bibliei. Şi era suficient un cuvânt ca W. să înţeleagă ideea în întregime, cu toate consecinţele şi implicaţiile ei. Era atras, uimit şi convins. Deci a primit să fie botezat dar botezul a fost luteran.
Mai târziu, când s-a întâlnit cu soţia şi şi-au luat un apartament în oraş, într-o noapte W. i-a mărturisit că s-a botezat. Ea a sărit ca arsă şi a strigat:
- Cum e cu putinţă? Spune-mi că n-ai făcut tu blestemăţia asta!
El însă i-a răspuns:
- Am descoperit adevărul şi L-am primit pe Hristos. Sunt creştin!
- Dacă ai făcut asta, eu nu vreau să mai trăiesc! a zis ea şi a alergat la fereastră să se arunce.
Cu greu a reuşit să o prindă şi să o calmeze. A urmat o perioadă de insuportabilă tensiune care însă a sfârşit prin botezarea ei.
- Da, aici este rostul lui Israel. Hristosul a venit. Prin Biserica creştină se va mântui poporul evreu. Misiunea lui se va împlini prin creştinism, erau concluziile familiei convertite.
W. a învăţat cu uşurinţă ebraica veche, care curgea de la sine. Vorbea de altfel şapte-opt limbi străine. Cu temperamentul său impetuos şi cu inteligenţa sa strălucită s-a făcut repede cunoscut în cercurile creştine din Bucureşti.
În 1940, când s-a instalat în România guvernarea naţionalistă şi ocupaţia militară germană, pastorul comunităţii evreieşti luterane organizate de Misiunea suedeză pentru încreştinarea evreilor din România a dispărut misterios şi W. a ajuns pastor al acestei biserici. Predica plin de înflăcărare. Veneau să-l asculte şi ortodocşi ori catolici, dar cu deosebire neoprotestanţi. Evreii creştini erau atunci scutiţi de orice suspiciune sau obligaţie şi îşi desfăşurau activitatea în deplină libertate.
W. ajunge să aibă relaţii ministeriale şi la cele mai înalte nivele bisericeşti. Are un băiat şi pe un altul român îl înfiază, crescându-i împreună. În 1944, când au sosit trupele sovietice în România, W. împreună cu ai lui le-au ieşit înainte şi au împărţit ostaşilor Biblii în limba rusă.
În 1946 a avut loc o conferinţă a confesiunilor din România convocată de Ana Pauker, evreică şi conducătoare a comuniştilor. Atunci a luat cuvântul rabinul şef Şafran, care a acuzat pe creştini că-i prigonesc pe evrei şi a ameninţat cu răzbunarea, căutând în acelaşi timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, a spus Şafran, sunt poporul ales!
Creştinii prezenţi acolo au îngheţat de frică. Un mitropolit român a vorbit ca să nu tacă şi a spus de toate dar nu a îndrăznit să-L apere pe Hristos şi nici pe români. Catolicii au fost demni dar reţinuţi. Protestanţii au fost confuzi şi oscilanţi. În sală se găsea şi W. împreună cu soţia sa care i-a zis:
- Tu trebuie să-i spui rabinului adevărul. Cere deci cuvântul!
Cum şi el era reprezentant al mişcării ecumenice, i s-a îngăduit să vorbească. A început prin a evoca originea sa iudaică, apoi a mărturisit cum a ajuns creştin, în fine a trecut la atac împotriva lui Şafran şi a păcatelor şi necredinţei poporului evreu, pe care le-a dezvăluit cum numai un evreu poate să o facă.
- Voi sunteţi vinovaţi! a strigat el. Păcatele voastre au urcat până la cer. Voi urâţi, voi uneltiţi, voi împilaţi, voi minţiţi împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Aţi pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos şi nu vă rămâne decât să vă pocăiţi şi să vă încreştinaţi! Căci Cel pe Care Îl prigoniţi este Cel vestit patriarhilor şi prorocilor. În afara lui Hristos nu aveţi mântuire!
Rabinul făcea spume, Ana Pauker a dat ordin să fie întreruptă radiodifuzarea discursului. Sala aplauda frenetic. Adevărul ieşise la lumină prin W. Când a terminat cuvântarea era sleit, o putere mare ieşise din el. Au venit ai lui şi l-au scos pe o uşă lăturalnică, fiindcă evreii îl aşteptau să-l ucidă.
W. şi-a continuat activitatea pastorală în cadrul Misiunii suedeze dar avea repetate neplăceri cu actele de huliganism ale evreilor, care adesea invadau biserica provocând scandal. Mama şi fraţii săi au plecat în Palestina, comunicându-i să nu vină acolo căci va fi distrus.
În 1948, într-o duminică, pe când se îndrepta spre biserică, a fost oprit pe stradă şi dus cu maşina la Securitate. Acolo îl aştepta colonelul Dulgheru, evreu şi el, care învârtind un pistol în mână i-a zis batjocoritor:
- Ai sosit la timp şi la timpul potrivit vei ţine predica la biserică.
A fost dus la subsolul 2 al Securităţii. Acolo, izolat, cu aer rău, cu rezistenţa slăbită, s-a îmbolnăvit. Nu a fost înregistrat cu numele lui, căci se interesau de el ambasadele străine, ci sub numele de Vasile Georgescu. Deci Securitatea răspundea invariabil că nu exista nici un arestat cu numele R.W.. Între timp i-au întemniţat şi soţia. I s-a organizat apoi un proces secret şi a primit 20 de ani de muncă silnică. Aşa a ajuns în 1950 la Târgu-Ocna.
După ce şi-a mai revenit puţin din starea jalnică în care fusese adus, W. a fost mutat în camera 4, chiar în patul din faţa lui Valeriu. Au urmat deci discuţii îndelungate între cei doi, în care inteligenţa speculativă şi impregnată de materialism a pastorului era mlădiată de gândirea lucidă, profundă dar smerită a lui Valeriu. Zi de zi W. iscodea tot felul de chiţibuşuri, care erau de fapt izvorâte din frământările sale interioare şi de fiecare dată Valeriu punea ordine în gândirea evreului. Aşa de pildă într-o zi a întrebat:
- Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?
Deţinuţii din cameră, care se închinau lui Hristos şi respingeau categoric marxismul, s-au simţit jigniţi şi mulţi i-au pus la îndoială buna-credinţă. Dar Valeriu a intervenit cu blândeţe:
- Fraţilor, acest om e chinuit de propriul său trecut. Trebuie să-l înţelegem şi să-i dăm răspunsul care să-i lămurească problema. Marx cutremură un secol. El aşează lumea pe făgaşul materialismului ateu, care vede universul şi omul ca un mecanism. Aplicarea principiilor lui în societate duce la robie, tiranie politică şi mutilarea spirituală a indivizilor. Iată ce este Marx pentru omenire. Noi suntem datori să-i dăm o replică creştină, să arătăm prin însăşi viaţa noastră ce înseamnă Hristos şi învăţătura Lui pentru lume.
În altă zi W. a spus dintr-o dată:
- Există totuşi antisemitism creştin!
Valeriu i-a răspuns:
- Creştinii se găsesc pe poziţie de dragoste pentru evrei dar nu şi pentru fărădelegile lor, acestea merg în faţa dreptei Judecăţi.
- Dar s-au făcut crime şi abuzuri!
- Din partea cui? Cine provoacă oare, creştinii pe evrei ori evreii pe creştini? Oare apartenenţa la „seminţia sfântă” absolvă de răspundere orice evreu de orice fapte? Iată, reeducarea din Piteşti a fost condusă de Ana Pauker, colonelul Zeller şi alţi evrei. Vă solidarizaţi toţi cu astfel de crime? E vremea să renunţaţi la solidaritatea în rău bazată pe orgoliul rasial. Când va pătrunde în sufletele evreilor dragostea care-i animă pe creştini, atunci se va putea discuta de la dragoste la dragoste şi adevărul va ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Evreii s-au încătuşat sufleteşte şi mintal în sângele pe care l-au vărsat. Ei trebuie să se smulgă din duhul căruia singuri s-au înrobit. Atunci se va apropia ziua bucuriei pentru noi şi pentru voi.
- Oare Dumnzeu poate ierta poporul evreu? Nu crezi că sângelui iudaic îi este refuzată mântuirea?
- Cred că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească şi nu rasială.
W. a rămas puţin pe gânduri, apoi a spus:
- Nu toţi evreii sunt învederaţi anticreştini, nici învederaţi rasişti, sunt mulţi de bună credinţă, mulţi capabili, cinstiţi, dar ori sunt dezinformaţi, ori se lasă antrenaţi de ceilalţi, ori sunt terorizaţi. Cunosc un rabin care s-a încreştinat de bună voie dar s-a întors la iudaism de groază.
Valeriu a conchis:
- Ar trebui mai multă strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor!
În aceeaşi cameră era şi arhimandritul G., care-şi trăia ultimele zile de viaţă. El i-a spus lui Valeriu:
- Admir răbdarea cu care-l trataţi pe acest pastor. Poate este numai o risipă inutilă de dragoste şi inteligenţă. Nu-mi inspiră încredere acest om. Dar e bine că faceţi ce faceţi.
Între timp W. continua cu atitudinile lui oscilante. O dată un deţinut căruia i s-a adresat cu „tu” i-a răspuns tot cu „tu”, fapt care l-a revoltat pe pastor, deşi el fusese vinovat. Valeriu i-a spus:
- Rugăm pe domnul pastor să folosească aceeaşi termeni cu care i se vorbeşte. Altfel riscă să se işte conflicte şi ele pot fi evitate cu puţină smerenie şi bună-cuviinţă.
Altă dată doi dintre bolnavii din cameră l-au rugat să înceteze puţin discuţia întrucât aveau nevoie de linişte dar el nu s-a putut stăpâni şi a continuat. Cei doi l-au acuzat de lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi provocare.
- Ăsta e antisemitism! a ripostat el.
- N-am fost şi nu sunt antisemit, a răspuns un deţinut mai glumeţ, dar dacă toţi evreii sunteţi aşa, încep să-i înţeleg pe antisemiţi!
Valeriu a încercat să liniştească atmosfera dar n-a reuşit. Totuşi în ziua când au simţit că li se apropia sfârşitul, cei care-l apostrofaseră pe W. au mers şi i-au cerut iertare, gest care l-a împresionat profund. Simţea duhul sincer al acelor oameni. Stânjenit, şi-a cerut şi el iertare şi aşa s-au despărţit împăcaţi.
După asta W. a zis:
- Aici am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici am întâlnit pe adevăraţii creştini. Lenin cu încă trei-patru tovarăşi au întocmit într-un parc din Elveţia planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca aceştia de aici, aş putea să schimb faţa lumii!
Într-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocoşat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui împotriva creştinilor s-a dezlănţuit violent:
-Voi, creştinii, sunteţi vinovaţi de pogromul împotriva evreilor. Ne vom răzbuna după legea noastră!
- Dimpotrivă, i s-a răspuns, creştinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos şi-i prigonesc şi-i ucid pe creştini ori de câte ori au ocazia în istorie, ca să ajungă ei înşişi stăpânii lumii. Dar lumea modernă nu poate accepta guvernarea unui neam străin care se consideră Israel.
- Noi suntem Israelul prin alegerea divină!
- Israelul este haric şi nu născut dintr-o anume seminţie.
- Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnzeu poporului evreu!
- Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci ei ştiu bine că Hristos este Dumnezeu dar prin Talmud şi Cabala au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament. Ei se închină fie viţelului de aur împotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui Satana împotriva adevărului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos - iată culmea demonismului la care a ajuns!
- Creştinii au colaborat cu Hitler împotriva creştinilor! a strigat talmudistul.
- Dar tot creştinii au fost marii martiri ai lagărelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.
- Cum vine asta?
- Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept fiinţă sfântă, însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioară, deci o formulă relativă. Mai mult, nici nazismul nu a fost creştin, ci anticreştin. Hitler îi suspecta pe creştini de semitism.
- Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!
- Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei în măsura posibilităţilor istorice de atunci. Evreii acuză pe creştini că i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o dublă ipocrizie: pe de o parte ei ştiu că nu se putea face mai mult atunci, pe de altă parte vor să justifice uciderea creştinilor pe care ei o săvârşesc prin comunism.
- Dar evreii sunt victimele lui Stalin şi ale comunismului!
- Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus revoluţia sovietică, au dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.
Aici W. a intervenit ferm în discuţie:
- Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.
- Pentru această afirmaţie vei plăti scump! i-a strigat înfuriat evreul talmudist.
W. însă a continuat netulburat:
- În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea dar nu şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în comunism şi nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul troian al revoluţiei comuniste.
- Fiinţa poporului evreu este sfântă şi va pieri oricine se va atinge de ea.
- Tocmai asta este greşeala rabinică, a spus W., rasismul de tip divin, dominaţia lumii de către evrei. Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de conştiinţă care nu mai poate admite împărăţia universală a evreilor. Nici comuniştii, nici capitaliştii nu sunt dispuşi să dea puterea în mâna evreilor.
- Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin influenţa lui mondială şi prin crearea statului Israel, a replicat cocoşatul.
- Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste fapte, ci ca Antihrişti ce s-au închinat lui Satana.
- Meriţi să fii ucis! a strigat turbat talmudistul.
- Şi mama şi fraţii mei mi-au spus la fel, a răspuns senin W..
După ce s-a mai liniştit, cocoşatul a reluat:
- Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de ani statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea întreagă.
W. i-a răspuns:
- Statul Israel este o dovadă a vremurilor apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul meu dar cred că numai prin Hristos se va mântui. Locul evreilor va fi unul de cinste în creştinism. Acum însă când sunt îmbătaţi de putere, ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi. Aş vrea să fiu şi eu anatema ca Pavel, numai să pot mântui pe unii dintre ei!
- Vom rezidi templul lui Solomon şi vom şterge orice urmă de creştinism din Ierusalim!
- Veţi fi din nou loviţi cumplit, a zis W...
- Ne vor apăra creştinii, a răspuns cu tâlc evreul talmudist. Am reuşit să naştem un complex de vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează şi prin care o vom supune.
- Vinovăţia este a voastră, dar voi respingeţi Adevărul. Hristos încă vă mai întinde mâna prin care vă puteţi salva. Şi va veni vremea prorocită în care evreii vor intra în numărul creştinătăţii; atunci va fi slavă şi bucurie pe pământ.
- Avem o moştenire comună, a încercat evreul să cotească discuţia.
- Hristos ne desparte, i-a retezat-o W.. Chiar Moise şi prorocii sunt ai noştri. Dacă aţi urma lui Moise aţi fi creştini!
- Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a insistat talmudistul.
- Evreii L-au ucis prin forma legală de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urât pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani îi acuză Hristos, ci pe evrei.
- Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci căpeteniile lui.
- Poporul evreu, cu unele excepţii de credincioşi, şi-a urmat conducătorii şi este vrednic de ei.
- Au trecut zeci de generaţii de la Ana şi Caiafa, e vremea să se uite crima de atunci.
- Urmăreşte ce fac evreii de atunci şi până azi împotriva creştinilor şi a tuturor oamenilor şi vei înţelege de ce li s-a spus că păcatul împotriva lui Hristos va fi iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovaţi decât evreii care L-au ucis pe Hristos!
Bolnavii din camera 4 ascultau uimiţi. W. vorbea din propria lui otravă sufletească, de care acum se simţea eliberat. Talmudistul s-a jurat să-l denunţe după eliberare la mai-marii comunităţii evreieşti, care-l vor distruge. Însă în scurt timp a murit.
După această confruntare Valeriu i-a spus:
- Domnul pastor cunoaşte foarte bine adevărul, rămâne numai să se statornicească în el.
W. s-a înclinat uşor şi a rămas pe gânduri. Cunoştea într-adevăr mai bine ca alţii problema evreiască şi raportarea ei la creştinism. Avusese discuţii aprinse pe această temă cu fratele său, care era mare maestru în Loja secretă iudaică, lojă ce controla masoneria internaţională.
- Cum vreţi voi, vreo 15 milioane de evrei, să guvernaţi 4 miliarde de neevrei? îl întrebase W..
Iar fratele i-a răspuns:
- Avem prozeliţi suficienţi. Unii ştiu că ne sunt prozeliţi, alţii nu ştiu dar toţi sunt la dispoziţia noastră şi noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat francmasoneria iar prin comunism, capitalism, materialism şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică întregii lumi. Lumea se iudaizează zi de zi. Evreii sunt fermentul secolului XX.
- Dar Hristos a venit! zicea W.
- Nu a venit. Acela a fost un fur şi un trădător al poporului ales.
- De ce nu vine atunci Hristosul?
- Însuşi poporul evreu este Hristosul!
Atunci W. a luat foc şi a început să-i demonstreze fratelui său că poporul evreu e plin de nelegiuire şi păcat, încât nu poate fi frumosul, sfântul şi desăvârşitul Hristos. Acela a fost şi rămâne Iisus Hristos.
- Vă urâm, i-a strigat fratele lui, şi tu eşti un trădător al neamului nostru. Când vom rezidi templul lui Solomon, vom face în cetatea Ierusalimului cea mai mare statuie din lume pe care vom scrie: „Să nu uitaţi niciodată ce v-au făcut vouă creştinii!”.
- Pieirea ta prin tine, Israele! i-a replicat W.. Voi nu mai aveţi cer, căci dincolo de pământ nu aveţi nici un ideal !
În ciuda atitudinii lui tranşante, W. era plin de frământări. Drama lui se consuma lăuntric cu puterea unui foc mistuitor. O dată când am venit să-i curăţ rănile mi-a spus :
- Te rog să mă asculţi. Am de mărturisit lucruri grave care trebuie cunoscute. Nu ştim care dintre noi va mai scăpa din temniţa asta. Simt nevoia să vorbesc.
În timp ce-mi spunea acestea a intrat politrucul strigând :
- Hei, W., ce faci ? Te spovedeşti lui I.I.?
W. s-a înfuriat:
- De unde ştie ciobanul ăsta că chiar vreau să mă spovedesc? Satana nu mă lasă să fiu deplin al lui Hristos!
A trebuit să ne despărţim dar pe parcurs W. a găsit prilejuri să-mi dezvăluie lucrurile care-l frământau. O făcea în funcţie de conjunctura din penitenciar dar şi de mişcările lui sufleteşti. Uneori era cald şi sincer, alteori suspicios şi închistat. Tot ce scriu aici sunt mărturisiri directe pe care le am de la acest om.
Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor sunt „Hristosul”. Drept urmare refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului. Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu unu la o sută.
După război evreii au crezut că a sosit momentul revoluţiei internaţionale dar au trebuit să dea înapoi, căci s-a ivit opoziţia americană. Acum s-au masat în America dar n-au părăsit nici comunismul, căci joacă o carte dublă şi în final vor trece de partea celor care vor învinge. Ei sunt acum singura forţă care are putere atât în comunism cât şi în capitalism, ceea ce le dă un larg spaţiu de manevre. Bizara alianţă comunisto-capitalistă este opera lor, căci capitaliştii evrei şi francmasoneria iudaică au finanţat comunismul. Mai presus de toate evreii luptă pentru cauza lor, şi deci sunt solidari între ei indiferent pe ce baricadă se găsesc. Puterea lor este imensă. Influenţa lor e hotărâtoare atât la Kremlin cât şi la Casa-Albă.
Este adevărat că a existat un conflict de putere cu Stalin, dar nici Stalin nu i-a alungat pe toţi, nici ei n-au părăsit niciodată puterea sovietică. Evreul Cuganovici a fost socrul lui Stalin. Când au cerut să aibă şi ei parlamentari în Soviete, Stalin le-a spus :
- Aduceţi-mi un singur evreu miner şi atunci voi vedea dacă voi reprezentaţi clasa muncitoare. Voi nu puteţi fi reprezentaţi ca naţiune, căci nu aveţi un teritoriu al vostru. Deci vă voi crea o ţară în Siberia.
Ei n-au acceptat. La scurt timp a apărut o carte la Editura Politică în care se spunea că poporul evreu şi-a îndeplinit ultima misiune istorică prin contribuţia la Revoluţia bolşevică dar de aici înainte el va trebui să se topească în masa proletariatului şi a popoarelor internaţionale. Cartea nu a plăcut evreilor şi au reuşit să-l determine pe Stalin s-o retragă din circulaţie. Dar ei nu s-au retras din U.R.S.S.. Influenţa lor s-a păstrat neştirbită în punctele cheie. În plus au izbutit să-i iudaizeze pe comunişti, care gândesc şi acţionează ca evreii. De pildă ura comuniştilor împotriva creştinilor este pur iudaică. Numai ei Îl urăsc pe Hristos atât de absurd şi de total.
Evreii însă manevrează lumea şi prin alte mijloace. Francmasoneria este dominată şi dirijată de ei. Capitalismul este în cea mai mare parte controlat de finanţa evreiască. Influenţa lor politică este covârşitoare. Sunt orbiţi de putere şi au o forţă revoluţionară care stârneşte admiraţie, dar nu au har. În aceste condiţii este greu de crezut că se poate aştepta de la ei umilinţa care i-ar încreştina.
Acum evreii discută cu Vaticanul şi cer să nu se mai considere că poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii şi câteva căpetenii ale iudeilor. În felul acesta vor să schimbe adevărul evanghelic. Ei ignoră faptul că de 2000 de ani nu fac altceva decât să-L urască pe Hristos şi să uneltească împotriva tuturor oamenilor. Discuţiile de la Vatican nu sunt decât o manevră politică. Evreii vor de fapt distrugerea Vaticanului şi a întregului creştinism pentru a le putea prelua ei. Totuşi evreii radicali talmudici refuză orice fel de încreştinare şi vor să iudaizeze lumea şi să se instaleze ca mari pontifi. Dincolo de aceste orientări, evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice îi stăpâneşte. Ei sunt acei ”câini scrijeliţi” cum îi numeşte Pavel, ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor. Şi totuşi dintre ei va ieşi o rămăşiţă care se va mântui prin Hristos. Ultimul popor care se va încreştina sunt evreii. Suferinţe cumplite se deschid în faţa istoriei.
Făcând aceste mărturisiri, R.W. era el însuşi înfricoşat dar o făcea cu forţa pe care o exercita asupra conştiinţei sale credinţa în Hristos. Căci dincolo de oscilaţiile sale, W. credea în Iisus şi credea că numai prin El se va mântui poporul evreu. De fapt frământarea fundamentală a acestui om era raportul dintre dragostea lui pentru neam şi dragostea pentru Hristos. Acest conflict ieşea adesea la suprafaţă şi mulţi îl suspectau şi-l acuzau dar Valeriu l-a apărat în faţa lor, făcându-i să înţeleagă drama acestui om, dramă pe care noi românii nu o cunoaştem, căci românul s-a născut creştin.
Încet-încet apele tulburi din sufletul lui W. se limpezeau. Atmosfera de pace şi dragoste care domnea printre deţinuţii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumările lui lăuntrice. Dar încă nu văzuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea să-i salveze viaţa şi să-i facă încă o dată dovada adevăratului creştinism.
În calculele tactice ale politrucilor din Târgu-Ocna intrau şi elemente şocante. Aşa se explică faptul că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de streptomicină pentru R.. A fost un adevărat pelerinaj. Toţi bolnavii se duceau să o vadă ca pe un miracol iar medicii săvârşeau un întreg protocol când o manevrau. R. a decis să dea această streptomicină lui Valeriu.
- Îţi mulţumesc din suflet dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta! i-a zis emoţionat Valeriu.
- Eu nu sunt atât de grav bolnav şi condamnarea mea este mică. Am toate şansele să supravieţuiesc. Deci te rog să o primeşti! a insistat R..
B. a auzit şi a spus :
- Avem datoria să-l salvăm pe W.! El este un apostol al lui Hristos şi poate fi de folos oamenilor. Propun deci să-i dăm lui streptomicina.
Situaţia era delicată, căci atât pastorul cât şi Valeriu erau primii candidaţi la moarte apropiată.
- O voi da lui Valeriu, a hotărât stăpânul medicamentului.
Valeriu a ascultat liniştit şi a spus :
- Iată un prilej în care ne putem arăta dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui faţă de Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. streptomicina.
- Nu! s-a împotrivit R.. Rămân la prima mea hotărâre. Dorim să trăieşti, avem nevoie de astfel de oameni!
- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina şi-ţi mulţumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.
A luat deci streptomicina şi a dăruit-o la rândul său lui W.. Era atât de ferm în gestul lui încât nici R. şi nici nimeni nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicină au salvat viaţa lui W.. El trăieşte iar Valeriu s-a stins din viaţă.
Spre sfârşitul anului 1951 credeam că Valeriu îşi trăieşte ultimele zile de viaţă. Slăbise, era epuizat, nu se mai putea hrăni. Era străveziu. Suferea îngrozitor şi necontenit. Dar prin nu ştiu ce minune a primit un pachet de la familie în care erau şi 18 grame de streptomicină. Mai primise ceva lenjerie, un pulover şi o haină, dar haina era micuţă ca de copil. Valeriu a privit-o zâmbind şi a spus:
- Cred că mama mea dragă s-a gândit că Domnul l-a ajutat pe fiul ei să devină prunc, aşa după cum dorea şi de aceea mi-a trimis o haină de copil!
Apoi a adăugat:
- Oare cu ce sacrificii au putut surioarele mele sărace şi singure să-mi facă rost de streptomicină? Ele nu ştiu că nu mai am mult de trăit. Alergarea mea se sfârşeşte aici. Nimic nu mă mai poate salva acum, cel puţin în condiţiile de aici. N u avem nici un semn că sfârşitul suferinţei noastre se apropie şi nu cred că eu mai pot ajunge acolo. De aceea aş vrea să salvăm viaţa cuiva care are şanse să trăiască. O fac cu toată libertatea sufletească şi fără nici o părere de rău. Vă rog să alegeţi voi bolnavul care are nevoie de cele 18 grame de streptomicină.
- Asta nu se poate! i s-a răspuns categoric. Ţie ţi-a fost trimisă şi tu o vei face. Este o datorie, indiferent de rezultate.
Au urmat zile de discuţii contradictorii pe această temă. În cele din urmă, văzând că n-o scot la capăt cu el, i-am zis :
- Vei face ascultare! Ţi-ai spus gândul dar nu ai libertatea să hotărăşti în afara noastră. În numele lui Dumnezeu, al familiei tale şi din ascultare faţă de noi vei face streptomicina!
Şi i s-a făcut. În scurt timp şi-a revenit binişor. Ne bucuram toţi în jurul lui. Începuse să compună câteva poezii-testament, căci voia ca tinerii să cunoască cele ce s-au petrecut în temniţele acestui secol. A putut deci să-şi continue versurile.
La Crăciun era destul de înviorat. În noaptea cântărilor îngereşti a compus un minunat colind al deţinuţilor din Târgu-Ocna. În patul de alături îşi dădea sufletul arhimandritul G.. Venise în stare gravă de la Canal, unde fusese unul dintre stâlpii rezistenţei. În seara aceea a Naşterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit în credinţă. Neavând cu ce-l îmbrăca, căci rufele sale erau ude de transpiraţie, Valeriu a oferit hainele lui şi a păstrat pentru sine pe ale părintelui.
- Acestea sunt hainele mele monahale! a zis el emoţionat. Cu ele să mă înmormântaţi!
Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârşit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul şi îngrijindu-i. Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putuse odihni. După ce mi-am terminat treaba am simţit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simţisem până atunci. Şi-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobişnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până şi în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simţeam că are ceva să-mi împărtăşească.
- Ioane, tu îmi eşti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ţi cer sfat, să mă supun ţie. Vrei să mă asculţi?
- Te ascult, am răspuns eu, dar nu ştiu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăţi.
Valeriu a plecat ochii şi mi-a spus liniştit:
- În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte. Îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aevea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt Mireasa ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână dar nu mai aveam nici o fotografie.

| Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos, pag.78-94

 

Citiți vă rog și:

Astăzi se împlinesc 66 de ani de când Valeriu Gafencu a trecut la Domnul. "Nu fericirea cu orice preț ci sfințenia cu orice preț."

Ioan Ianolide: Antihrist va fi biruit de Hristos!

 

 

Vizualizări: 887 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1 Red Bulet • 2:24 AM, 2018-02-19
Emotionant, pana la lacrimi!!!
avatar