Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Noiembrie » 22 » Un model de arhiereu: Episcopul Gherasim Saffirin. Legea sinodală din 1909. Anatema dată de PS Gherasim asupra Sfântului Sinod
3:23 AM
Un model de arhiereu: Episcopul Gherasim Saffirin. Legea sinodală din 1909. Anatema dată de PS Gherasim asupra Sfântului Sinod

Legea Sinodală din anul 1909 are la bază legea similară de la 1872 căreia i se aduc cîteva modificări. De aceea se va şi numi Legea pentru modificarea mai multor articole din legea pentru alegerea Mitropoliţilor şi Episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române din 19 decembrie 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc. Elementele principale de inovaţie sunt restrîngerea puterii de decizie a Sfîntului Sinod în Biserică şi înfiinţarea Consistoriului bisericesc.

Sfîntul Sinod potrivit art. 14 al legii statuta „asupra tuturor afacerilor spirituale disciplinare şi judiciare curat bisericeşti”.

Consistoriul era alcătuit din toţi membrii Sfîntului Sinod (pe atunci în număr de 17 episcopi); un cleric hirotonit, profesor al facultăţii de teologie; un cleric hirotonit profesor de seminar clerical al statului; doi stareţi ieromonahi; 17 clerici din toate eparhiile. Prin modul de alegere a stareţilor ieromonahi şi a clericilor din eparhii, în care ministrul avea ultimul cuvînt, consistoriul era un organism a cărui majoritate simplă era controlată politic prin implicarea directă a ministrului de culte.

Acest organ în care Sfîntul Sinod se găsea în minoritate, avea ca misiune, potivit art. 18, să statuteze „asupra tuturor afacerilor disciplinare şi de administraţie eparhială ale Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român”. Dar toate hotărîrile lui pentru a deveni executorii trebuiau aprobate de ministrul cultelor.

Rolul lui consultativ era minor. Potrivit art. 21, se limita doar la hotărîrile „de natură curat spirituală” care deveneau executorii numai după ratificarea lor de Sinod.

Participarea clerului mirean în special la conducerea Bisericii era un lucru pozitiv dar organismul înfiinţat lipsea Sfîntul Sinod de o autoritate reală asupra problemelor economice şi administrative ale Bisericii, făcîndu-l dependent de stat, adică de politică. Se aducea astfel atingere dogmei plenitudinii harurilor episcopului.

Reforma bisericească îl are ca autor principal pe ministrul Cultelor şi al Instrucţunii Publice Spiru Haret. Personaj de formaţie matematician şi de confesiune francmason nu poseda cunoştinţele necesare aborării dreptului bisericesc de aceea nu ar fi lipsit de interes să ştim cine au fost consilierii lui în materie.

Gala Galaction în Jurnalul său scrie: „Dar cine sunt sau cine au fost sfetnicii ministrului? Erau doi buni ai mei prietini: profesorii teologi universitari Mihălcescu şi Dobrescu. I-am luat aparte, întâi pe unul, apoi pe celălalt şi am pus pricina, sincer şi frăţeste, la mijloc. „Eram eu mai învăţat decât ei?” „Nu citiseră ei de atâtea ori ceva ce citisem şi eu?” „Cum vârâseră ei, atunci, ministrului, în cap, că s-ar putea un sinod particular, ortodox, ai cărui membri să fie şi episcopi şi preoţi de mir?” Dragii mei amici! Ei plecau, cu generozitate, şi tot căutau să fie pe teren istoric. Îmi enumerau, cu competinţă, la câte şi care sinoade au participat şi preoţi şi diaconi, şi laici, şi monahi – şi nu numai că au participat, dar au şi iscălit etc., etc. Minunat de bine, dar unde vreţi să ajungeţi cu acest excelent teren istoric? Pe terenul istoric, doar, îşi închipuiesc că sunt şi protestanţii şi – admiraţi rezultatul – nici misterii, nici preoţie, nici episcopat nu mai au.

Adevărat vorbind, ştiu şi ştiam că reforma intenţionată voieşte să paralizeze şi să anuleze resturile de putere ale tristului nostru sinod autocefal.”

Ce rol au jucat cei doi teologi, consilieri ministeriali în elaborarea proiectului de lege?

G. Galaction ni-l indică pe N. Dobrescu ca fiind autorul lărgirii cercului eligibililor în treapta de arhiereu: „Pe lângă modificarea compoziţiei sinodului – partea vulnerabilă – ministrul mai ţinteşte şi lărgirea cercului celor ce pot fi aleşi mitropoliţi şi episcopi, potrivit celor scrise de Dobrescu. Şi aici stăm foarte bine şi canoniceste şi istoriceşte.”

N. Iorga scria: „Cînd s-a ivit chestia unei mari reforme în biserică, introducîndu-se după ideile din Germania ale sfătuitorilor lui Haret, acel Consistoriu Superior care n-a putut să aibă nici o influenţă, am apărat concepţiile, sigurele corespunzătoare tradiţiilor Ortodoxiei, ale învăţatului arhimandrit Scriban (Iuliu)…” Purtătorul „ideilor din Germania” nu rămîne a fi decît I. Mihălcescu, viitorul Irineu al Moldovei (1939-1948),(mason -  citiți mai multe despre I. Mihălcescu în articolul Începutul sfârșitului. Biografii ale unor episcopi masoni NOTA. G.S.) „considerat cel mai mare teolog al vremii sale”, titular la acea dată al Catedrei de Teologie Dogmatică şi Simbolică, care obţinuse doctoratul în filozofie la Leipzig în 13 iunie 1903..

Momentul psihologic de introducere al proiectului de lege a fost bine ales. La 29 ianuarie 1909 moare Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, care cu puţin timp înainte de a muri „a dat de ştire Regelui că reforma proiectată de ministrul Cultelor ne pune în primejdie să fim declaraţi schismatici.” Tot în luna ianuarie este depus Mitropolitul Moldovei Parthenie Clinceni. „Sinistra prăbuşire a Mitropolitului Moldovei a pus cu violenţă sub ochii tuturor, trista noastră stare bisericească.”

„Doi episcopi s-au declarat de la început potrivnici cunoştinţelor noastre Athanasie [Mironescu] şi Gherasim Saffirin.” La acea dată Athanasie era încă episcop al Rîmnicului.

La 5 februarie Athanasie Mironescu este ales mitropolit primat simultan cu alegerea lui Pimen Georgescu ca mitropolit al Moldovei. „Cel de la Iaşi e o persoană şubredă şi aproape fără alte calităţi decît aceea că îmbrăţişează cu dragoste pe cei ce i se par distinşi şi merituoşi şi ascultă sfatul bun. Mult mai înzestrat e Athanasie. Cum şi cît de mult aşteptam s-o dovedească prin faptele sale!”

La 9 martie 1909 proiectul de reformă întră în dezbaterea Senatului cu o susţinere deplină din partea lui Athanasie şi a lui Pimen. Schimbarea de atitudine o putem presupune a fi un angajament politic, mai ales că ambii erau raportori ai legii din partea Sinodului.

Vlădica Gherasim şi Legea Consistoriului bisericesc.

Legea consistoriului bisericesc intră în dezbaterile Senatului la 5 martie 1909. Înscris cel dintîi la cuvînt vlădica Gherasim îşi construieşte discursul pe patru coordonate: relaţia Stat-Biserică, condiţiile necesare lărgirii cercului de eligibili la treapta de episcop şi mitropolit; necanonicitatea arhierilor titulari; elementele necanonice şi antidogmatice ale legii consistoriului bisericesc.

Cu toate propune ca consistoriul să aibă decît rol consultativ obiecţiile lui nu sunt luate în seamă legea este votată în forma ei neaceptabilă dogmatic.

În şedinţele Sinodului Gherasim Saffirin este se abţine de la orice discuţie în ceea ce priveşte Consistoriul, rămînînd consecvent poziţiei avute în Senat.

Întru cît în timpul scurs dintre sesiunea de primăvară şi cea de toamnă a Sfîntului Sinod, nu a aflat nici o voinţă de modificare legii din partea sinodalilor, la 12 octombrie 1909 depune la Sinod un act în care demonstrează caracterul anticanonic şi anti dogmatic al legii, aruncând anatema asupra celor ce o vor recunoaşte şi vor lucra după prescripţiile ei.

Iorga scria: „Actul de convingere şi datorie pe care l-a săvîrşit venerabilul episcop e unul din cele mai frumoase dovezi de caracter şi înălţime morală care s-au dat, de multă vreme, în această societate putredă.

Legea este necanonică. Toţi cei ce ştiu şi înţeleg, au declarat-o. O declară la orice prilej şi Biserica românească ortodoxă din Ardeal şi Ungaria. Cine, dintre înnalţii clerici, a votat-o şi vrea să o ducă la îndeplinire, ori nu ştie, ori nu pricepe, ori şi-a vîndut sufletul pentru un blidul de linte a lui Isav.

Deci episcopul de Roman a făcut ce-i cerea calitatea sa ierarh al Bisericii, ceia ce înseamnă nemăsurat mai mult decît funcţionar al d-lui Haret.”

În şedinţa din 15 octombrie 1909 arhiereul Callistrat Bârlădeanul trece de partea lui Gherasim drept pentru care este demis de Haret din postul de redactor al revistei B.O.R.

Asupra lui Saffirin se aduc o serie de acuzaţii „necumpănit, uşuratic, nechibzuit, abuziv, răzvrătitor, inconştient, vrăşmaş ordinii de Stat, fără respect către legile Ţării, vândut străinilor, agent al Înalt Prea Sfântului Patriarh Ecumenic de la Constantinopole, turburător al Ţării şi Bisericii”, agent al Papei de la Roma.

Acestor acuze le răspunde la 14 decembrie printr-o broşură „Răspuns la adresa cu No. 238 din 5 Decembrie 1909 al IPS preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului Superior Bisericesc Dr. Athanasie Mironescu către Prea Sfinţitul Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului”

La 17—18 decembrie 1909 Episcop al Romanului se apără în senat învinuirilor ce i s au adus de către Spiru C. Haret.

La 13 ianuarie 1910 Sinodul se pune de acord ca să solicite modificare legii în sensul atribuirii consistoriului unui rol consultativ, iar Gherasim Safirin declară incidentul închis şi revine în Sinod.

La 3 februarie 1910 în Senat Athanasie Mironescu nu susţine hotărîrea unanimă a Sinodului de a modifica legea ci afirmă că numai experienţa va arăta va anume modificări sunt necesare.

În şedinţa din 14 mai 1910 Gherasim Saffirin, asumîndu-şi toată responabilitatea, aduce o pîră mitropolitului primat, acuzîndu-l de imoralitate, plagiat şi erezie fapte pentru care şi rupe legătura cu el.

Lucrurile se precipită pînă în anul următor când la 20 mai începe procesul sinodal care se încheie la 24 iunie cu depunerea lui Saffirn din treapta de episcop. La 28 iunie 1911 I. P. S. Atanasie Mironescu a demisionat din demnitatea de Mitropolit Primat al României.

Efortul lui Saffirn nu a rămas nerodit astfel că la 17 decembrie 1911 Senatul a aprobat modificările necesare legii astfel ca ea să devină canonică.

| Revista AXA

 

Iată câteva fragmente din Documentele privitoare la Tulburarea bisericească pricinuite de legea sinodală din 1909. Veti vedea anatema dată de Episcopul Gherasim asupra Sinodului, dar și argumentarea întreruperii comuniunii bazată pe Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol.

Şedinţa din 12 octombrie 1909 a Sfântului Sinod - citiți integral în documentul de mai sus de la pagina 44

[...]

''Dacă însă unii ca aceia dintre fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cutremură la auzul acestei ecumenice hotărâri de Dumnezeu poruncită, ci stăruie în antidogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală Ortodoxă Română, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică universală cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfârşitul Canonului 1 de mai sus al Sinodului al VII-lea Ecumenic, aplicându-l întocmai acelor fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim, iară pe cei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem”. Aplic de asemenea şi canonul 2 combinat cu canonul 1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Rup deci orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc, îi dau anatemei ca pe nişte mădulare putrede şi străine trupului Bisericii, ca pe nişte păgâni şi vameşi, vrednici de dumnezeiescul glas: Nu vă ştiu pre voidepărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii.

Spre încredinţare şi cuvenita regulă, depun aceasta la Biroul Sfântului Sinod.

Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pre noi toate, îmi zic sfintele canoane ecumenice, că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, care sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afurisanie şi anatema.

Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza constituţiunii ţării mele şi pe baza legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus – ştie aceasta şi d-l ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, organ al statului – mă supun şi mă voi supune întru atâta, însă, întru cât această lege pământească nu-mi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adică al legii sinodale din 1909, şi pe care mi le impune nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica dominantă a statului român, adică în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Citită în Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinţa de la 12 octombrie 1909.

† GHERASIM, Episcop al Romanului''

 

Cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostită în senat la 17-18 decembrie 1909, prin care răspunde la învinuirile ce i s‑au adus în Senat de către dl. Spiru C. Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator C. G. Dissescu asupra faptului petrecut în Sfântul Sinod la 12 octombrie 1909 - De la pag.63

(Extrase din cuvântare)

(De mare interes, fiindcă arată câteva lucruri care se petreceau şi în acea vreme: acuze nefondate, înscenări, chiar o întreagă campanie de presă împotriva celor socotiţi incomozi) 

 

Şedinţa din 17 decembrie 1909

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: Orele fiind 5, consult Senatul asupra prelungirea şedinţei.

Se pune la vot prelungirea şedinţei şi se primeşte.

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: P.S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul în chestiune personală.

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: [...] A venit dl. ministru [al Cultelor], în zugrăvirea ce mi-a făcut, cu o sumedenie de acuzaţii. Ei bine, d-lor senatori, eu consider acestea ca pe atâtea interpelări. Şi mă minunez. Dl. ministru oare să nu ştie că atunci când unul dintre ierarhii ţării, sau altul dintre slujbaşii ţării, din administraţia sa, dă probe vădite, că nu prea este regulat, atunci eu aşa ştiu – şi dacă greşesc, vă rog să mă îndreptaţi – că se ridică cineva dintre domnii senatori sau, dacă este vorba dincolo, dintre domnii deputaţi, şi face plângere în regulă şi anunţă şi formulează interpelare ministrului împotriva aceluia, a episcopului să zicem acum ?

Dl. Th. Ioan: S-a făcut la Cameră, dar nu s-a dezvoltat.

Dl. N. Economu: S-a anunţat numai.

Dl. Th. Ioan: Şi în spirit de pace s-a abandonat.

Dl. C. C. Arion: Nu s-a dezvoltat.

P.S.S. Episcopul Romanului: Se cer dosare, şi este de datorie să se dea; se cere anchetă, şi este de datorie să se facă. Căci, cum să te pronunţi asupra unui om, să-l judeci, să-l tai, să-l spânzuri, fără ca să cercetezi la faţa locului, fără ca să faci anchetă, fără ca să intri în cancelarie şi să scotoceşti toate dosarele de acolo, de câte crezi că ai nevoie. Şi după ce ţi-ai format părerea, ori da, este vinovat, ori nu, nu este vinovat, hotărăşti şi tu dacă trebuie da sau nu să-ţi mai dezvolţi interpelarea sau să renunţi la ea.

Aşa mi se pare că este omeneşte şi creştineşte, şi să zic, şi româneşte, căci suntem români.

Ei bine, când se face o interpelare, pe chestiunea cea mare bisericească, la care să vă mărturisesc, dacă voiţi să credeţi, nu m-am gândit; când se face interpelarea aceasta, să se vină, în răspunsul la interpelare, cu învinuiri asupra Episcopului de Roman, tocmai când Episcopul de Roman a susţinut lupta şi şi-a pus pieptul în foc pentru apărarea adevărului şi credinţei Bisericii Ortodoxe ! Apărarea făcută a fost de dragul şi de cheful lui ? A făcut-o pentru ca să-şi facă o ambiţiune nesocotită ?

D-lor, vă declar, dacă voiţi să mă credeţi, n-am făcut-o pentru altceva decât din dragoste pentru sufletul meu, ca să nu-l pierd, şi din dragoste pentru sufletele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, ca să le dau înapoi nevinovate, cum mi le-a încredinţat, şi în acelaşi timp să ajut la mântuirea şi a d-voastre, măcar că nu sunteţi din eparhia mea.

O voce: Suntem afurisiţi ! (Ilaritate).

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu este nimeni afurisit ! (Ilaritate).

[...]

Mai aduce altă chestiune:

Niciodată nu s-a pomenit în biserică cu un episcop să arunce anatema asupra întregului Sinod.

Mult doream să mă feresc de chestiunea aceasta, pentru că socotesc eu că este bine să se ocupe de ea numai Sfântul Sinod; fiindcă, însă, sunt provocat, vă rog să-mi îngăduiţi să spun şi eu un cuvânt la cuvintele spuse de onorabilul dl. Dissescu în privinţa lui Flavian, patriarhul Constantinopolei.

Flavian a fost în contra sinodului din Efes de la anul 449, şi pentru că acest sinod propovăduia erezia lui Evtihie şi a maltratat pe Flavian atât de cumplit încât după trei zile a murit, sinodul acesta a fost numit sinod tâlhăresc.

Marcu de la Efes, în contra tuturor, n-a voit să semneze unirea cu Roma.

Vă amintesc numai, fără alte lămuriri, aceste două cazuri şi cred că sunt destule.

De altmintrelea în Răspunsul la adresa prin care am fost chemat să iau parte la şedinţele Consistoriului Superior Bisericesc, la 14 decembrie acest an, mai sunt şi altele. Nu vreau să vă mai citez şi altele, ca să nu lungesc prea mult discursul meu şi astfel să vă obosesc.

[...]

O altă acuzaţie pe care mi-o aduce dl. ministru de culte este că n‑am respectat legile statului.

A mai zis că la 5 mai n-am protestat în şedinţa Sfântului Sinod.

Ei bine, d-lor senatori, vă aduceţi aminte din ceea ce am vorbit primăvara trecută aici înaintea d-voastre faţă de respectul ce datorez eu şi noi toţi ierarhii statului şi legilor statului. Ziceam:

„Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca statul să nu ne mai fie, cum ne este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui. Ei bine, noi şi atunci suntem datori ca să respectăm statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne spunem şi noi cuvântul, în virtutea libertăţii conştiinţei”.

Până aici a binevoit să mă citeze dl. ministru, şi înaintea d-voastre şi înaintea onorabilei Camere. De aici înainte a pus hotar pe care n-a voit să-l treacă – se înţelege, pentru cuvintele d-sale; – eu însă, care sunt acuzat, sunt dator să mă apăr, sunt dator să completez.

Iacă şi partea a doua:

„Căci precum suntem datori respect şi supunere statului şi legilor statului, precum suntem datori să ne supunem – după cum zice Evanghelia – chesarului: să dăm chesarului ce este al chesarului, tot aşa suntem datori în acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de cum îl înţeleg eu, de aceea repet şi zic: să legiuim împreună cu prietenie – şi se cuvine să legiuim împreună cu prietenie şi cu frăţie –, să ne dăm mâna spre binele Bisericii şi al statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică, cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al statului”.

Ei bine, vedeţi că eu îndată ce am văzut că nu se stă în hotare, a trebuit să mă ţin de cuvânt.

Eu sunt consecinţe cu ceea ce am zis.

Eu ce am făcut şi am zis atunci, am ţinut firul, lanţul neîntrerupt, eu nu m-am contrazis niciodată.

Prin urmare, altă nedreptate.

P.S.S. Episcopul Romanului: D-lor senatori, mi s-a mai adus altă acuzaţie: că am fost în contra arhiereilor titulari, declarându-i anticanonici; că am fost şi eu arhiereu titular, prin urmare şi eu am fost anticanonic, deci cum stau ? Ei bine, d-lor, m-am sculat, precum ştiţi, în contra necanonicităţii arhiereilor, nu din punctul de vedere al puterii darului arhieresc cu care sunt împodobiţi, ci din punctul de vedere al cerinţei canonice de a avea fiecare eparhia sa. N-am cerut ca actualii arhierei să fie îndepărtaţi cumva şi dezbrăcaţi de puterea lor arhierească, ci am cerut să fie înaintaţi la vreme episcopi, mitropoliţi; iar alţii în locul lor să nu se mai facă în condiţiunile de azi, mai ales că legea de astăzi îi tratează ca pe simpli arhimandriţi de scaun, puşi sub ordinele episcopului, pe când canoanele nu permit să fie doi episcopi într-o cetate, ci fiecare să-şi aibă eparhia sa.

Iată, d-lor senatori, că v-am împrospătat ideea despre cum am combătut eu pe arhierei. Deci dar, pentru ce mă învinovăţeşte dl. ministru.

[...]

Apoi sunt acuzat de o parte, cum vedeţi, că am dat mâna cu papa de la Roma şi că sunt una şi una cu papa de la Roma. Dar dacă sunt mână în mână cu papa de la Roma, cum se potriveşte că dl. ministru în acelaşi timp să-mi facă capăt de acuzaţiile, care urmează, că am făcut act de nenaţionalism, de tulburător în Biserică şi stat, prin actul de la 12 octombrie, că am pomenit acolo numele de Biserica de la Constantinopol ?

Ei, d-lor senatori, ori sunt cu Constantinopolul şi am raporturi canonice şi atunci nu-s legat cu Roma, ori sunt roman, cu Roma, şi atunci nu mai rămâne acuzaţia ce se aduce că sunt cu Constantinopolul.

Apoi din două trebuie să fie una.

Bine, d-lor senatori, cu Roma nu pot fi, pentru că avui onoare acuma să arăt pentru ce.

Onorabilul dl. Dissescu v-a spus acum ce am scris eu pentru apărarea credinţei ortodoxe, în sânul Bisericii Române. Am tradus din franţuzeşte Papalitatea eretică la care ţin şi în ziua de azi. Ei bine, cum mai sunt unit cu vrăjmaşii Bisericii noastre ? Ce am făcut prin actul meu de la 12 octombrie, ca să fiu acuzat că, pentru că am pomenit de patriarhul şi de legăturile noastre dogmatice şi canonice cu el, ca şi cu toate Bisericile Autocefale de Răsărit, am făcut o crimă naţională şi bisericească ?

Cuvintele acestea le ştiţi cu toţii că sunt trecute în lege, sunt trecute în constituţie. Bine, constituţia noastră prevede unirea noastră dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit, în fruntea căreia este Biserica patriarhală din Constantinopol. Bine, lucrurile acestea care sunt şi în lege le-am adus în sânul Bisericii, în Sfântul Sinod, şi îmi face dl. ministru o acuzaţie din aceasta, că am vătămat interesul naţional, că sunt un răzvrătitor al poporului român şi al Bisericii Ortodoxe Române ? Bine, să înţeleagă cine o înţelege aceasta, dar este o vădită nedreptate.

Şedinţa de la 14 mai 1910 a Sfântului Sinod

[...]

P.S.S. Episcopul Romanului:

''În consecinţă, acuz pe I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu:

Că a nesocotit şi a călcat dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici, propovăduind prin raportul şi prin discursurile ce a ţinut în Senatul ţării, în luna martie, anul 1909, învăţături eretice contra dogmei despre apostolicitatea Bisericii şi în contra organizării apostolice şi imutabile a Bisericii, făcându-se, după expresiunea din canonul 15 al Sinodului I-II, minciunoepiscop şi minciunoînvăţător;

Că eresul cel pierzător de suflet atât a pătruns şi s-a înrădăcinat în firea I.P.S. Sale, încât şi după ce Sfântul Sinod în unanimitate s-a rostit că legea cuprinde dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice şi a votat imediata intervenire pentru modificarea ei, prin adresa ce a trimis d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate de Preşedinte al Sfântului Sinod, şi prin cuvântarea ce a ţinut în Senatul ţării la 3 februarie 1910, a nesocotit şi a zădărnicit votul Sfântului Sinod falsificându-l, a denaturat caracterul păcii bisericeşti pusă la cale la 13 ianuarie 1910, făcând tot ce-i stă prin putinţă ca eresul să rămână în lege, şi

Că a propovăduit încă rătăcita învăţătură că eresurile se pot experimenta, ba a mers până acolo încât a declarat că începutul eresului a putut fi cât se poate de îmbucurător.

Cer, prin urmare, ca, pentru asemenea abateri, I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu să fie judecat de Sfântul Sinod.

Declar, I.P.S. Preşedinte, că deşi ca episcop şi membru al Sfântului Sinod am dreptul a face acuzări, fără a mă declara însumi pârâş, totuşi, în nestrămutata dorinţă ce am de a vedea odată curăţită Sfânta noastră Biserică de relele care o bântuie, înţeleg a lua asupra mea întreaga răspundere, ca şi oricare credincios pârâş, şi observ că pentru judecarea acestei pricini nu este nevoie de mulţi acuzatori întrucât, după canonul 9 al lui Teofil arhiepiscopul Alexandriei, canonul 9 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, canonul 27/22 al Sinodului de la Cartagina şi altele, şi unul singur poate prihăni sau pârî pe vreun membru al clerului, fie el şi ierarh. Numai pentru dovedirea pârii, canonul 75 apostolesc şi altele cer nu 2 sau 3 pârâşi, ci 2 sau 3 martori.

De aceea, potrivit şi canonului 118/112 cartaginean eu mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, la care m-am referit şi în actul meu de la 12 octombrie 1909 şi în toate celelalte posterioare declaraţiuni făcute de mine în scris sau verbal.

Stăruiesc în toate acestea.

Aşa de mult ţin să văz Biserica curăţită de eres şi spălată de relele care depărtează pe credincioşii creştini de la ea şi fac să sporească indiferentismul şi imoralitatea, cele atât de periculoase românimii, ca stat şi ca popor, încât sunt gata să apăr, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstea, curăţia şi sfinţenia Bisericii noastre, cu jertfirea a tot ce am mai scump pe acest pământ: cu vrednicia mea de episcop şi chiar cu viaţa mea.''

 

Şedinţa de la 11 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod

P.S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe birou următoarea adresă cu nr. 35 din 11 ianuarie 1910 către I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod:

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Pre lângă adresa I.P.S. Voastre cu nr. 336 din 22 decembrie 1909, primind avertismentul Sfântului Sinod, socotesc de a mea sfântă datorie să mă prezint spre a face întâmpinarea cuvenită la acest act.

Prin el sunt învinovăţit că m-am răzvrătit contra Sfântului Sinod, nesupunându-mă lui, că atac legea sinodală şi că am săvârşit acte necumpănite şi nejustificate.

Resping toate acele acuzaţiuni ca nedrepte şi nefundate, căci atât actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi Răspunsul meu de la 14 decembrie acelaşi an, dovedesc cu prisosinţă că eu pe de o parte mi-am făcut datoria în conştiinţă ca ierarh al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, şi în Senat, şi în Sfântul Sinod către fraţii mei, iar pe de altă parte ele dovedesc că eu m-am supus, după datorie, ca episcop, cu punctualitate, legii votate de corpurile legiuitoare şi sancţionată de M. S. Regele.

Iar obligaţiunea ce mi se impune, prin acel avertisment, ca să pomenesc la sfintele slujbe numele I.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Pimen, aceasta nu o pot face, căci sunt oprit de canonul 15 al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, citat şi în Răspunsul meu pagina 13, deoarece I.P.S. Sa împreună cu I.P.S. Mitropolit Primat al României Atanasie şi P.S. Episcop al Huşilor Conon, se află încă sub epitimia prevăzută de canoanele ce am indicat în actele mele de la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909, ce v-am prezentat.

 

† GERASIMU Episcop al Romanului

şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

 

Categorie: PS Gherasim Saffirin | Vizualizări: 736 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 2
avatar
0 Spam
1
Deci concluzia ar fi ca nici nu ar trebui sa recunoasca acel consistoriu(inovatie)nu mai vorbim ca sa se duca o singura data sau de doua ori cum zic unii cu acrivia iconomica, ca sa marturiseasca, credinta, deci cei care se prezinta la consistoriu de fapt aproba aceasta inovatie, vezi cum v-a salvat Dumnezeu sa nu depuneti marturie cand ati plecat ca nu va rugati cu ereticii ecumenisti voi nici nu aveati ce cauta acolo, dar Dumnezeu a lucrat si v-a scapat, cei care au ramas s-au si rugat cu ereticii si au recunoscut si INOVATIA CONSISTORIU
avatar
0 Spam
2
Decret Prezindential ptr recunoasterea episcotului Ambrozie de la 6:33 https://youtu.be/yH4bqoqss1w
avatar