Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Aprilie » 16 » Sfintele Paşti din 1938 în temnița Jilavei
2:27 PM
Sfintele Paşti din 1938 în temnița Jilavei

Îmi intră umezeala în oase. Respir aerul de pivniţă. Îmi simt plămânul străpuns de ace, de gloanţe. Mă întind pe patul de scânduri. Mă dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealaltă. Mâ întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picură picături de sânge din ea?

Se scurge viaţa din istovitul trup. O, ţară! Cum îţi răsplăteşti tu pe fiii tăi! Am adormit. Visez pe mamaia şi pe Elvira Gârneaţă. Elvira mi‑a dat să beau dintr‑o cană mare cu apă. Mamaia mi‑a spus:

– Tare greu o ducem. M‑am mutat aici. (Era într‑un sat de la mahalaua Huşului, dinspre Prut).

Eu i‑am spus:

– Mă duc până sus pe deal, cu Nicoleta şi Horodniceanu şi, când mă voi întoarce, o să‑ţi las ceva bani, să nu ai nici o grijă.

Am plecat. Era noapte. O lună plină, strălucitoare, lumina pământul. Mi‑e teamă să nu i se întâmple ceva. Rămasă iar singură. Un ginere mort în Spania, o fată rămasă cu doi copii orfani de tată. Eu, în închisoare. Alţi patru copii, şi ei în închisoare sau gata de a fi prinşi. În urma unuia dintre ei au rămas patru copii fără nici o bucată de pâine. Tată‑meu, plecat de acasă la Bucureşti, pentru a‑şi lua pensia de sărbători, nu se mai întoarce. E arestat şi dus într‑un loc necunoscut.

Nimeni nu ştie de soarta lui.

Acasă, de Paşti, ne aşteaptă mama pe toţi, să facem sărbătorile cu ea. Sunt aşa de puţine bucuriile unei mame bătrâne, arar numai adunându‑şi puii la un loc.  La noi, de Paşti, e pustiu. Nimeni din cei aşteptaţi. Nu‑i nici un suflet lângă mama. Străinii toţi o ocolesc şi de teamă nu‑i mai intră în casă.

Bate o inimă stingheră şi ne caută pe toţi prin închisori, aleargă după fiecare prin celulele noastre să ne găsească. Să ne mângâie, să ne sărute amărâtele trupuri. Dar unde, când nimeni nu‑ţi spune nimic şi nu primeşti nici o veste.

O, mamă, care plângi singură în colţul tău de acasă şi nimeni nu te vede, să ştii că şi noi plângem pentru tine, în această zi de Paşti, fiecare prin celulele noastre.

Ieri, sâmbătă, am rugat să mi se trimită un bărbier, care să‑mi radă barba, crescută zburlit de o săptămână, pe obrazul îngheţat. A venit frizerul închisorii, un biet ţigan condamnat. M‑a ras şi m‑am spălat pe ochi pentru prima oară în această săptămână. Aştept Învierea Domnului.

Să cer o lumânare plutonierului. Aici n‑are de unde să cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasă la el. Cei doi ofiţeri, locotenentul Mastacan şi lt… au venit şi ei să‑şi facă serviciul înainte de închidere. Mai ales că în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul. Ce nenorocire! Îmi trece prin minte că e un semn rău. Pentru prima oară în viaţă voi face Învierea fără lumină. Pe întuneric. Singur.

Dar ofiţerii şi plutonierul…, după mai multe încercări au aprins lumina. Mi‑au adus şi o mică lumânare de ceară, pe care mi‑au dat‑o cu deosebită bunăvoinţă. Ei, în puţinele minute de vizită regulamentară, de două sau de trei ori pe zi, nu vorbesc nimic. Nici ei n‑au ce să‑mi spună, nici eu nu‑i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt:

– Aveţi nevoie de ceva? La care eu răspund întotdeauna:

– Nu.

Dar simt în ochii lor că ei înţeleg toată tragedia mea sufletească. Îşi dau seama de importanţa culpei mele şi de răspunderea conducerii unei mişcări de peste un milion de suflete, în care se joacă soarta unei naţiuni, ca şi de durerile care‑mi străpung inima pentru cei de acasă şi pentru fiecare din sutele şi chiar din miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleaşi aspre chinuri.

Înţeleg şi situaţia de umilinţă în care sunt aruncat. Căci, privarea de libertate e una, iar ceea ce e cu mine aici e umilire, e degradare până la maximum a fiinţei umane. Ceea ce nu înţeleg sunt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. Se caută cu orice preţ ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo formă a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhică şi teroristă a mişcării de până acum şi încercarea de condamnare pe această temă. O condamnare se obţine uşor prin ordin. Totuşi opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia noastră. Şi jertfa nostră va creşte până la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi.

Mi‑e sufletul încărcat de nedreptăţi.

M‑am întins din nou pe patul acesta de scândură. Aştept ora 11 noaptea, când lumea începe să plece la biserici. Mă învelesc cu paltonul. Nu pot să stau pe spate, căci mă doare, dar nu ştiu ce, nu pot desluşi: şira spinării sau rinichii?

Prin crăpăturile scândurii, prin rogojină şi pătură, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece şi prin haine şi se opreşte prin coastele slăbite. Mă întorc pe dreapta şi îmi strâng genunchii la gură. Mă dor şoldurile. Îmi face impresia că a copt, că e puroi. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealaltă mă doare la fel.

Mă gândesc la „fata mamei” (Cătălina), cum doarme ea cu degeţelul în gură şi visează la Moş Crăciun, care‑i aduce jucării.

De sărbătorile Crăciunului dormeam în pat cu ea. Deodată o aud răcnind prin somn. O trezesc:

– Ce‑i mamă, ce s‑a întâmplat?

– Moş Crăciun a căzut de pe casă cu un sac de jucării.

Un înger nevinovat care nu ştie de toate durerile noastre. Împlineşte abia 4 ani.

O fi 11. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac cu paltonul. Mă aşez pe marginea patului şi mă uit la pustietatea din jurul meu. Sunt singur. Mi‑aduc aminte: am mai sărbătorit de două ori Paştile în închisoare. În 1925, la Focşani şi în 1928, la Galata. Niciodată însă nu am fost aşa de trist, cu atâta durere în mine şi copleşit de atâtea gânduri.

Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru soţia mea, atât de împovărată şi îndurerată, pentru mama mea, pe care iar vor fi călcat‑o şi bruscat‑o comisarii din Huşi, pentru tatăl meu, care cine ştie prin ce celulă zace, în această noapte, pentru fraţii mei de asemenea. Apoi pentru ostaşii legionari, bătrâni sau tineri, aceşti eroi şi martiri ai credinţei legionare, ridicaţi de la casele lor şi duşi cine ştie prin ce închisori. Câtă jale şi câte lacrimi n‑or fi acum în sute de familii româneşti! Mă rog apoi pentru toţi cei morţi. Bunici şi rude, cum şi prieteni care m‑au iubit şi ajutat în viaţă. Îi văd pe rând pe toţi. Iată pe domnul Hristache… şi la urmă îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri căzuţi pe vremea lui. În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într‑un tablou… bătrân, bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe cap: Ştefan, domnul Moldovei. Mă rog pentru el. El mi‑a ajutat în atâtea şi atâtea lupte. Iată‑l şi pe generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei căzuţi în utimele lupte. Iată‑l lângă general, în cămaşă verde şi încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole. Moţa, frate drag Moţa, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în această luptă. Te văd ager şi netemător. Înfruntând adversităţile. Sfredelind cu ochii de oţel inima duşmanilor. Te văd mai târziu copleşit de greutăţi şi sărăcie, într‑o ţară în care pentru Ion Moţa nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de pâine în România nu era de ajuns numai capul tău mare, îţi mai trebuia şi o inimă de trădător. Te văd muncind cu disperare. Te văd obţinând succese strălucitoare la examene, în presă, la bară, la catedră. Te văd târât în închisoare. Umilit şi plin de amărăciune. Îţi văd umerii încovoiaţi şi sufletul îndoliat de atâtea atacuri mişeleşti. Te văd tremurând şi plângând pentru mine. Te văd plecând la moarte. Să faci acestui neam dovada supremă. Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Să ne deschizi cu pieptul tău sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinţei unei generaţii. Şi uită‑te acum la noi, dragă Moţa. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Mă dor oasele şi îmi tremură genunchii de frig. Ai noştri toţi, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine ştie prin ce temniţe.

Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte‑mi jerfa!

Ia‑mi viaţa! Căci ţie, o, ţară! nu‑ţi trebuie puterile noastre, tu vrei moartea noastră.

O fi trecut de 12. Poate şi de 1.

N‑am mai auzit clopotele sunând Învierea.

Aprind lumânarea şi zic:

– Hristos a înviat!

Lumea prin sate şi oraşe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. Ai noştri toţi, familiile noastre plâng în noaptea aceasta…

Am desfăcut o cutie de sardele şi am mâncat una din ele.

De luni seara n‑am mâncat nimic. Am băut o jumătate de cană de apă. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…

| Corneliu Zelea Codreanu - Însemnări de la Jilava

Categorie: Corneliu Zelea Codreanu | Vizualizări: 2092 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 4.2/4
Total comentarii : 0
avatar