Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Martie » 30 » Să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent cine este persoana care ne ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară
6:11 PM
Să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent cine este persoana care ne ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară

Arhiep. Anthony din Los Angeles, Ep. Constantine, Mitr. Filaret, Arhiep. Vitaly, Arhiep. Antony San Francisco 1981

 

Epistola despre „Confesiunea Tiatira“

 

(cunoscută ca a 3-a Epistolă îndurerată)

 

de Mitropolitul Filaret
 

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Un apel către Întâistătătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, şi Preasfinţiile lor Ierarhii Ortodocşi

Învăţându-ne să păstrăm întru totul neclintită Credinţa Ortodoxă care ne-a fost încredinţată, Sfântul Apostol Pavel a scris Galatenilor: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema“ (Galateni 1, 8). Pe ucenicul său Timotei l-a povăţuit să rămână în cele în care a fost învăţat de către el şi în cele care i-au fost încredinţate, ştiind de către cine a fost învăţat (2 Timotei 3, 14). Acesta este un principiu pe care fiecare Ierarh al Bisericii Ortodoxe trebuie să-l urmeze, şi pe care îl făgăduieşte prin jurământul pe care l-a depus la hirotonire. Apostolul scrie că un Ierarh trebuie să fie acela care se ţine „de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici“ (Tit 1, 9).

În epoca actuală de tulburare, dezordine a minţilor şi corupere universală, se cere îndeosebi de la noi să mărturisim adevărata învăţătură a Bisericii, indiferent ce anume ar fi persoana celor care ne ascultă, şi în pofida necredinţei care ne înconjoară. Dacă de dragul adaptării la rătăcirile acestei epoci vom tăcea cu privire la adevăr sau vom da o învăţătură nesănătoasă în numele dorinţei de a fi pe placul acestei lumi, atunci în realitate vom da celor ce caută adevărul piatră în loc de pâine. Cu cât mai înaltă este poziţia celui care acţionează astfel, cu atât mai mare este necuviinţa făcută de el, şi cu atât mai grave pot fi urmările.

Din acest motiv, o mare durere a fost stârnită în noi de citirea aşa-numitei „Confesiuni Tiatira“, care a fost publicată recent în Europa cu binecuvântarea şi aprobarea speciale ale Sfântului Sinod şi ale Patriarhului Bisericii Constantinopolului.

Ştim că autorul acestei cărţi, Preasfinţia Sa Mitropolitul Atenagoras al Tiatirei (n.n. este vorba aici de Atenagoras Kokkinakis, a nu se confunda cu Patriarhul Atenagoras I) s-a arătat anterior a fi apărător al adevărului Ortodox, aşadar nici câtuşi de puţin nu am fi aşteptat de la el o asemenea confesiune care este mult îndepărtată de Ortodoxie. Însă, dacă aceasta ar fi fost numai o exprimare personală a sa, noi nu am fi scris despre ea. Am fost mai degrabă provocaţi s-o facem pentru că pe lucrarea lui este pusă pecetea aprobării întregii Biserici a Constantinopolului, în persoana Patriarhului Dimitrie şi a Sinodului Său. Într-un Protocol Patriarhal special adresat Mitropolitului Atenagoras, este declarat că lucrarea lui a fost analizată de către un Comitet Sinodal special. După aprobarea ei de către acest Comitet, Patriarhul, în conformitate cu decizia Sinodului, a dat binecuvântarea pentru publicarea acestei „excelente lucrări“, după cum scrie el. Prin urmare, responsabilitatea pentru această lucrare este transferată acum de la Mitropolitul Atenagoras către întreaga ierarhie de la Constantinopol.

Precedentele noastre „Epistole Îndurerate“ deja au exprimat mâhnirea ce pune stăpânire pe noi când, dinspre tronul Sfinţilor Proclu, Ioan Gură de Aur, Tarasie, Fotie şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi auzim o învăţătură pe care fără îndoială ei ar fi condamnat-o şi ar fi dat-o anatema.

Este dureros să scriem asta. Cât am fi dorit să auzim din partea tronului Bisericii Constantinopolului, care a dat naştere Bisericii noastre Ruse, un mesaj al dreptăţii Bisericii şi al mărturisirii adevărului în duhul marilor ei ierarhi! Cu câtă bucurie am fi primit un asemenea mesaj şi l-am fi transmis spre învăţătură turmei noastre evlavioase! Dar dimpotrivă, o mare durere este stârnită în noi de trebuinţa de a ne avertiza turma că dinspre acest odată mare izvor al credinţei Ortodoxe se transmite acum un mesaj de falsificare care provoacă ruşine.

Dacă ne întoarcem la „Confesiunea Tiatira“ în sine, vai nouă!, există atât de multe contradicţii interne şi cugetări ne-Ortodoxe acolo, încât pentru a le enumera ar trebui să scriem o carte întreagă. Socotim că nu e nevoie să facem asta. Este suficient pentru noi să subliniem lucrul de căpetenie, cel pe care este construită şi din care purcede întreaga gândire ne-Ortodoxă care este conţinută în această confesiune.

Într-un loc, (p. 60), Mitropolitul Atenagoras scrie pe bună dreptate că Creştinii Ortodocşi cred că Biserica lor este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi transmite deplinătatea adevărului Sobornicesc. De asemenea el recunoaşte faptul că celelalte confesiuni nu au păstrat această deplinătate. Dar mai târziu el chipurile uită că, dacă vreo învăţătură se abate în orice privinţă de la adevăr, prin însuşi acest fapt ea este falsă. Prin chiar apartenenţa la o comunitate religioasă care mărturiseşte o astfel de învăţătură, oamenii sunt deja despărţiţi de Biserica cea Una Adevărată. Mitropolitul Atenagoras e gata să recunoască aceasta cu privire la ereticii din vechime, cum ar fi Arienii, dar când vorbeşte despre contemporanii săi, el nu doreşte să ia în considerare erezia lor. Şi privitor la ei, ne îndeamnă să ne ghidăm nu după tradiţia şi canoanele strămoşeşti, ci după „noua înţelegere care prevalează azi între Creştini“ (p. 12) şi după „semnele vremii noastre“ (p. 11).

Este oare aceasta în conformitate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi? Să ne amintim că Primul Canon al celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic ne dă un criteriu complet diferit pentru îndrumarea cugetării şi vieţii noastre bisericeşti. „Celor care au dobândit demnitatea preoţească“, este legiferat acolo, „rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări“. Şi mai departe: „cu bucurie primim în inimile noastre Sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor Apostoli, ale celor Şase Sfinte Sinoade Ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale Sfinţilor noştri Părinţi. Căci ei toţi, fiind luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos.“

Sfidând acest principiu, în „Confesiunea Tiatira“ tot timpul se insistă pe „noua înţelegere“. „Creştinii“, se spune acolo, „acum vizitează biserici şi se roagă cu alţi creştini de diverse tradiţii, cu care în trecut li se interzicea să aibă legătură, fiindcă aceia erau numiţi eretici“ (p. 12).

Dar cine anume a interzis înainte aceste rugăciuni? Oare nu Sfânta Scriptură, nu Sfinţii Părinţi, nu Sinoadele Ecumenice? Şi este oare cu adevărat vorba de unii care erau doar numiţi eretici şi nu erau aşa în realitate? Primul Canon al Sfântului Vasile cel Mare dă o definire clară a numirii ereticilor: „Ei (adică Sfinţii Părinţi) au numit eretici pe cei ce cu totul s-au lepădat şi s-au înstrăinat chiar de la credinţă“. Oare aceasta nu se referă cu adevărat la acele confesiuni vestice care au părăsit Biserica Ortodoxă?

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te“ (Tit 3, 10), pe când „Confesiunea Tiatira“ ne îndeamnă la o împreună-apropiere religioasă şi comuniune în rugăciune cu ei.

Al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli legiferează: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească“. Al 64-lea Canon al Sfinţilor Apostoli şi al 33-lea Canon al Sinodului din Laodiceea vorbesc despre acelaşi lucru. Al 32-lea Canon al celui din urmă interzice primirea unei binecuvântări de la eretici. „Confesiunea Tiatira“, dimpotrivă, îndeamnă la împreună-rugăciunea cu ei şi merge până într-acolo încât chiar îngăduie Creştinilor Ortodocşi atât să primească împărtăşania de la ei cât şi să le-o dea.

Chiar Mitropolitul Atenagoras informează că în Credinţa Anglicană o mare parte a episcopilor şi credincioşilor nu recunoaşte nici harul ierarhiei, nici sfinţenia Sinoadelor Ecumenice, nici prefacerea darurilor la Liturghie, nici alte Taine, nici venerarea sfintelor moaşte. Însuşi autorul „Confesiunii“ indică acele articole ale „Credinţei Anglicane“ în care este exprimat acest lucru. Şi totuşi, desconsiderând toate acestea, el îngăduie Creştinilor Ortodocşi să primească împărtăşania de la Anglicani şi Catolici, şi consideră posibil să li se dea acestora împărtăşania în Biserica Ortodoxă.

Pe ce se bazează o astfel de practică? Pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi? Pe canoane? Nu. Singura bază pentru aceasta este faptul că o asemenea fărădelege deja a fost făcută şi că există o „prietenie“ care a fost manifestată de către Anglicani pentru Ortodocşi.

Însă, indiferent ce poziţie ar ocupa cineva care îngăduie o acţiune interzisă de canoane, şi indiferent ce tip de prietenie ar fi motivul care ar inspira aşa ceva, aceasta nu poate fi o justificare pentru o practică condamnată de canoane. Ce răspuns va fi dat la Judecata Cerească de către ierarhii care îi povăţuiesc pe fiii lor duhovniceşti să primească, în locul adevăratei împărtăşanii, pe aceea pe care adesea înşişi cei care o dau nu o recunosc drept Trupul şi Sângele lui Hristos?

O asemenea nelegiuire provine dintr-o învăţătură în întregime eretică, Protestantă, sau – ca să ne exprimăm în limbaj contemporan – ecumenistă a „Confesiunii Tiatira“ cu privire la Sfânta Biserică. Ea („Confesiunea Tiatira“) nu vede nici un hotar în Biserică. „Sfântul Duh“, citim acolo, „este activ atât înlăuntrul Bisericii cât şi în afara Bisericii. Pentru acest motiv, marginile ei sunt mereu extinse şi hotarele ei nu sunt nicăieri. Biserica are o uşă dar nici un zid“ (p. 77). Dar dacă Duhul lui Dumnezeu acţionează la fel atât în interiorul Bisericii cât şi în afara ei, atunci de ce a fost nevoie ca Mântuitorul să vină pe pământ şi s-o întemeieze?

Grija pentru păstrarea şi mărturisirea adevărului autentic, o grijă care ne-a fost lăsată de către Domnul nostru Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, se dovedeşte a fi de prisos în această concepţie. Deşi spune la pagina 60 că Biserica Ortodoxă poate „pe bună dreptate să susţină în acest moment al istoriei că este Biserica Cea Una pe Care Hristos Fiul lui Dumnezeu a întemeiat-o pe pământ“, „Confesiunea“ nu vede vreo necesitate pentru păstrarea neîntinată a credinţei acesteia, îngăduind astfel coexistenţa adevărului şi rătăcirii.

În pofida cuvintelor Apostolului că Hristos Şi-a înfăţişat-o Sieşi ca „Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel“ (Efeseni 5, 27), „Confesiunea Tiatira“ prezintă Biserica anume ca unind întru Ea atât adevărul cât şi, ceea ce („Confesiunea“) însăşi recunoaşte ca apostazie de la el, adică erezia, deşi ultima formulare nu este folosită aici. Combaterea unei asemenea învăţături a fost clar exprimată în renumita Epistolă a Patriarhilor din Est despre Credinţa Ortodoxă: „Mărturisim cu convingere ca adevăr de neclintit, faptul că Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să rătăcească şi să spună neadevăr în loc de adevăr: căci Duhul Sfânt pururea lucrător, prin Părinţii şi învăţătorii Bisericii care o slujesc cu credinţă, o păzeşte de toate abaterile“.

Supunându-se noii dogme de a face pe plac vremurilor, autorul „Confesiunii Tiatira“ nesocoteşte în mod evident învăţătura Mântuitorului că, dacă fratele tău „nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 17), şi aceeaşi învăţătură a Apostolului „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te“ (Tit 3, 10).

De aceea, cu mare durere trebuie să spunem că în aşa-numita „Confesiune Tiatira“ a răsunat din Constantinopol nu vocea adevărului Ortodox, ci mai degrabă vocea tot mai larg răspânditei erezii a ecumenismului.

Dar ce va fi făcut acum de către aceia pe care Duhul Sfânt i-a făcut episcopi, ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28)? Va rămâne oare această învăţătură mincinoasă, proclamată în mod oficial în numele întregii Biserici a Constantinopolului, fără proteste din partea Ierarhilor lui Dumnezeu? Oare va avea loc, în continuare, trădarea adevărului prin tăcere, după cum se exprimă Sfântul Grigorie Teologul?

Fiind cel mai tânăr dintre aceia care conduc Bisericile, am fi dorit să auzim vocile fraţilor noştri mai vârstnici înainte de a ne pronunţa noi înşine. Dar până acum această voce nu a fost auzită. Dacă ei încă nu au aflat conţinutul „Confesiunii Tiatira“, îi implorăm să-l citească cu atenţie şi să nu-l lase fără condamnare.

Este înfricoşător faptul că s-ar putea referi la noi cuvintele Domnului adresate Bisericii din Laodiceea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea.“ (Apocalipsa 3,16).

Acum ne avertizăm turma şi facem un apel la confraţii noştri, la credinţa lor în Biserică, la conştiinţa lor despre răspunderea noastră comună faţă de turma noastră înaintea Arhipăstorului Ceresc. Îi implorăm să nu nesocotească înştiinţarea noastră, ca nu cumva o schilodire evidentă a învăţăturii Ortodoxe să rămână fără învinuire şi condamnare. Vasta ei distribuire ne-a îndemnat să informăm întreaga Biserică despre durerea noastră. Am dori să nădăjduim că plânsul nostru va fi auzit.

 

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

 

Mitropolitul Filaret

 

6/19 decembrie 1975

 

Ziua Sfântului Nicolae, Făcătorul de Minuni din Mira Lichiei

 

| Stmaryofegypt.org traducere Mihaela Leontescu

 

Citiți vă rog și:

Reforma calendaristică a schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice

 

Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret

 

Foarte actual. Mitropolitul Filaret Vosnejenski despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, teoria ramurilor, unirea în afara adevărului...

 

Epistola Mitropolitului Filaret Vosnejenski, către Patriarhul Athenagoras I în legătură cu decizia acestuia de convocare a unui „Mare Sinod”

 

Protestul Mitropolitului Filaret Vosnejenski, Întâistătătorul ROCOR către Patriarhul Athenagora în legătură cu ridicarea anatemelor din 1054

 

Decretul Patriarhului Tihon № 362 ce a stat la baza formării Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR)

 

Testamentul Duhovnicesc al Arhiepiscopului Antonie al Los Angelesului sau Predania Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor

 

Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI

 

Adunările CMB: ocultism, vrăjitori, muzică Rock, spiritism, "teologi" coreeni, "episcopi" femei şi...ortodocşi

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

 

 

 

Categorie: ROCOR | Vizualizări: 1881 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar