Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2019 » Decembrie » 16 » Prigonindu-ne duşmanii, chiar dacă n-am suferi nici o vătămare fiind prezenţi, de ne vom da la o parte, vom potoli primele lor impulsuri
0:17 AM
Prigonindu-ne duşmanii, chiar dacă n-am suferi nici o vătămare fiind prezenţi, de ne vom da la o parte, vom potoli primele lor impulsuri

 

DE MULTE ORI PLECĂRILE LUI HRISTOS DIN IERUSALIM ARATĂ MUTĂRILE HARULUI LA NEAMURI.

„După acestea a plecat Iisus dincolo de marea Tiberiadei” (In 6, 1)

      Întâi socotesc că trebuie spus ascultătorilor că Domnul nu se vede mutându-Se din Ierusalim fără vreo trebuinţă. De câte ori face aceasta, o face dintr-o anumită iconomie şi în firea acestor fapte prezintă, ca într-un tablou, nişte taine. Iar care e scopul strămutărilor şi ce se arată prin ele, vom face vădit la timpul său, când vom ajunge la sfârşitul acestor capitole. Căci, expunând pe scurt pe fiecare şi explicând ceea ce e de folos în Scripturi şi făcându-le astfel înţelese cititorilor, vom înfăţişa sensul cuprinzător al tuturor celor spuse în fiecare parte, concentrat într-un tot. Dar socotim că trebuie să spunem ceea ce ni se dă acum de explicat: „După acestea, zice, a plecat Iisus dincolo de marea Tiberiadei.” Ce sunt „acestea” despre care vorbeşte, vom cerceta fără amânare. Hristos S-a arătat deci ca un Doctor minunat în Ierusalim. A vindecat un om bolnav de treizeci şi opt de ani, nefolosind vreun medicament, fără să recurgă la nici un ajutor contra bolilor, ci numai printr-un cuvânt, ca Dumnezeu, printr-o putere atotfăcătoare şi printr-o hotărâre dumnezeiască. „Sculându-te,” zice, „ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Dar, deoarece era sâmbăta, iudeii ce sufereau de grosimea literei se mânie prosteşte fiind înlănţuiţi mai mult decât bolnavul de nebunia ce-i însoţea şi bolnavi de lipsa tuturor bunătăţilor, slăbănogiţi cu mintea şi fără puterea vreunei bune deprinderi. Pe drept cuvânt s-ar putea spune către ei: „Întăriţi-vă, mâini slabe şi genunchi slăbănogiţi” (Is. 35, 3). Dar, plini de mânie, spunând că trebuie să se acorde cinstirea cuvenită sâmbetei şi de către Dătătorul Legii, osândesc pe Hristos ca pe unul ce-a călcat-o, nerespectând ceea ce s-a scris: „Necredincios este cel ce spune împăratului: Calci legea” (Iov 34, 18). De aceea au fost certaţi aspru de Mântuitorul, arătându-le că Legea a rânduit celor vechi odihna de sâmbăta ca un chip şi că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei (Lc. 6, 5). Dar cei ce nu aveau nici o grijă de cele bune, ci erau gata de toate răutăţile, se revoltau împotriva Celui ce-i învaţă cele pe care trebuiau să le afle şi unelteau împotriva Celui ce voia să-i aducă la înţelepciune, răsplătindu-I, precum s-a scris, cu cele rele pentru cele bune (Ps. 37, 20). Deci, după ce a făcut şi a spus acestea, Domnul pleacă, ca dintr-o necesitate, din Ierusalim şi, fiindcă erau aproape Paştile iudeilor, cum vom afla puţin mai încolo, în cele următoare, a trecut dincolo de marea Tiberiadei, depărtându-Se de ţinutul iudeilor.
          Iar deoarece am spus adineauri că motivul care L-a îndemnat şi L-a convins să Se strămute şi să plece în alte locuri, atât de depărtate de Ierusalim, a fost apropierea Paştilor iudeilor, socotesc că trebuie să arătăm pentru ce S-a ferit Iisus să Se afle în acel timp în Ierusalim. Căci Legea dată prin Moise poruncea iudeilor din toate timpurile să meargă la Ierusalim ca să prăznuiască acolo sărbătoarea fixării corturilor cu caracter de chip. Prin aceasta orice om duhovnicesc va înţelege ceata tuturor sfinţilor în Hristos, după învierea morţilor, adunându-se din toată lumea în cetatea de sus, în Ierusalimul ceresc, unde se serbează fixarea adevărată a corturilor, adică a reclădirii durabile a trupurilor, când stricăciunea va dispărea şi moartea va cădea.[560] Dar, vorbind de ceea ce se întâmplase în istorie, mulţimea celor ce se urcau în Ierusalim era nenumărată, căci în acel timp fariseii se bucurau de mare trecere în popor, prefăcându-se că apără Legea şi strigând acestei mari mulţimi împotriva celui ce o calcă, sau a celui ce socoteau ei că o calcă. Căci nu era nici o greutate să aţâţe mulţimea nemăsurată a turmei, când i se spunea că cineva încearcă să facă ceva supărător sau să supere pe cei ce nu pricinuiau nici o supărare. Căci vorba lor se răspândea pretutindeni, prin porniri nestăpânite şi nesocotite, ca apa şi ca focul ce înaintează spre toate cele în stare să le pătimească.
Deci Iisus, neignorând acestea, pleacă din Ierusalim împreună cu ucenicii Săi şi ajunge dincolo de marea Tiberiadei. Iar că prin aceasta se fereşte cu înţelepciune de plănuita Sa omorâre din partea iudeilor, o ştim şi din acestea. Căci spune însuşi fericitul Evanghelist: „Şi după acestea umbla Iisus prin Galileea. Căci nu voia să umble prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare” (In 7, 1). Că se fereşte ca să nu sufere o moarte înainte de vreme, sunt de acord, va zice poate cineva, dar că fuge şi de sărbătoare, nu înţeleg. Deci, cei socotiţi fraţi ai Lui vin la Hristos în Galileea, zicând: „Urcă de aici şi mergi în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi semnele pe care le faci” (In 7, 3). Iar Domnul zice către ei: „Suiţi-vă voi la praznic; Eu nu Mă sui la praznic, pentru că vremea Mea încă nu s-a împlinit” (In 7, 8). E vădit deci şi clar că Mântuitorul a plecat din Ierusalim nu pentru că Şi-a ales de bunăvoie plecarea, ci pentru că dezaproba batjocurile celor ce nu ascultau şi pentru că ocolea cu prudenţă sălbăticia prigonitorilor şi Se ferea cu înţelepciune de săgeţile pizmei. Deşi putea să nu pătimească nimic, chiar de-ar fi fost prezent, ni Se dă pe Sine pildă nu a fricii, ci a grijii şi a iubirii faţă de aproapele. Căci vom şti, călăuziţi spre cunoştinţa a ceea ce ne este de folos prin pildă, că, prigonindu-ne duşmanii, chiar dacă n-am suferi nici o vătămare fiind prezenţi, dacă totuşi ne vom da la o parte, prin aceasta vom potoli primele lor impulsuri, sustrăgându-ne de sub furia lor, vom linişti pornirea mâniei lor împotriva noastră şi le vom fi de folos mai mult celor ce nu sunt buni cu noi. Iar prin aceasta arătăm clar că nu căutăm ale noastre, ci ale altora. Deci este o faptă a iubirii a nu ne opune celor ce ne voiesc răul, nici a ne folosi de puterea noastră de pătimire, ca să ascuţim mânia lor fie şi numai prin prezenţa noastră, noi, cei urâţi de ei,[561] arătându-Se inferior puterii lor.
„Căci iubirea, cum zice Pavel, nu caută ale sale” (I Cor. 13, 5). E ceea ce era vădit în Hristos. Folosind astfel cu ascuţime lucrarea ochiului înţelegerii celor scrise, te vei minuna aflând iconomia cea mai bună în plecările Mântuitorului nostru din Ierusalim. Căci, depărtându-Se de multe ori de furia iudeilor şi oprindu-Se la cei de alte neamuri, Se arată prin aceasta salvându-Se şi bucurându-Se de cinstirea cuvenită la ei. Iar prin aceasta dă o preţuire mai înaltă Bisericii celei dintre neamuri, ceartă ura de Dumnezeu a celor din Israel prin evlavia altora şi vădeşte cruzimea acelora prin blândeţea acestora, ca aceia să apară scoşi pe merit şi cu dreptate din făgăduinţa părinţilor. Iar, plecând Domnul din Ierusalim, nu Se opreşte într-una dintre cetăţile vecine, sau în satele de la graniţă, ci pleacă dincolo de marea Tiberiadei, arătând ameninţător, printr-o faptă evidentă, celor ce au ales prigonirea necredincioasă a Lui, că Se va depărta atât de mult de ei şi Se va despărţi de întregul neam, încât le va face într-un fel oarecare cu neputinţă calea întoarcerii spre El. Căci marea nu poate fi călcată de picioarele oamenilor. Aceasta se va afla spunând-o lor şi în cele următoare: „Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi afla, şi unde merg Eu, voi nu puteţi veni” (In 8, 21). Căci calea foarte netedă şi uşor de umblat şi neîngrădită de nimic spre El este cea prin credinţă şi prin dreptate; iar calea aspră şi grea, mai bine-zis cu totul de neumblat, e a celor ce-L supără pe El, după spusa unuia dintre Sfinţii prooroci: „Pentru că drepte sunt căile Domnului şi drepţii vor merge pe ele; iar necredincioşii vor slăbi pe ele” (Os. 14, 10).[562] Deci, despărţirea Lui prin mare înseamnă calea greu de străbătut de iudei către El, sau mai bine-zis de nestrăbătut, deoarece Dumnezeu spune prin Prooroc că întrerupe căile sufletului necredincios spre El, zicând: „Pentru aceea voi astupa calea ei printr-o groapă şi cărarea ei n-o va afla” (Os. 2, 8). Căci ceea ce erau acolo gropile, aceea este aici marea care desparte pe Cel jignit de cei ce au ales fără grijă să-L jignească şi depărtează pe cuvioşi de cei necuvioşi. Dar ni se pare că acest chip face să iradieze din el şi altă taină ascunsă. Când Israel a fost scos din ţara Egiptului, Faraon l-a urmărit foarte înfuriat şi, aţâţat de neaşteptata jignire ce-i venise din partea acestui neam, s-a grăbit din pizmă şi supărare să recurgă la legea luptei, socotind că, urmărindu-i, îi va putea sili să se întoarcă în robie pe cei ce abia scăpaseră din ea. Dar Dumnezeu i-a trecut prin mijlocul mării; iar cel ce-i urmărea cu putere şi nu suporta să-şi potolească nicidecum mânia, ci lupta nebuneşte împotriva lui Dumnezeu cu convingere, dintr-o ură nestăpânită, s-a înecat în ea cu toată oştirea. Şi astfel Israel s-a izbăvit. Dar să-l vedem acum şi pe Moise plângând nebunia iudeilor şi spunând revoltat, din cauza necredinţei lor în Hristos: „Neam viclean şi curvar, cu acestea răsplătiţi Domnului?” (Deut. 32, 5).
Pe Cel ce te-a trecut prin mijlocul mării îl arunci dincolo de valurile spumegânde ale mării şi nu te ruşinezi să-L urmăreşti? Tu vei suferi, iudeule, şi pe tine te va îneca până la sfârşit marea. Căci moartea e a celor ce prigonesc, şi nu a celor prigoniţi. Şi ceea ce se vedea atunci, se vedeau şi acum făcând iudeii cu Hristos. Căci ne spune dumnezeiescul David: „Să nu mă înece vâltoarea apelor, nici să mă înghită adâncul” (Ps. 68, 18), indicând naufragiul cumplit al Sinagogii iudeilor şi ferindu-se de înecarea împreună cu ei în adâncul necunoştinţei.[563] Dar primejdia reprezentată atunci de egipteni, ori de stăpânitorii lor, era îndreptată împotriva trupului alcătuit din pământ.
Dar iudeii, pătimind în cele mai de cinste, suferă o pedeapsă mai mare. Căci suferă o păgubire a sufletului, atrăgându-şi cele potrivite cu răutăţile lor. Faraon, încercând să readucă în robie un popor eliberat a fost pedepsit cu dreptate, dar Israel se pedepseşte cu dreptate dintr-un motiv contrar, căci nu vrea să intre în robia Stăpânului a toate, ci ceea ce era Faraon faţă de el, din lăcomia puterii, aceea era şi el faţă de Dumnezeu, din multa mândrie.[564]

Mai notează că numeşte lacul Tiberiadei mare, urmând cuvintelor dumnezeieştii Scripturi. Căci Creatorul a numit mări adunările apelor (Fac. l, 10). Dar de multe ori nu face deosebire nici vorbirea celor din afară, care nu evită uneori să numească lacul mare.


 

559 Hristos este sfârşitul sau ţinta istoriei, a timpului. El dă prin aceasta un sens istoriei şi timpului. Dacă timpul ar deveni veşnic, el n-ar avea nici o ţintă, nici un sens. Ar fi „l’éternel retour”, cum e afirmat de religiile şi filosofiile panteiste. Înseşi proorociile Vechiului Testament vestesc această mişcare a istoriei spre Hristos. Iar proorocii arată mai clar, mai explicit, că istoria are o ţintă, fapt afirmat şi de Lege prin suma de chipuri ale unei desăvârşiri finale, ale celor cerute de ea. Iar ţinta desăvârşită a istoriei nu poate fi decât Dumnezeu, venit între oameni şi, prin aceasta, în oameni, spre a le fi model imitat în nesfârşitul necunoscut. Cu Hristos, această perfecţiune a veşniciei a venit în timp, ca să ducă timpul spre sfârşitul în veşnicia netemporală. Dar dacă ţinta desăvârşită a istoriei nu poate fi decât Dumnezeu făcut om, tot Dumnezeu trebuie să lucreze în istorie spre atragerea ei spre El. Această lucrare se vede începând din Legea veche şi continuând prin Prooroci. Fariseii şi necredincioşii de după ei nu mai văd o ţintă a istoriei, deci nici o lucrare a lui Dumnezeu în ea. Numai cei ce cred în caracterul profetic al Legii, al lui Moise, văd prin ea pe Hristos.
560 Trupul e un cort al sufletului, în care trebuie să se aducă slavă lui Dumnezeu. Trupul lui Hristos era închipuit de cortul central al iudeilor în pustie, sau de templul din Ierusalim. Corturile şi templul din Vechiul Testament erau supuse coruperii, ca şi chipuri ale trupurilor muritoare după păcat. Dar în sărbătoarea reclădirii corturilor se exprimă nădejdea reclădirii trupurilor pentru veşnicie prin învierea în Hristos. Materia e făcută şi ea pentru a se constitui din ea trupuri pentru veşnicie, ca şi atâtea forme în care se vede înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Materia e făcută pentru a deveni transparentă pentru lumina spiritului uman şi dumnezeiesc.
561 Iisus Îşi arată iubirea faţă de duşmanii Săi şi prin faptul că nu vrea să le aţâţe mânia demonstrându-le că e superior lor, fie şi numai prin răbdarea Lui. E şi acesta un mod de-a potoli mânia acelora: dându-le satisfacţia că îi este frică de ei, fiindcă e mai slab decât ei, că nu mai sunt periclitaţi în superioritatea lor. Poate după aceea vor putea fi duşi şi la o treaptă în care nu se vor mai lăsa stăpâniţi de ură, dându-şi seama că e o mai mare superioritate în blândeţe.
562 Calea spre Dumnezeu este interioară. Ea e curăţia de păcatele egoismului, e atenţia acordată cu dreptate lui Dumnezeu şi oamenilor. Este una cu deschiderea spre Dumnezeu Cel bun şi drept şi spre oameni, cale ce se deschide celor curaţi şi drepţi. Cei închişi în egoismul susţinut de necredinţă şi de duşmănia faţă de Dumnezeu şi de oameni n-au nici o ieşire din ei; sau între ei şi Dumnezeu şi între ei şi semeni se întinde ca o mare, peste care nu se poate trece. Dumnezeu nu mai este deloc văzut de astfel de suflete, iar din semeni aceştia nu văd decât trupul lor.
563 Dacă mai înainte Sfântul Chiril a văzut în mare oprirea mişcării sufletului spre Dumnezeu, acum vede în mare înecarea Celui ce urmăreşte cu duşmănie pe Hristos în întunericul neştiinţei. E o tulburare întreţinută de valurile tuturor ideilor şi simţirilor opuse lui Hristos, sub pretextul că, prin aceste idei şi simţiri, rămân în pretinsul şi monotonul adevăr al diferitelor filosofii, ce se socotesc întemeiate pe o ştiinţă care crede că poate explica toate fără Dumnezeu. E nu numai o urmărire a lui Hristos, ci şi a celor ce trec împreună cu El, neopriţi de aceste valuri care întreţin în suflete o tulburare lipsită de sens.
564 Deşi Faraon urmăreşte pe iudeii cu care era Dumnezeu pentru a-i readuce în robie, iar iudeii urmăresc pe Hristos ca să-L aibă cu ei, e totuşi ceva identic în ei: atât Faraon, cât şi iudeii voiesc puterea pentru ei, nu voiesc ca oamenii să fie ai lui Hristos, deci ai lui Dumnezeu, ci ai lor, care sunt ai stăpânului lumii acesteia.

| Sfântul Chiril al Alexandriei - PSB vol.41 pag. 216-219 ediția digitală

Vizualizări: 285 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar