Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Octombrie » 10 » Părintele Ioan Miron despre noua otravă aruncată înaintea celor ce s-au îngrădit de erezie și anume: ''părtașul la erezie nu este eretic''
10:49 PM
Părintele Ioan Miron despre noua otravă aruncată înaintea celor ce s-au îngrădit de erezie și anume: ''părtașul la erezie nu este eretic''

Fraților mei împreună slujitori ai Sfântului Altar și mărturisitori ai Dreptei Credințe, Harul, Mila și Pacea Domnului Nostru Iisus Hristos să umple inimile voaste în veci. Amin!

Am observat că se încearcă sistematic de către mai noii Arie și Nestorie ai vremurilor din urmă a se otrăvi mințile și inimile voastre prin anumite studii care vă sunt trimise pe email, în care nu se încearcă altceva decât să vă obișnuiască cu noua lor terminologie anti-patristică, pe care să v-o însușiți treptat, treptat și să vi se pară corectă. Acest lucru m-a determinat să rup tăcerea și să vă îndemn să nu primiți nicio părere străina de învățăturile Sfinților Părinți pentru ca să nu vă pierdeți împreună cu cei rătăciți.

Noua otravă aruncată înaintea celor ce s-au îngrădit de erezie, este aceea că unii dintre cei ce sunt în comuniune cu episcopul eretic nu sunt eretici ci doar părtași la erezie, cu alte cuvinte această părtășie la erezie fiind o stare intermediara între eretic și ortodox ceea ce este ultima găselniță a diavolului în materie de înșelare. Și pentru că cel mai mare pericol în ce privește căderea în erezie, este acela de a avea păreri proprii cu privire la dogme, mă feresc de acest lucru și vă îndemn să citiți ceea ce spune Sfântul Teodor Studitul cu privire la această rătăcire pe care o propovăduiesc noii rătaciți. Consider că ar trebui să fie de ajuns pentru toată lumea cele ce spune Sfântul cu privire la acest subiect.

Fie ca Lumina Lumii să nu lase pe frații mei a cădea în întunericul cel mai dinafară...! Iar celor rătăciți și îndrăzneți a-i rușina pe sfinți cu sofismele lor spurcate le zic: temeți-vă de Dumnezeu și vă căiți ca nu cumva Domnul să vă piardă cum i-a pierdut pe aceia cu care vă străduiți a vă asemăna!

                                                                              Ioan Miron slujitor al Dumnezeului Celui Viu.

 

SCRISOAREA 452

Lui Nichita egumenul [1]

 

Nu cred că e nepotrivită Sfinţiei tale părinteşti scrisoarea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragostei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s-a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri părinţi din Akrita, m-am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, povestindu-i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spunându-i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egumenul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în mărturisirea [ei]. Dar el a dezmințit şi eu am cerut pricina dezminţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apărării [credinţei] [apologetica] - fapt care el[2] l-a semnat, iar eu l-am citit - zice să ne împărtăşim dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acriviei, căci aceasta nu este cădere de la adevăr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturiseşte [acela], precum spune în Typos, că „cruţându-mi bătrâneţea, mi-am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tăgăduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia iconomahă şi prin acest fapt m-am pierdut împreună cu cei necredinciosi, apoi şi până la sfârşit am rămas neprigonit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”?

[Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plânge, ci arată doar acele bâiguieli - cum mi-a spus cel ce mi-a explicat -, de vreme ce şi-a adus ca apărător al cauzei sale pe un oarecare părinte Dianion, care ar fi făcut acelaşi lucru şi pe care, zice el, l-a primit Sfântul Vasile; apoi [mai aduce ca exemplu] şi pe tatăl lui Grigorie Teologul. O, dreaptă mânie şi a sfântului nostru arhiereu, şi a întregii plinătăţi a mărturisitorilor! Căci dacă acel lucru [împărtăşirea] nu este părtăşie, nici cădere [din dreapta credinţă], ce folos s-a dobândit de pe urma luptelor cu aceia [cu ereticii] şi a Vărsărilor de sânge şi a necazurilor? Şi pentru ce a mai fost canonisit şi el însuşi? Şi de ce îşi mai lasă mănăstirea? Şi de ce este oprit de la slujirea celor sfinte? O, iarăşi zic, dumnezeiască mânie! Fiindcă ţine adevărul întru nedreptate, i se pare că şi Părinţii pătimesc la fel cu el.

Dar hai să vedem cuvântul lui fără logică. „M-am împărtăşit, dar nu am avut părtăşie”. Zice undeva cel cu glas mare între teologi [3]: „M-am împărtăşit de chip şi nu l-am păzit. Se împărtăşeşte de slăbiciunea mea ca şi chipul să-l mântuiască, şi trupul să-l facă nemuritor. Iată, dar, se face părtaş cu a doua părtăşie şi care e mult mai uimitoare decât prima”. Iată că „m-am împărtăşit” este înţeles ca „a avea părtăşie”. Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru, una trăgându-şi numele de la a avea parte împreună de ceva, iar una de la a face părtaşi pe cei ce au ceva împreună. Dar şi insuflatul Apostol [zice]: „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este părtăşia de sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este părtăşia cu trupul Domnului? Fiindcă o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim” (1 Cor. 10, 16-17). Iată, a arătat şi aici lumina lumii[4] că părtăşia este participare, şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că participarea este împărtăşire. Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc de ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos. Deci cel grăitor în deşert degeaba grăieşte în deşert. Iar dacă totuşi mintea celui ce s-a împărtăşit nu a fost de acord cu fapta [împărtăşirii], acest lucru este şi mai mult o lepădare, fiindcă - de vreme ce ştia că face un lucru străin [de credinţă] - a păcătuit întru cunoştinţă, netemându-se de Dumnezeu, Care ucide şi sufletul şi trupul prin azvârlirea în gheenă, ci [înfiicoşându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf Mt. 10, 28). Pentru ce sunt puse laolaltă cele care nu se pot împăca?[5] De ce îi crede ajutători pe sfinţii care sunt [de fapt] împotrivitori faţă de el?[6] Deja şi numai acordul sau dezacordul [lăuntric] în ceea ce priveşte mărturisirea şi lepădarea [de credinţă] se socoteşte de ei [de sfinţi] ca împlinire a faptei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că numai se atinge de jertfă [cu gura, iar cu mintea petrece nedespărţit de Hristos] - şi nu [zic] [jertfă] idolească, ci nici când e vorba de jertfa propriu-zisă [a lui Hristos, săvârşită de eretici]. Şi exemplele sunt nepotrivite[7].

Aşadar, ce altceva decât aceasta a fost în prigoana dinainte? Sfântul patriarh a fost dat jos, a fost exilat, a fost îndepărtat într-un ţinut de la marginea [imperiului][8]. În locul lui pe scaun a fost un luptător împotriva lui Hristos, un sinod de nelegiuiţi, anatematizarea Sfântului Sinod de la Niceea[9], proclamarea unei credinţe odinioară antihristice, îndepărtarea sfinţilor episcopi şi egumeni, a monahilor şi monahiilor. Valuri de sânge, morţi neaşteptate, încarcerări, foamete, jafuri. Şi ceea ce e mai înfricoşător şi de văzut, şi de auzit: cinstita icoană a lui Hristos ocărâtă, călcată în picioare; [la fel] a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Bisericile şi altarele, ruinate, cele sfinte, profanate şi predate focului. Aşa stând lucrurile, oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se împărtăşeşte de pâinea otrăvitoare[10] se leapădă de Hristos, fiind departe [de El] şi necuvios, afară numai dacă şi-a revenit cumva prin pocăinţă? Aşa se ţine adevărul şi pentru el au fost ucişi mucenicii şi au suferit toate cei ce s-au ţinut de el. „Şi dacă cineva umblă după dreptarul acesta”, zice Apostolul, „pace şi milă peste el şi peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Căci cazul lui Dianion şi al tatălui Teologului - şi dacă mai este vreun altul asemănător era vreo farsă a unei scrisori meşteşugite, scrisă în chip mincinos de eretici, iar sfinţii aceia au subscris ei [scrisorii] din simplitate faţă de sofismele din ea, iar nu din oarecare frică - să nu fie! Fiindcă de îndată ce au cunoscut vicleşugul, au revenit şi au apărat cu bună îndrăznire [credinţa dreaptă].

Acestea, părinte sfinte, dacă sunt lege pentru tine [înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor], transmite-i-le bărbatului ca, cunoscând adevărul, să lepede acel nedrept înscris şi să fie rânduit împreună cu cei drept credincioşi; şi, de vreme ce este şi bătrân şi canonisit, de aceea să lase şi vestita-i mănăstire. Iar dacă nu, făgăduieşte-ne că nu ai nici o părtăşie în ceva cu bărbatul [acela], dacă nu se căieşte.

 

1 Sf. Nichita a fost egumen în mănăstirea din Midichia şi e prăznuit la 3 aprilie.

2 Egumenul din mănăstirea lui Maximin.

3 Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la teofanie, PG 36, 325.

4 Aşa e numit Sf. Pavel.

5 Ce folos de împărtăşire, dacă mintea nu e de acord cu ea.

6 Aşa şi azi ne fundamentăm deciziile filoeretice pe afirmaţii ale sfinţilor scoase din context, şi nu ţinem seama de faptul elementar că sfinţii citaţi au acţionat exact contrar în cazuri similare. De pildă, azi e foarte uzitat Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a susţine holismul ştiinţific şi unitatea religiilor, fără să se ţină seama că Sf. Maxim niciodată nu a gândit aşa ceva, dovadă fiind tocmai poziţia sa intransigentă faţă de orice erezie.

7 În sensul că n-au fost cercetate îndestulător spre a se vedea raţiunea lor.

8 Sfântul Nichifor fusese exilat în insula Proconis într-o mănăstire a Sfântului mare mucenic Teodor unde şi-a petrecut ultimii 13 ani de viaţă.

9 Cel din 787.

10 Denumire dată împărtăşaniei eretice.

| Dreapta Credință în scrierile Sfinților Părinti, Ed. Sophia 2006, vol.1,  pag. 131-135

 

Citiți vă rog și:

Sfântul Vasile cel Mare către preoții mărturisitori prigoniți și către mirenii ce îi urmează. Despre tainele ereticilor necondamnați sinodal

O scurtă lămurire despre tainele ereticilor

Preoții care pomenesc ierarhi eretici sunt ERETICI! Nu putem primi colivă sau alte milostenii de la cei ce sunt în comuniune cu ereticii

„Comuniunea cu ecumeniștii trebuie păstrată din iconomie” sau cum ''antiecumeniștii'' fac mai mult rău Bisericii decât ereticii ecumeniști

 

Categorie: Comuniunea cu ereticii | Vizualizări: 1306 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 2
avatar
0 Spam
1
Mai e si scrisoarea 49 in care se spune : nici nu a avut conștient părtășie pe care cei ce promoveaza asta partasia la erezie (constient) nu e erezie( ceea ce e cu adevarat erezie dupa cum zice Sfantul Teodor) ,rastalmacesc ptr ca ei pun simplu constient si falsifica textu scotand pe nici nu din text asta arata ca is mincinosi
avatar
0 Spam
2
Un răspuns patristic a dat părintele Ioan Miron. În felul acesta ar trebui să răspundă toți părinți, nicidecum să/și spună propriile lor păreri în materie de credință!
Doamne apără/ne și ne păzește de tot ce nu este de la Tine!
avatar