Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Decembrie » 9 » Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Mircea Vulcănescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul''
0:45 AM
Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Mircea Vulcănescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul''

Introducere

În anul 1926 Paştele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai, deja un prim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform prof. Chiricescu, s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următorul clivaj: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe şi a fost în comuniune cu gregorienii apuseni! Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De data aceasta Biserica noastră a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Din aceste pagini observăm următoarele: impresionanta credinţă şi erudiţie teologică a celor ce erau atunci nişte tineri intelectuali, ziarişti şi nu teologi, dar care puteau să ducă la capăt cu succes orice dispută teologică, chiar împotriva unor vlădici sau profesori de teologie.

De această dată vom reda articolele lui Mircea Vulcănescu pe problema calendarului bisericesc ca o continuare la articolul Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Nae Ionescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul'' - 1929

Infailibilitatea Bisericii şi failibilitatea sinodală

Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani X,10)

Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfintelor Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sfântului Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sfântul Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilităţii hotărârilor sinodale… Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaşte altă autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii? Răspundem: - ecumenicitatea. - Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei. Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ? Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice, cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică recunoaşte, în vicarul lui Iisus Hristos, pe deţinătorul infailibilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşte ex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre biserică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă, este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi nevăzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica, în întregul ei, este ,,stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”. Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă: „...iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor.” În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii. Spre deosebire de catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie, în ortodoxie, tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui sinod; Sfântul Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toţi, totdeauna” (Sfântul Vincent de Lerins, Canon 84, Sinod. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Sfântul Petru Movilă). Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toţi şi pretutindenea… Care este, acum, situaţia Sfântului Sinod al Bisericii noastre?... Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel: ,,nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”… Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei?... Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni, I, 8).

 

Între catolicism şi erezie sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale

A vrut bunul Dumnezeu, pentru păcatele noastre mari şi grele, să încerce într-atâta Biserica neamului nostru românesc… Lucrul s-a săvârşit prin hotărârea ca Biserica Românească să serbeze Paştile anul acesta, împotriva Predaniei şi a Canoanelor, singură şi înainte de paştile iudeilor, la 31 martie [1929], în loc de 5 mai, la data adevărată şi laolaltă cu ceilalţi dreptcredincioşi. S-a arătat aci, în zilele trecute, care este mărturia dreptei credinţe de pretutindenea şi de oricând (mărturie care singura are preţ, ci nu biata părere a minţii noastre omeneşti!) faţă de această hotărâre… S-ar putea părea unora ciudat că o hotărâre - zice-se - de ordin curat disciplinar şi canonic, cum e aceea a hotărârii datei Paştilor, ar putea avea vreo urmare privitoare la atingerea celor drepte ale credinţei. Deosebirea neînfrântă a Bisericii de Răsărit între dogme şi canoane pare a face acest lucru cu neputinţă: dogmele fiind, prin firea lor, veşnice şi neschimbătoare (Valsamon, la canon 64, al Sinodului Trullan); iar canoanele fiind schimbătoare, după nevoile Bisericii (vezi: Canon 12, al Sin. Trullan, desfiinţând Canon 5 Apostolic), schimbarea unora neaducând, prin urmare, vătămare celorlalte. La o mai mare adâncire, însă, vedem că deosebirea dintre dogmă şi canon nu e formală. Şi unele, şi altele sunt date prin canon în formă imperativă, sub sancţiunea depunerii sau anatemei şi confirmate de Predania şi uzul cel bisericesc de pretutindeni. În fapt, Tradiţia este aceea care a deosebit în chip concret care este adevăr de credinţă şi care e prescripţie spre disciplină. Dacă, dar, lucrurile stau astfel şi dacă-— după cum s-a arătat aci, altă dată - Tradiţia Bisericii nu este deosebită de Biserica însăşi; după cum Biserica este un singur trup al lui Hristos, tot astfel şi Tradiţia este un trup nedespărţit, un organism spiritual, în care fiecare lucru ţine într-atâta de întreg, încât, o smintire a lui poate aduce o smintire fără asemănare a totului. Atât este această Tradiţie de unitară, încât nimic nu poţi clinti din ea fără ca totul să fie primejduit a se clinti, căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinţei. Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are, în viaţa tainică a Bisericii, o motivare contingentă, psihologică, locală şi oportunistă - adică, potrivită împrejurărilor de timp şi loc -, cum se întâmplă în istoria lumească scrisă-n spiritul laic de astăzi; fiecare hotărâre bisericească are, în lumea celor care nu se văd, în viaţa tainică a Bisericii, un înţeles nebănuit, împlineşte un gând ascuns al lui Dumnezeu, întruchipează o armonie ascunsă, care nu se înfăţişează decât ca un semn în ghicitură faţă de toate celelalte. Şi, clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup, se clintesc, pe nebănuite şi fără să ne dăm seama, lucruri menite a rămâne neclintite. Astfel, Canonul al 32-lea al Sinodului Trullan (Syntagma Atheniană, II, 580) hotărăşte ca nimic nou şi potrivnic învăţăturii tradiţionale să nu se introducă, de teamă ca nu cumva să se atingă învăţătura fundamentală. Vezi, în acelaşi sens, şi Canonul 21 al Sinodului din Gangra, precum şi Canonul 7 al celui de-al 7-lea Sinod Ecumenic (Syntagma Ateniană, II, 580), la care se referă ameninţarea cu anatema a Sinodului din Constantinopole în 1638, sub patriarhul Chiril din Berea, către cel ce ar îndrăzni să atingă predania bisericească şi să introducă inovaţii în Biserică; compară şi Scrisoarea patriarhilor orientali, art. 17, precum şi Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care arată că dogmele şi descoperirile păstrate în Biserică, atât cele ce-şi au originea în învăţătura scrisă, cât şi cele ce-şi au originea în tradiţia Apostolică, încredinţată nouă prin Sfintele Taine, „au aceeaşi putere pentru evlavie”. La care Syntagma Ateniană adaugă: „dacă negăm obiceiurile neconsemnate şi autoritatea cea mare ce stă în ele, atingem cu dinadinsul Evanghelia în elementele ei de căpetenie”... (IV, 283); şi aceasta, pentru că orice obicei care are valoare în Biserică are la temelia lui un adevăr (Sfântul Ciprian, Ad Pompejum. Epistola 74; cf. Firmilian, Epistola către Ciprian, Inter Epistolas Cypriani, Epistola 75; Clement Alexandrinul, Stromate, cartea a VII-a, c. 16).
Astfel este, desigur, şi cu fixarea datei sărbătorii Paştilor, sărbătoare fără de asemănare în anul bisericesc, de aşezarea căreia atârnă nenumărate alte rânduieli, sărbători şi posturi ale anului. Fixarea datei Paştilor este, desigur, şi ea în legătură cu vreun înţeles ascuns, cu vreun adevăr tainic, dar plin de însemnătate, altfel, desigur, că nici Apostolii şi nici Sfinţii Părinţi nu şi-ar fi dat osteneala să rânduiască, cu amărunţime, data acestei sărbători în Aşezămintele lor (c. V, cap. XVII), nici Sfântul Martir Polycarp al Smirnei şi Policrate din Efes nu s-ar fi împotrivit în zadar papei Victor I pentru aceasta şi nici Sinodul celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea nu ar fi hotărât cu pedeapsă ce se cade şi ce nu se cade a păzi, în această privinţă, drepţii credincioşi! Care este, dară, acest înţeles al Sărbătorii Paştilor şi cum stă, faţă de el, hotărârea pomenită a Sinodului Românesc ? Două lucruri se tulbură în viaţa Bisericii prin aşezarea Paştilor la 31 martie, stil nou: cel dintâi este căderea Paştilor înainte de isimeria cerească; al doilea este căderea Paştilor, uneori, înainte de paştele iudeilor. Cel dintâi, împotrivindu-se hotărârii formale a Canonului 7 Apostolic în adevărata lui înţelegere arătată de Sfinţii Părinţi, precum s-a arătat aci mai înainte; iar al doilea, fiind împotriva Predaniei Sfinte a Bisericii, după cum arată Matei Vlastare în tâlcuirea aceluiaşi Canon 7 Apostolic. Despre sensul tulburării provocate de aşezarea Paştilor înainte de isimeria cerească (iar nu cea astronomicească), s-a arătat aci că înseamnă îndrăgirea lumii simţurilor în dispreţul lumii neschimbătoare a gândului dumnezeiesc. Lăsând să se înţeleagă că Apostolii au legat în chip nedespărţit primăvara sufletului de primăvara anului, chiriarhii români sunt împinşi să gândească, fără să-şi dea seama, că Paştele creştinesc ar avea o legătură necesară cu păgâneasca serbare a primăverii. Oricât de mare ar fi analogia celor două primăveri, nu numai că între ele nu poate fi nici o legătură necesară, dar ele sunt fundamental deosebite, fără de asemănare, prin înţelesul esenţial al Paştilor, prăpastie de netrecut pentru păgâni. O a doua nesocotinţă, mai gravă, naşte din această săvârşire a Paştilor înainte de isimeria cerească. E săvârşirea a două Paşti în cursul aceluiaşi an, lucru neîngăduit de Aşezămintele Apostoleşti: „Voi, fraţilor, care aţi fost răscumpăraţi cu scumpul sânge al lui Hristos, trebuie să sărbătoriţi zilele Paştilor cu îngrijire şi cu luare-aminte după isimerie, ca să nu sărbătoriţi de două ori într-un an amintirea unei patimi, ci o dată pe an, spre aducerea-aminte de Cel ce a murit o dată”; şi, mai departe: „Voi însă păziţi cu îngrijire isimeria primăverii, care cade în ziua a douăzeci şi doua a lunii a douăsprezecea, care este distru (martie), aşteptând până în ziua a douăzecea a sfertului întâi de lună, ca nu cumva ziua a patrusprezecea a lunii (de pe cer) să cadă în altă săptămână şi, rătăcindu-ne din neştiinţă, să serbăm Paştile de două ori în acelaşi an”... (cartea a V-a, cap. 17). Anul bisericesc preînchipuie, în aşezarea lui, întreg văleatul, de la Facere şi până la Judecată. Şi, cum pentru tot acest timp creştinii nu mărturisesc decât o singură Înviere a lui Hristos, întru care cu toţii avem viaţa, asemenea numai o Înviere pe an se cuvine să serbăm. Serbând mai mult decât un Paşte în fiecare an întru închipuire, cată a se-nţelege că întru adevăr o singură jertfă şi o singură înviere n-ar fi de-ajuns spre mântuire; căci, în cursul aceluiaşi văleat, închipuit de cursul aceluiaşi an, ar urma că după înviere s-ar face o nouă vânzare şi după vânzare o nouă răscumpărare şi astfel Biserica ar cădea în prăpăstiile cele mai de afund ale rătăcirilor origeniste privitoare la-nviere. Aceasta nu se întâmplă însă şi cu Paştele cel zilnic, săvârşit în Biserică întru împărtăşirea credincioşilor cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos, pentru că acestea nu sunt mai multe Paşti, adică mai multe jertfe, nici mai multe învieri, ci continuarea neîntreruptă şi fără de număr, de fapt şi întru adevăr şi nu întru închipuire, a uneia şi aceleiaşi jertfe arhiereşti şi Sfinte Învieri a lui Hristos, întru care cu toţii avem parte.

II

Este, deci, o mare deosebire de făcut - şi, cu ea, am pătruns în miezul chestiunii noastre - între înţelesul ontologic al Paştilor liturgice ce se săvârşesc în orice zi - Paştele săvârşirii şi al împlinirii jertfei - şi celălalt înţeles al Paştilor, al amintirii şi sărbătoririi, care se petrec o dată în an. Cel dintâi Paşte, euharistie, e un fapt real, dar tainic, petrecut în timp, dar neatârnat de vremuri, pe care le măsoară, umplând cu plinătatea lui, ca un izvor veşnic de Har, timpul dintre Golgota şi Judecata de Apoi; un fapt neasemănător şi unic, la care suntem toţi chemaţi ca să luăm parte: Jertfa de Sine a lui Dumnezeu pentru dragostea Sa de oameni. Aceste Paşti sunt temelia şi Taina însăşi a Bisericii. Celelalte Paşti, sărbătoreşti, au însă şi alt înţeles, legat de cel dintâi, însă deosebit de dânsul. Paştele anual nu este numai săvârşirea jertfei, ci şi vedenia mai dinainte, ca într-o prefigurare, a roadelor acesteia pentru universul întreg. El este deci vedenia simbolică a jertfei şi a rostului ei pentru soarta lumii, în cadrul unui şir întreg de semne care se urmează-n vreme (calendarul). De Paşti, Biserica se vede pe sine ca-n oglindă şi-şi măsoară creşterea către „statul lui Hristos”, subliniind, prin deosebită întristare şi bucurie, acest sfânt înţeles al jertfei dumnezeieşti pentru soarta lumii (Aşezămintele Apostoleşti, V, 17-19). Rămâne totuşi, între comemorarea anuală şi simbolică a învierii universale întru Hristos, şi săvârşirea reală a jertfei euharistice o legătură pe care deosebirea de mai sus nu o înlătură, ci, dimpotrivă, o-ntăreşte. Legătura ar putea izvorî din firea simbolului însuşi, care-i mai mult decât o simplă analogie formală şi închide în el o referinţă reală şi directă a celui simbolizat: „cu asemănarea se cheamă cel asemenea”. În cazul Paştilor, asemănarea este însăşi mai mare, simbolul cuprinzând în sărbătorirea lui însăşi săvârşirea reală a semnificaţiei (Ibidem, V, 19). Prin aceasta, cele două Paşti nu sunt, deci, în firea lor, decât unul singur. Prin aceea însă că totul nu e încă îndumnezeit şi nu ia parte-n fapt la Jertfa arhierească a lui Hristos, se naşte-n vreme o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru Hristos, deosebit de săvârşirea zilnică a jertfei: Paştile (Ibidem). Astfel, sărbătorirea Paştilor de an nu e nici ea o preînchipuire ideală, un simulacru al Paştelui cel veşnic, ci este o preîntruchipare a învierii lumii întregi întru mântuire. Este vedenia - începătura încă de acum - a rodului jertfei celei dumnezeieşti, este „arvuna învierii” tuturor (Ibidem, V, 7; V, 19). De aceea, Paştile este, înainte de orice: „împărtăşire”, dar împărtăşire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască. A face Paştile înseamnă, deci, pentru creştin a se împărtăşi, a avea parte la Înviere. A face Paştile înseamnă însă, pentru Biserică, a se uni împreună în împărtăşanie toţi creştinii laolaltă, întru nădejdea învierii tuturor. Astfel, sărbătorirea anuală a Paştilor devine chezăşia şi semnul biruinţei totale celei de apoi asupra şarpelui şi a morţii în această deosebire de înţeles stă şi deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paşti, cel împlinit şi cel de semne. Din nevoia de a înfăţişa în vreme acest înţeles al sărbătoarei în cadrul anului de semne, izvorăşte, deci, sensul aşezării datei Paştilor în calendar.
Dar aici intervine piatra de poticnire: paştile iudeilor. Dacă între înţelesul celor două Paşti legătura e aceea pe care am văzut-o, urmează că sărbătorirea Învierii nu se poate face, în nici un chip, odată sau înainte de paştile iudeilor. Să lămurim.

A. După cum ne spune Cartea Ieşirii lui Moise (cap. XII), Paştile legii vechi a fost aşezat de Dumnezeu întru pomenirea ieşirei din Egipt a neamului lui Israil. Rânduiala jertfirii mielului cu acest prilej, precum şi a mâncării azimei trebuiau să aducă aminte iudeilor de scoaterea lor din robie; dar ea mai trebuia să preînchipuie jertfa sângeroasă a mielului şi a Păstorului, slobozirea prin ea de sub cătuşele morţii, păcatului şi fărădelegii întru Învierea lui Hristos.

1. Paştile legii înseamnă deci, pentru creştin, preînchipuirea adevăratului Paşte, rânduit de Iisus Hristos ucenicilor la Cina cea de Taină. Această preînchipuire era semnul legăturii Dreptului cu Domnul, ea însemna nădejdea dreptului în îndurare Domnului către norodul său şi ea trebuia deci sărbătorită de tot cel ce voia să aibă parte de mântuire.

2. Odată săvârşită jertfa, odată judecat, răstignit şi înviat Fiul lui Dumnezeu, odată îndeplinită legea, păstrarea vechii porunci e dezlegată (Aşezămintele Apostoleşti, V, cap. 17, şi numeroase texte din Îndemnurile împotriva iudeilor ale Sfântului Ioan Hrisostom; trad. fr., Jeanin, III, 300-312). Creştinii nu mai au a o săvârşi, căci ea s-a săvârşit o dată pentru totdeauna, iar rânduiala împărtăşaniei cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos prin prefacerea pâinii şi a vinului însemnând - cum am spus -, nefiind decât săvârşirea mai departe a jertfei dumnezeieşti a legii celei noi. Împlinindu-se întruchiparea, nu mai avea a fi serbată preînchipuirea.

3. Se întâmplă însă că iudeii sărbătoresc totuşi mai departe paştile legii celei vechi, după Înviere. Ce înţeles are, pentru creştin, acest lucru ? Faptul că iudeii slujesc mai departe paştile legii nu înseamnă, în nici un caz, că acest paşte trebuie păzit şi de creştini. Hotărârile Bisericii în această privinţă sunt formale şi categorice şi au fost date tocmai pentru că, în vremea dintâi a creştinismului, mulţi credincioşi sărbătoreau Paştile de două ori: o dată cu iudeii şi o dată după dânşii, paştile iudeilor fiind socotit de ei ca paştile durerii, iar Paştile Învierii, ca Paştile bucuriei creştinătăţii întregi. Dar înseamnă oare şi că paştile legii nu mai are nici un fel de însemnătate pentru creştini? Ferească Dumnezeu!

4. Sărbătorirea paştilor legii mai departe de către iudei, după ce legea a fost împlinită, înseamnă că iudeii aşteaptă încă pe Hristos drept Mântuitor, înseamnă, prin urmare, în realitate tăgăduirea mai departe şi răstignirea mai departe a lui Hristos după Înviere (Aşezămintele Apostoleşti, V, 7). Acesta este înţelesul real al prăznuirii paştilor iudeilor după răstignirea şi Învierea Domnului Hristos. Ce are de gândit un creştin faţă de această tăgăduire? Tăgăduirea şi răstignirea lui Hristos înainte de Înviere, oricât de greu ar fi de priceput cu mintea, era necesară Învierii lui Hristos. ,,Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea şi să intre întru slava Sa.” (Luca, XXIV, 26).

5. Stăruinţa acestei tăgăduiri după Înviere şi prăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeaşi dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării Învierii universale, care presupune tocmai ca s-a biruit orice tăgadă. Astfel, vedenia încă de pe acum în semne a roadelor Învierii nu este de închipuit decât după biruirea drăceştei şi tainicei împotriviri a iudeilor. Orice altă rânduială tulbură rânduiala hotărâtă de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne ridică treptat de la idoli la jertfă şi la azimă, şi de la azimă la Tainele Dumnezeieşti, iar de la Sfintele Taine la Împărăţia Cerurilor (Leon din Ohrida, Scrisoarea a 2-a despre azime).

B. Pe de altă parte însă, paştile legii vechi nu încetează de a reprezenta în simbol prefigurarea Paştelui adevărat (Aşezămintele Apostoleşti, VI, 19), ci pomenirea lor devine inutilă creştinismului, de vreme ce Biserica posedă realitatea însăşi (iar a iudeului prăznuire e tăgadă). Dar dacă aşa este, atunci, săvârşirea Paştelui creştin nu poate fi nici ea făcută decât ,,după pasca iudeilor, pentru ca să vină mai întâi închipuirea, adică, înjunghierea mielului şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică moartea Omului şi Învierea” (Aşezămintele Apostoleşti, cartea a V-a, cap. 17; citat după Matei Vlastare, la tâlcuirea Canonului 7 Apostolic din Pidalion, text ce — semnificativ — nu se găseşte în ediţiile apusene ale Aşezămintelor...).

C. Amândouă aceste lucruri converg spre a pune în lumină imposibilitatea absolută a serbării Paştelui creştin odată cu iudeii sau înaintea lor.

1) A serba odată cu iudeii înseamnă că un acelaşi lucru reprezintă, pe un acelaşi plan, două lucruri potrivnice, aceeaşi zi a anului însemnând, în acelaşi timp, pentru noi şi preînchipuirea biruinţei din urmă a Mielului asupra oricărei tăgade, şi pomenirea stăruinţei tăgadei, după biruinţă, ceea ce nu e cu putinţă.

2) Iar a-l sărbători înainte de iudei înseamnă:
a) a serba realitatea înaintea prefigurării, adică a nesocoti raportul real al celor două Testamente şi a rupe cu Marcion legătura dintre ele; şi

b) mai înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea biruinţei Învierii, adică, înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mântuitoare a Învierii şi chiar a tăgădui Învierea adevărată a Mântuitorului. Acestea sunt urmările nenorocite ale pripitei hotărâri sinodale româneşti. Toate împotrivirile acestea fac imposibilă realizarea, pe planul semnelor din calendar, a înţelesului adevărat al Paştelui creştin, după hotărârea sinodală.

1. Catolicii, care, înaintea noastră, au păşit pe acest tărâm şi au rupt legătura cu paştele iudeilor, au tălmăcit astfel îngăduiala de a rupe solidaritatea celor două date: sărbătoarea paştelui iudeilor după răstignirea şi Învierea lui Hristos, potrivit învăţăturii bisericii întregi, este dezlegată. Paştele iudeilor e nul şi biserica nu are a ţine seama de dânsul. Biserica de Apus face astfel ,,abstracţie” de faptul ca iudeii urmează a-şi serba paştele ca mai înainte. Dar, pentru ca această desfacere a legăturii celor două Paşti să nu compromită solidaritatea celor două Testamente, cel dintâi fiind, de fapt, preînchipuirea celui din urmă, şi acesta neputându-se prescrie, biserica romană se subrogă pe sine în toate drepturile sinagogii şi ia asupra-şi împlinirea strictă a legii, în locul acesteia prescriind în favoarea sa toate făgăduielile lui Dumnezeu către Israil. Astfel, biserica de Apus dă, în chip material, jertfa cu azimă în locul iudeilor; iar formal se instituie moştenitoare spiritului iudaic în biserică. Ea izbuteşte, prin acest ,,artificiu”, să nu respecte legătura datei Paştilor, fără a putea fi învinuită de marcionism şi erezie.
Nu este locul să arătăm aci încurcăturile în care intră, prin aceasta; ajunge să spunem că săvârşirea cu azimă a cinei este singurul paleativ care evită erezia celui ce rupe legătura datelor. De aceea, catolicii s-au încăpăţânat într-însa. Să fi vrut Sinodul Românesc să ne împingă pe nesimţite spre aceasta datină, cu alte cuvinte, să ne pună în situaţia de a fi siliţi să recurgem la ea? Nu se poate!

2. Biserica noastră a înţeles cu totul altfel acest lucru. Ea nu a socotit niciodată că trebuie să se substituie sinagogii şi nu a serbat niciodată Paştele cu azimă, învinuind chiar de iudaizare biserica catolică (Leon din Ohrida, op.cit.; Nichita Stithatul; etc.). Dacă Biserica noastră se socoteşte moştenitoarea sinagogii, aceasta trebuie înţeles în sensul ca ea a primit, ca piatra din capul unghiului, piatra pe care iudeii au îndepărtat-o, răpindu-şi astfel mântuirea. Acesta este întocmai tâlcul în care „moştenirea a fost răpită fiilor lui Israil” (Luca, XX, 16; Matei, XXI, 43). Legătura dintre prefiguraţie şi adevăr a celor două Testamente a fost păzită de Biserica noastră prin rânduiala succesiunii datei Paştilor… Acesta este marele adevăr pe care-l păzeşte neclintit această, zice-se, ,,neînsemnată” aşezare! Iar că acesta este adevăr, ci nu convenţie, o arată tot tâlcuirea aceluiaşi Canon 7 Apostolic în Pidalion, prin minunile mari care au întovărăşit data adevărată, împotriva datei hotărâte de latini…

 

Netemeinicia scrisorii sinodale


S-au arătat aci, acum câtăva vreme, temeiurile pe care se sprijinea neputinţa serbării Paştelor altcândva decât la 5 mai [1929], odată cu toată lumea ortodoxă. Tăcuseră glasurile omeneşti, spre a vorbi numai Predania, Canoanele şi textele învăţăturii. De-atunci, însă, multe lucruri s-au schimbat: Sinodul a dat o carte pastorală, prin care a vrut să-şi lămurească-n chip polemic gândul faţă de credincioşi. Pastorala conchidea în sensul că toţi vor sărbători Paştele la 31 martie, sub ameninţarea pedepsei puterilor lumeşti la care se făcea apel, pentru menţinerea ordinei. Apoi, Sinodul a revenit asupra primei hotărâri şi, în şedinţa de la 8 februarie, a îngăduit ca fiecare creştin să serbeze după cum îi îngăduie cugetul, încuviinţându-se preoţilor să mângâie pe credincioşi cu slujba Paştilor şi la 5 mai, dacă norodul o va cere… A rezultat că data indicată de vechea Pascalie nu mai putea fi menţinută, fără neajunsuri grave. Anume:

1) vechea dată a Paştilor se-ntâmplă să cadă, în unii ani, în afară de intervalul de timp dintre 22 martie şi 25 aprilie al calendarului îndreptat; şi, cum serbările fixe sunt astăzi aşezate după acest nou calendar, nepotrivirea produce un şir înţeles de tulburări în rânduielile bisericeşti. Pentru aceasta, Scrisoarea pastorală enumeră câteva asemenea tulburări, şi anume:

1) mai mult de jumătate a lunii martie ar cădea afară din Post;

2) sărbătoarea celor 40 de mucenici ar cădea afară din Postul mare;

3) Buna Vestire ar cădea în a doua săptămână a Postului mare;

4) Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel s-ar reduce, prin aceasta, la mai nimic;

5) Sfintele Paşti ar fi serbate după 25 aprilie, ceea ce ar fi necanonic (sic);

6) Sfintele Paşti ar cădea după a doua lună plină de după echinoxiul de primăvară. Spre a evita toate aceste tulburări, Sinodul a socotit ca e mai nimerit ca Paştele să fie serbat la 31 martie, adică, în prima duminică de după luna plină, după echinocţiul de primăvară, al anului de pe cer. S-a arătat, aci, că această din urmă aşezare este şi ea lovită de o serie de inconveniente grave: care face imposibilă serbarea Paştilor la această dată. Anume: sărbătorirea Paştilor la 31 martie:

1) este necanonică, întrucât nu respectă hotărârile Sinodului de la Niceea, menţionate în scrisoarea lui Constantin; şi anume, obligaţia ca toţi creştinii să serbeze Paştile în aceeaşi zi;
2) calcă Predania, care prevede obligaţia ca, în nici un caz, Paştele să nu se serbeze odată sau înainte de iudei;

3) e schismatică, deoarece rupe comunitatea pascalică a tuturor drepţilor-credincioşi în nădejdea învierii noastre; 4) este eretică, deoarece, prin nerespectarea acestor practici, rupe solidaritatea celor două Testamente şi cade în păcatul lui Marcion.

Dar, dacă acestea sunt încurcăturile care se ivesc în unii ani, la orice dată vom serba Paştele după noul calendar, urmează că, din punct de vedere bisericesc, noul calendar nu este bun şi, ca atare, Sinodul trebuie neapărat să-l lepede ca pe un netrebnic, dacă vrea cu dinadinsul să nu se întâmple nici o tulburare. Lucrul este cu atât mai uşor de făcut bisericeşte, cu cât schimbarea calendarului nu s-a făcut de nevoi bisericeşti, ci din faptul că se iveau „încurcături între oameni”… Argumentarea mai păcătuieşte-n acest punct şi acolo unde invocă precedentul Sinodului de la Niceea, fără a spune care erau încurcăturile şi de ce ordin (lumesc sau bisericesc). Unde se spune că Sfântul Sinod de la Niceea, sărind cele trei zile, a vrut să dea o normă de precedent pe viitor ? Tradiţia spune, dimpotrivă, că au sărit cele trei zile, fixând definitiv calendarul, odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de astronomi şi de soboare... S-au socotit mai grave abaterile care ar fi atras mai uşor luarea-aminte a credincioşilor, faţă de călcarea canoanelor, pe care ei n-o puteau băga aşa de uşor de seamă… Căci, odată schimbat, calendarul, în loc să lumineze poporului, a voit să-l înşele, să potrivească astfel lucrurile, încât să pară că nu s-a schimbat nimic. A lepădat astfel normele esenţiale — şi nevăzute —, spre a păstra pe cele văzute şi potrivite nu intereselor bisericeşti, ci celor lumeşti. Mai e nevoie să repetăm că, având de ales, între un motiv lumesc şi unul bisericesc, Sinodul era dator să aleagă pe cel bisericesc? Ce vom face noi, faţă de această stare grea, în care chiriarhii noştri au adus Biserica? Nu vom pierde nădejdea, căci Domnul Nostru Iisus Hristos este Domnul răbdării şi al milei fără de sfârşit. Ne vom îndrepta către Sinod şi,… vom spune, din inimă fiiască rostind: Prea Sfinţilor Părinţi, Învăluiţi de autoritatea ştiinţei, nimeni nu vă mai recunoaşte căpetenii, Învăluiţi de nimbul de lumină al Duhului Sfânt, da. Voi sunteţi semnul unei alte autorităţi decât cea lumească, şi Nu se cade s-o dispreţuiţi, trecându-i înainte alte temeiuri şi alte autorităţi. Voi nu vorbiţi nici astronomilor, nici ateilor, oricât de supuşi, ci numai celor care cred şi mărturisesc Treimei. Căci voi sunteţi sarea Pământului şi, dacă sarea-şi pierde Darul, cu ce se va săra?! Uitaţi, deci, glasul veacului şi al ştiinţei, daţi pas credinţei, scoateţi candela de sub obroc, ca toţi să cunoască precum că sunteţi întru El, prin aceea că aveţi dragoste întru voi.
Voi n-aveţi a vă potrivi nimănui şi toţi au a se potrivi darului fără măsură.


Pascalia şi nedumerirea ortodocşilor


Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” Al. Lăpuşneanu

Religia şi credinţa sunt pentru popor, iar nu poporul pentru religie. Credinţa şi ideea religioasă izvorăsc din revelaţia dumnezeiască, venită nouă prin Iisus Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, precum şi din necesitatea sufletească ce este înnăscută în cutele cele mai ascunse ale firii omului, dornice de hrana cea divină. Istoria ne-a dovedit că o credinţă cu greu se schimbă, iar poporul identifică credinţa lui cu însuşi scopul existenţei lui pământeşti. De aceea, când Sinodul Român, la 24 ianuarie [1929], a decis revenirea asupra vechei sărbătoriri a Paştelui, s-au născut, în sânul Bisericii creştine Ortodoxe autocefale Române, nedumeriri şi neînţelegeri, care, prin natura lor, prezintă seriozitate, nu atât prin latura lor religioasă, cât cea politică. Istoria ţării noastre şi-a scris visul ei de aur cu ajutorul cel nepreţuit al unităţii noastre de credinţă, confundându-se adesea ideea de stat cu cea religioasă. Domnii noştri au luptat atât pentru ţară, cât şi pentru „creştinătate”. Deci, ideea de stat mergea mână în mână cu cea religioasă. Astăzi, ne-am pus noi înşine ţara pe două tărâmuri. Credincioşii se împart în treizeci şi unu martişti şi cinci maişti. Chestiunea schimbării Pascaliei nu este numai o neînţelegere ,,popească”. Biserica creştină Ortodoxă din întregul Orient şi-a fixat, din primele veacuri ale creştinismului (Sinodul de la Niceea, 325 d.Hr.), modul de a serba Sfintele Paşti. Iar o tradiţie de peste 1600 ani a fixat data sărbătoririi Paştelui după sărbătorirea paştelui evreiesc. Paştele sărbătorindu-se la 31 martie, rezultă că anul acesta Paştele creştin să se serbeze înaintea celui evreiesc. Lucrul acesta, însă, în întreaga Basarabie şi în multe părţi din Moldova, a creat mâhniri şi neînţelegeri în inimile creştinilor, care considerau ca lege că niciodată Paştele creştinesc să nu cadă înainte de cel evreiesc. În economia religiei creştine ortodoxe, tradiţia are aceeaşi importanţă şi sfinţenie ca şi hotărârile sinodale, care au fost scrise. Prin hotărârea fixării datei Sfintele Paşti la 31 martie, tradiţia Bisericii creştine Ortodoxe a fost călcată. Şi, dacă am ţine seama numai de aceste două considerente — dezbinarea în tabere a locuitorilor ţării, cei cu stil vechi şi cei cu stil nou, precum şi nerespectarea Sfintei Tradiţii —, totuşi, ar fi îndestulător ca forurile noastre bisericeşti să-şi plece urechea şi să ia aminte la învrăjbirea care ne aşteaptă. Mulţi dintre noi vor zice ca această chestiune nu se poate cunoaşte mai bine decât de clericii noştri şi de către autoritatea noastră supremă în materie religioasă, care este Sfântul Sinod. Lucrul aşa ar fi, însă religia noastră creştină denumeşte cu expresia Biserica nu numai clasa conducătoare clericală — cu tot cortegiul ei ierarhic —, ci, prin cuvântul Biserica se înţelege tot poporul, cler şi mirean, care se închină unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi practică şi profesează una şi aceeaşi credinţă. Prin urmare, o chestiune atât de importantă, ca cea a schimbării datei Sfintelor Paşti, nu poate fi tratată numai pe baze pur ştiinţifice şi numai de către chiriarhii noştri, ci trebuie a lua în seamă şi alte considerente, ca: practica de până acum a Bisericii noastre creştine Ortodoxe, susceptibilitatea poporului în materie de schimbare a unui obicei devenit o lege, simbolul Învierii Domnului, care se aseamănă cu venirea primăverii celei înfloritoare — anotimp ce semnifică înflorirea şi răspândirea creştinismului asupra păgânismului şi a lumii întregi etc. În articolele ce vor urma, vom vedea motivele pe care se bazează Sfântul Sinod de la 24 ian[uarie] a.c., în hotărârile luate şi motivele pe care se întemeiază susţinerea rămânerii sărbătoririi Sfintele Paşti tot la data de 5 mai, împreună cu Orientul creştin ortodox. Biserica noastră se conduce, până la mucenicie, de lumina adevărului şi de steaua intereselor superioare ale majorităţii poporului român.

 

Citiți vă rog și:

Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Nae Ionescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul'' - 1929

Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea I

Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea II

Ernest Bernea - Reforma calendarului şi satul tradiţional, argumente împotriva noului stil

Biserica Apostolească și Sobornicească de Răsărit respinge calendarul gregorian. Enciclice de la 1593, 1756, 1848

„PECETLUIREA” SFÂNTULUI SINOD DE LA ANUL 1583 - un îndreptar de mărturisire ortodoxă.

UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI. Congresul tâlhăresc de la Constantinopol 1923 - deschizător de drum pentru sinodul tâlhăresc din Creta

De ce problema calendarului este o problemă de dogmă şi care sunt consecinţele actuale ale încălcării dogmei calendaristice.

Kiriopasha. Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată

Părintele Dionisie Ignat de la Colciu despre Calendarul Bisericesc și Rezistența Ortodoxă.

Problema stilistă, o problemă de mare discernământ

Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic al duratei anului. Simbolistica anului de 365,25 de zile.

Categorie: Calendarul Iulian | Vizualizări: 756 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 4.5/2
Total comentarii : 0
avatar