Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2019 » Iunie » 9 » O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a Sinodului de la Niceea. Explicarea părții astronomice și juridice a regulii pascale
11:54 AM
O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a Sinodului de la Niceea. Explicarea părții astronomice și juridice a regulii pascale

 

      Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325 este cunoscut astăzi mai ales ca sinodul în care a fost combătută erezia lui Arie. Scrisoarea compusă de către împăratul Constantin cel Mare la încheiarea sinodului arată însă că punctul major de pe ordinea de zi a sinodului a fost obţinerea consensului asupra regulii de stabilire a Sfintelor Paşti, pentru ca această sărbătoare să se prăznuiască în aceeaşi zi în întreg imperiul roman. Deşi este mai lungă, redăm în totalitate această scrisoare importantă, care ne-a fost transmisă în lucrarea Viaţa lui Constantin cel Mare scrisă de către Eusebiu de Cezareea (apărută în româneşte în seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti nr. 14, în traducerea lui Radu Alexandrescu, editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 132-135):
«Iar amintirea sinodului, Constantin a reţinut-o şi pentru cei ce nu luaseră parte la el într-o scrisoare pe care o voi adăuga istorisirii vieţii lui, spre luare la cunoştinţă.
Scrisoarea arăta în felul următor:
„Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Biserici.
Încredinţându-mă eu din fericita întorsătură pe care au luat-o lucrurile la noi cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu, socotit-am că cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor. Dar întrucât în această privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorităţii – episcopilor şi prin amănunţita cercetare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei noastre credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna – ba încă a veni în număr cât mai mare (voi adăuga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie?). Aşa, lucrurile au fost cercetate cu cea mai mare luare-aminte, toate, până ce – în duh de înţelegere şi unire – a ieşit la lumină şi cugetul cel plăcut lui Dumnezeu, pretutindeni veghetorul, şi până nu le-au mai rămas, dihoniei şi îndoielii într-ale credinţei, nici cea mai mică urmă de loc.
       Cu acelaşi prilej făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paştelui; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeaşi dată. Fiindcă ce poate fi pentru noi mai frumos, ce ar putea fi mai demn de noi decât ca toţi să ţinem mai departe neştirbită, după o singură rânduială (şi după criteriul cel mai vădit), o sărbătoare ca aceasta, datorită căreia ne este azi îngăduit să purtăm în noi speranţa nemuririi?
Înainte de orice ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii, care, prin josnica lor trădare, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la suflet. Dacă, deci, nu vom mai ţine seama de prescrierile lor, vom putea păstra veacurilor viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor – tradiţia acestei rânduieli. Noi nu avem nimic de împărţit cu îndărătnicul popor al iudeilor. Fiindcă nouă Mântuitorul ne-a deschis alt drum; preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită cu lege şi cu măreţie. De aceasta să ne ţinem, scumpii mei fraţi, într-un singur cuget, şi să lepădăm de la noi orice ne poate îngreuia conştiinţa! Într-adevăr, ar fi cum nu se poate mai absurd ca aceia să se poată mândri că, de nu ne vom ţine după învăţătura lor, noi nu suntem în stare să păzim vie această tradiţie! Or mă întreb eu cum vor putea cugeta după dreptate unii care, după ce au ucis pe Domnul şi Părintele lor, ieşindu-şi din minţi, nu se mai poartă astăzi după canoanele chibzuinţei, ci numai potrivit cu pornirile lor dezlănţuite, lăsându-se târâţi oriîncotro îi trage moştenita lor sminteală? – De aceea nici nu sunt ei în stare să recunoască adevărul acestor lucruri, până într-atât încât - cel mai ades – în rătăcirea lor în loc să primească cu bine cuvenitul îndemn la îndreptare, ei ajung să prăznuiască Paştele de două ori în cursul aceluiaşi an! De ce, dar, să le urmăm noi pilda unora care în chip mărturisit se arată suferinzi de o boală atât de grea? Fiindcă în niciun caz nu avem de ce să îngăduim o a doua prăznuire a Paştelui în decursul unuia şi aceluiaşi an.
În caz că atâta nu vă este de ajuns, atunci îngăduiţi, înţelepţiile voastre, ca fervoarea şi rugăciunea voastră să se facă simţită pretutindeni, astfel încât curăţia sufletelor voastre să nu aibă în niciun caz de suferit asemuindu-se unor oameni cu obiceiuri atât de rele!
     Faţă de cele arătate, cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind însemnătatea cauzei (şi fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al credinţei noastre) – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să domnească peste noi! O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, şi Biserica Lui universală tot una cuvine-se să fie; fiindcă chiar dacă mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între ele, pe toate le încălzeşte acelaşi Duh – adică voia lui Dumnezeu. 6. Judecaţi, dar, cu iscusinţa potrivită sfinţeniei voastre, cât de crunt şi cât de nepotrivit ar fi ca în cuprinsul aceloraşi zile unii să şadă şi să postească iar alţii să benchetuiască; iar după trecerea zilelor Paştelui, să se lase ceilalţi în voia petrecerilor şi a feluritelor îngăduinţe, în vreme ce întâii ar urma să se dedice din nou postirilor celor după canon! De aceea şi voieşte dumnezeiasca pronie ca noi să adoptăm în această privinţă cuvenita îndreptare şi să-i găsim o formulare unică. Lucru de care eu cred că voi toţi vă puteţi da şi singuri seama.
    Or, vădindu-se acum cerinţa dreptei rostuiri a praznicului, astfel încât să nu mai rămânem legaţi cu nimic de un popor ce a fost în stare să ucidă pe Părintele şi Domnul său, (cuvine-se să luăm aminte la) existenţa unei rânduieli ce se bucură de bun renume în toate Bisericile de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte, precum şi în unele dintre cele de pe meleagurile de la soare-răsare. Ceea ce a şi făcut ca, deocamdată, tuturor să li se pară de aşteptat (eu însumi am recomandat această idee agerimii voastre) că o rânduială ce se ţine într-un singur fel şi întru bună înţelegere la Roma, în Italia şi în toată Africa, în Egipt, în Spania, în Galia, în Britania, în Libia, în întreaga Eladă, în diocezele Asiei şi Pontului şi în Cilicia, va căpăta şi chibzuita voastră încuviinţare, luând voi aminte – de bună seamă – nu numai la covârşitoarea mulţime a Bisericilor şi a meleagurilor abia pomenite, ci şi la faptul că pentru noi toţi, un lucru ca acesta (care pare să aibă de partea sa toată greutatea unei cumpăniri amănunţite, şi care ne îngăduie să nu mai fim legaţi de sperjurul iudeilor) trebuie socotit ca vrednic de dorit întru toată cuvioşia. Pe scurt: după ce au cercetat întreolaltă pricina, tuturor de acolo plăcutu-le-a ca preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi. Fiindcă deosebirile de vederi nu-şi au locul în pricini atât de încărcate cu sfinţenie; şi e mai bine să urmăm unui astfel de gând, străin rătăcirii celor de altă credinţă şi oricărei putinţe de a păcătui.
     Iar dacă lucrurile aşa stau, atunci se cade ca voi să primiţi harul lui Dumnezeu – adevărată poruncă dumnezeiască – cu inima deschisă: pentru că toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti. Astfel că, de îndată ce veţi fi dat de ştire tuturor iubiţilor noştri fraţi despre cele scrise mai sus, voi înşivă veţi fi ţinuţi să nu vă abateţi de la hotărârea mai înainte luată (aidoma prăznuirii preasfintei zile a Paştelui), şi chiar să o transmiteţi mai departe sub poruncă, aşa încât, atunci când voi veni la voi spre a mă împărtăşi de îndelung-dorita voastră revedere şi împreună-şedere, să pot sărbători laolaltă cu voi Sfântul praznic în aceeaşi zi şi să mă pot veseli de toate alături de voi, văzând cum puterea lui Dumnezeu a zdrobit ticăloşia diavolului prin mijlocirea faptei voastre, şi mai văzând credinţa voastră, pacea şi buna voastră înţelegere înflorind pretutindeni. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, fraţi iubiţi!”

     Împăratul a trimis câte un asemenea exemplar al scrisorii – care-i avea în vedere pe toţi – în toate provinciile imperiului. În ea, oricine putea să vadă oglindindu-i-se – întru deplina curăţie a gândurilor – fervoarea credinţei în Dumnezeu.»
    Scrisoarea împăratului Constantin cel Mare reprezintă argumentul cel mai puternic pentru faptul că scopul major al Sinodului de la Niceea a fost stabilirea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti în mod unitar, în una şi aceeaşi zi, în tot imperiul roman. În scrisoare, împăratul subliniază că sinodalii au hotărât ca „preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi”, după „o singură rânduială (si după criteriul cel mai vădit)”, cu „o formulare unică”, după „un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor”.
Cunoaştem formularea unică a rânduielii de prăznuire stabilite în sinod. Aceasta s-a transmis până la noi prin aplicare neîntreruptă, fără să mai fie nevoie de documente pentru atestarea ei:
Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica de după luna plină de după echinocţiul de primăvară, stabilit la data de 21 martie în calendarul iulian, iar dacă se va întâmpla ca în această duminică să cadă şi Paştele evreiesc atunci Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica următoare.
Ceea ce nu cunoaştem din cauza pierderii documentelor sinodului sunt criteriul cel mai vădit şi tipicul mai aproape de adevăr după care a fost stabilită la Niceea regula de prăznuire a Sfintelor Paşti, criteriu şi tipic menţionate de către împăratul Constantin cel Mare în scrisoarea sa.
Regula niceeană de stabilire a datei unice de prăznuire a Sfintelor Paşti pare a avea o formulare pur astronomică, completată la sfârşit cu o formulare juridică ce împiedică sărbătorirea în acelaşi timp cu evreii. La prima vedere, nimic duhovnicesc. Totuşi, scrisoarea împăratului Constantin cel Mare ne intrigă. De ce mai amintea împăratul de criteriul cel mai vădit şi de tipicul mai aproape de adevăr? Ce este mai vădit şi ce este mai aproape de adevăr în acestă regulă niceeană care multora nu li se pare azi decât o formulare seacă?
Nu cumva această formulare seacă a regulii niceene este expresia concisă a unui puternic fundament duhovnicesc?
Noi credem că da, şi ne propunem să aflăm care este acest fundament duhovnicesc. Cum şi de unde am putea afla ce gândea un Sfânt Părinte participant la sinod despre regula stabilită pentru prăznuirea Sfintelor Paşti? Gândul ne poartă imediat spre Sfântul Efrem Sirul, cel care ne-a ajutat decisiv în elaborarea astronomiei noastre geocentrice scripturistice. Vom căuta în opera lui care este semnificaţia duhovnicească a fiecărui element din formularea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti legiferate în urma Sinodului de la Niceea.

Explicarea duhovnicească a părţii astronomice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul

     În partea astronomică a regulii pascale hotărâte în Sinodul de la Niceea se aminteşte de ziua de duminică şi de luna plină de după echinocţiul de primăvară.
În primul rând, Părinţii niceeni au stabilit că Sfntele Paşti trebuie neapărat sărbătorite duminica. De ce? Pentru că Domnul a înviat într-o zi de duminică. Ce semnificaţie are acest lucru? Sfântul Efrem ne oferă simbolismul complet al acestei alegeri a Părinţilor niceeni. În prima strofă a Imnului pentru ziua Domnului (Hymn for the Lord’s Day în Select Metrical Hymns and Homilies of Ephraem Syrus – Imne şi omilii alese ale Sfântului Efrem Sirul – trad. Henry Burgess, Londra, 1853, p. 83), Sfântul afirmă că creaţia cea veche, cea a materiei din nimic, a început într-o zi de duminică:
„Slavă lui Dumnezeu
Care a onorat şi a slăvit
Prima zi a săptămânii
În cele patru zări ale lumii;
La început această zi
A fost înaintea celorlalte
A fost ziua în care rânduitu-s-au
Cerul şi Pământul.”

Conform Sfântului Efrem, creaţia cea nouă a început tot într-o zi de duminică, atunci când Hristos, Noul Adam, a înviat din morţi, înnoind astfel întreaga creaţie de dinainte, pe care Adam cel vechi o scufundase în moarte prin neascultare. Sfântul a arătat în Imnul Nisibean 38, 10, faptul că Adam, deşi fusese în realitate ultimul creat, în chip simbolic el fusese de fapt primul creat, prin scopul creării sale:
«Laudă Ţie fiincă Tu eşti primul în Dumnezeirea Ta şi în Omenitatea Ta! Căci chiar dacă Ilie a fost întâiul care s-a-nălţat, el nu L-a putut împiedica să fie primul pe Acela de dragul Căruia a fost înălţat. Pentru că tipul lui a depins de adevărul Tău: şi chiar dacă tipurile sunt mai înainte de împlinirea Ta, ea este tainic înaintea lor. Făpturile au fost mai înainte de Adam; el a fost înaintea lor deoarece au fost făcute de dragul lui.»
Întru Noul Adam Cel Care S-a ridicat din morţi în prima zi a creaţiei celei noi, Dumninica Învierii, este re-creat pentru veşnicie Adam cel vechi, cel care a fost făcut în ultima zi a creaţiei, vinerea, ziua în care s-a şi grăbit să păcătuiască. În Imnele Bisericii 20, 6-7 (Hymnes de Ecclesia, tr. Dominique Cerbelaud, vol. Spiritualité Orientale 83, Abbaye de Bellefontaine, 2004, p. 93-94) Sfântul Efrem arată că astfel, Adam, cel care fusese ultimul creat, devine în mod tainic, întru Hristos, primul creat:
„El l-a restabilit, cu leacurile faptelor Sale înalte,
pe Adam cel stricat de păcatele sale.
Cu o slavă strălucitoare a fost din nou înveşmântat
cel care împletise frunze pentru a-şi acoperi goliciunea.
El (n.n. Domnul) a cerut, şi ceea ce pierduse (n.n. Adam), i-a fost redat.
El S-a ridicat în prima zi a săptămânii. A înviat
pentru ca cel care fusese creat în a şasea zi
să fie creat din nou în prima zi:
pe cel care fusese plămădit târziu
l-a vădit timpuriu prin Învierea Sa.”

Redobândirea veşmântului de slavă de către Adam întru Hristos este astfel echivalentă cu o nouă creaţie, în care Adam nu mai este anterior creaţiei numai în simbol, prin scopul său, ci şi în realitate, prin Noul Adam. Aşa cum am mai spus, în viziunea Sfântului Efrem, noua creaţie, cea deplină şi nesupusă stricăciunii, începe tot în prima zi, cea de duminică, prin învierea Noului Adam.
În concluzie, Sfintele Paşti trebuie să se sărbătorească duminica, întrucât creaţia cea nouă îşi are începutul deplin, atât în simbol cât şi în realitate, prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în ziua de duminică. Sfintele Paşti trebuie să se sărbătorească duminica, deoarece duminica este ziua sfinţirii întregii creaţii prin învierea Noului Adam, întru care este refăcută. În vreme ce Adam cel vechi, creat în ziua de vineri, a păcătuit şi a intrat în moarte, Noul Adam Cel înviat în ziua de duminică este sfânt şi nemuritor, corespunzător întru totul şi în realitate scopului creării vechiului Adam. Astfel, dacă Învierea Domnului e echivalentă cu o nouă creaţie pentru veşnicie conformă cu scopul iniţial al vechii creaţii, anume îndumnezeirea omului, Sfintele Paşti trebuie să fie sărbătorite duminica pentru ca ziua de sărbătoare să corespundă atât cu ziua de început a vechii creaţii cât şi cu ziua de început a noii creaţii prin Înviere.
De ce după luna plină de după echinocţiul de primăvară? Ce semnificaţie duhovnicească poartă în ea luna plină?
Sfântul Efrem explică simbolurile Soarelui şi Lunii în modul cel mai simplu în Imnele Răstignirii, 4, 14-15 (vezi volumul Sfântul Efrem Sirianul - Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, 2010, p. 211) :
„Şi luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaşte micşorare. Soarele era simbolul Slavei Lui, Luna era simbolul umanităţii Sale, şi amândouă L-au vestit.”
Prin aceste versuri, Sfântul Efrem ne arată că luminătorii de pe cer sunt simboluri ale divino-umanităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Soarele simbolizează dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, în vreme ce Luna simbolizează umanitatea Sa. După cum ştim de la sinodul ecumenic de la Calcedon, în Persoana Mântuitorului dumnezeirea şi umanitatea se află în chip nedespărţit, neîmpărţit, neamestecat şi neschimbat. Dacă observăm Soarele şi Luna în lumina în care au fost descrişi de către Sfântul Efrem, ne putem convinge că cei doi luminători, în calitate de simboluri, corespund perfect celor două firi, cea dumnezeiască şi cea umană ale Fiului lui Dumnezeu, după cum urmează:
- nedespărţirea firilor Domnului nostru Iisus Hristos este arătată de nedespărţirea luminătorilor mari. De la Facere, din ziua a 4-a, cei doi luminători luminează Pământul în chip nedespărţit, neluminând unul fără celălalt. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, Soarele a existat de la crearea sa numai împreună cu Luna, şi ambii au existat nedespărţiţi pentru a lumina împreună Pământul. Soarele este luminătorul conducător al zilei, iar Luna este luminătorul conducător al nopţii. Odată cu Întruparea Sa, în acelaşi chip în care Soarele şi Luna au luminat şi luminează Pământul încă de la Facere, tot astfel Mântuitorul Iisus Hristos a fost lumina lumii atât ca Fiu al lui Dumnezeu cât şi ca Fiu al Omului.
- neîmpărţirea firilor Domnului nostru Iisus Hristos este simbolizată în chip desăvârşit de Soare şi de Lună. Lumina provenită de la cei doi luminători nu este una împărţită ca şi cum o parte din lumină ar veni pe Pământ numai de la Soare şi altă parte numai de la Lună în mod cu totul independent de lumina dată de Soare. Ştim bine că Luna este luminată de Soare, prin urmare lumina care vine pe Pământ de la Lună provine tot de la Soare. Dacă Soarele nu ar lumina Pământul, nici Luna nu l-ar putea lumina. Precum lumina cu care Luna luminează Pământul nu este a ei proprie ci este tot lumina Soarelui reflectată de Lună, tot astfel în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos firea Sa umană nu are nevoie de o persoană separată de Persoana Sa dumnezeiască ci îşi are existenţa prin enipostaziere în Această Persoană. Astfel precum avem doi luminători care luminează dar a căror lumină nu se împarte ci provine numai de la unul, tot astfel şi cele două firi ale Domnului Iisus Hristos se manifestă în chip neîmpărţit provenind de la o singură Persoană.
- neamestecarea firilor este simbolizată de intensitatea luminii provenite de la Soare şi de la Lună. Într-adevăr, lumina de la Soare are întotdeauna o intensitate mult mai mare decât cea provenită de la Lună. Soarele are întotdeauna, în chip neamestecat cu lumina Lunii, lumina puternică la care omul nu se poate uita fără a fi în pericol de a-şi pierde vederea, iar Luna are întotdeauna, în acelaşi chip neamestecat cu lumina Soarelui, lumina blândă la care omul se poate uita fără probleme. Tot astfel şi Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat ca o unică Persoană în două firi în chip neamestecat. Domnul S-a arătat ca Dumnezeu prin minuni şi S-a artătat ca Om prin pătimirea şi moartea pe cruce. Nu cu omenitatea Lui a făcut minunile şi nici n-a suferit pe cruce dumnezeirea Lui.
- neschimbarea firilor este simbolizată şi ea de Soare şi de Lună. Soarele luminează Pământul numai în calitate de luminător conducător al zilei, în vreme ce Luna numai în calitate de luminător conducător al nopţii. Niciodată Soarele nu va lumina Pământul noaptea după cum niciodată lumina Lunii nu va contribui la conducerea zilei. În Mântuitorul Iisus Hristos firile divină şi umană au rămas neschimbate, El manifestându-Se atât ca Dumnezeu deplin în sânul Treimii, cât şi ca Om deplin printre oameni, fără vreo modificare a dumnezeirii sau a omenităţii Sale. Firea Sa umană nu a schimbat ceva în firea Sa dumnezeiască în sensul diminuării puterii Sale dumnezeieşti, dar nici firea Sa dumnezeiască nu a schimbat ceva din omenitatea Sa, Domnul având nevoi precum cele de hrană, de apă, de îmbrăcăminte sau de odihnă, specifice tuturor oamenilor moştenitori ai trupului slăbit de păcat al lui Adam.
De-abia acum, după ce am aflat de la Sfântul Efrem faptul că luminătorii de pe cer au fost creaţi ca simboluri ale divino-umanităţii Domnului nostru Iisus Hristos, înţelegem că pentru un Părinte participant la Sinodul de la Niceea luna plină de după echinocţiul de primăvară semnifica umanitatea Mântuitorului manifestată în forma ei deplină prin desăvârşirea, pe cruce, a misiunii Sale pe Pământ.

 Explicarea duhovnicească a părţii juridice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul


     Părinţii de la Niceea au stabilit ca Sfintele Paşti să se sărbătorească întotdeauna după Paştele evreiesc. De ce neapărat după Paştele evreiesc? Pentru că Paştele evreiesc este doar o prăznuire anacronică a Paştilor Legii, care la rândul lor au fost doar preînchipuirea Sfintelor Paşti, iar Sfintele Paşti au fost împlinirea şi totodată desfiinţarea Paştilor Legii. Niciodată împlinirea unui eveniment nu poate avea loc înaintea preînchipuirii acelui eveniment. Din paralelismul făcut în imnele sale de către Sfântul Efrem între jertfa Paştilor Legii şi Jertfa Sfintelor Paşti reiese limpede succesiunea preînchipuire – împlinire a preînchipuirii:
„În Egipt a fost omorât mielul de Paşte, iar în Sion a fost înjunghiat Mielul cel adevărat.
Refren: Laudă Fiului, Domnului preînchipuirilor, care a împlinit toate preînchipuirile prin Răstignirea Sa!
Să privim la cei doi miei, fraţilor, şi să vedem dacă sunt asemănători sau străini unul altuia!
Să cântărim şi să comparăm isprăvile mielului preînchipuirii şi ale Mielului Celui adevărat!
Şi să vedem în preînchipuire o umbră, iar în adevăr împlinirea!
Ascultaţi simbolurile simple ale acelui miel de Paşte, şi îndoitele isprăvi vitejeşti ale Celui ce este Paştele nostru!
Prin mielul de Paşte s-a făcut în Egipt poporului ieşire fără întoarcere.
Prin Mielul cel adevărat se face însă din rătăcire pentru neamuri o ieşire fără întoarcere.
Din iad chiar se face prin Mielul vieţii o ieşire pentru morţi ca din Egipt.
Două lucruri închipuie Egiptul, făcându-se oglindă atât pentru iad cât şi pentru rătăcire.
Lăcomia Egiptului a învăţat prin mielul de Paşte să dea înapoi împotriva obiceiului său.
Lăcomia iadului a fost silită de Mielul vieţii să scuipe şi să dea afară împotriva firii lui.
Rătăcirea cea lacomă a fost silită de Mielul cel adevărat să azvârle, să slobozească şi să dea afară din sine înseşi neamurile mântuite.
Prin mielul de Paşte, Faraon a dat înapoi poporul pe care-l ţinea ca şi moartea.
Prin Mielul vieţii, moartea i-a dat înapoi pe drepţii care au ieşit afară din mormintele lor.
Prin Mielul cel adevărat, Satan a slobozit neamurile pe care le ţinea ca un Faraon.
Faraon era îndoită preînchipuire, fiind pildă atât a morţii, cât şi a lui Satan.
Zdrobit a fost Egiptul de mielul de Paşte, şi înaintea evreilor s-a deschis cale.
Prin Mielul cel adevărat, Satan, cel ce aşezase piedici în toate căile, a eliberat din nou calea adevărului.
Mielul vieţii a croit pentru cei îngropaţi cale afară din groapă prin glasul pe care l-a făcut să răsune.”
(Imnele Azimilor 3 , Ed. Deisis,...., p. 153-154)
şi
„Egiptul s-a înfricoşat de mielul de Paşte, căci mielul omorât a omorât pe cei întâi-născuţi ai săi.
Rătăcirea s-a înfricoşat când a văzut Mielul cel adevărat dezgolind înşelăciunile sale.
Iadul l-a auzit şi el şi inima sa au crăpat la auzul glasului viu care învia pe morţii săi.
Mielul de Paşte a biruit Egiptul, Mielul cel adevărat a biruit rătăcirea şi iadul.
Străpuns fiind iadul văzut, a fost străpunsă rătăcirea ca între ele să se convingă că amândouă au fost biruite.
Pentru mielul de Paşte s-a tânguit Faraon, jelind pe întâi-născutul său, căpetenia fiilor săi.
Pentru Mielul cel Adevărat s-a tânguit cel rău, fiindcă a fost răscumpărat Adam, căpetenia celor păcătoşi.
Pentru Mielul vieţii s-a tânguit moartea, fiindcă a fost înviat Adam, întâi-născutul ei dintr-un început.
În moartea Sa văzută (Mielul) l-a străpuns pe Satan, ca atât ea cât şi el să dea mărturie că Unul singur i-a biruit.
Iată lucrurile cele simple din mielul preînchipuirii şi isprăvile îndoite din Mielul cel adevărat!”
(Imnele Azimilor 4, 10-19, Ed. Deisis,...., p. 156)
şi
„La praznicul acela sângele mielului de Paşte stropea toate porţile.
La praznicul acesta sângele Mielului celui adevărat s-a amestecat în mijlocul ucenicilor.
La prazicul acela un miel trecător a dat poporului izbăvire trecătoare.
La praznicul acesta Mielul adevărului a învăţat adevărul şi a pus pe fugă rătăcirea.
Mielul preînchipuirii a trecut pentru că a venit împlinirea şi preînchipuirile au amuţit.
Dar realitatea Mielului celui adevărat nu piere. Căci cine este mai mare decât El ca să-L facă să treacă?”
(Imnele Azimilor 5, 15-20, Ed. Deisis,...., p. 159-160)
Aceste versuri ale Sfântului Efrem ne ajută să înţelegem adevărata dimensiune a sacrilegiului prăznuirii Sfintelor Paşti înainte de sau odată cu Paştele evreiesc. Având în vedere succesiunea preînchipuire-împlinire care stabileşte ordinea celor două sărbători pascale, anume cea a Paştilor Legii din perioada vechi-testamentară şi cea a Sfintelor Paşti de astăzi, Sfântul Efrem, punând în antiteză legătura între mielul pascal al preînchipuirii jertfit în timpul Paştilor Legii şi Domnul nostru Iisus Hristos, Mielul cel adevărat, spune că, prin împlinirea preînchipuirii, mielul pascal al acesteia a amuţit, adică simbolul lui a fost desfiinţat de către Domnul nostru Care S-a jertfit pe Cruce. Dacă în perioada de la Moise la Hristos lumea era ancorată în simbol în jertfa Mântuitorului Iisus Hristos prin mielul pascal al evreilor şi aştepta venirea lui Mesia, odată cu venirea lui Mesia în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, simbolul mielului pascal mozaic s-a împlinit.
Prin urmare, a mai sărbători mielul mozaic după ce S-a arătat Mielul Hristos, adică a mai crede în realitatea unui simbol al lui Mesia desfiinţat de către Însuşi Mesia prin venirea Sa, reprezintă chiar sacrilegiul negării venirii lui Mesia.
Din acest motiv, sărbătorirea Paştelui evreiesc după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o sărbătoare satanică deoarece neagă Sărbătoarea cea adevărată, Sfintele Paşti, negându-L pe Domnul şi negându-I întruparea, propovăduirea, jertfa pe cruce şi învierea. Creştinii trebuie să înţeleagă faptul că, dacă Paştile Legii sărbătorite de poporul evreu de la Moise până la Domnul erau binecuvântate de către Însuşi Domnul Dumnezeu, Paştele evreiesc de astăzi reprezintă cel mai mare sacrilegiu posibil deoarece îl neagă pe Domnul nostru Iisus Hristos, Acelaşi Domn Dumnezeu. Sfintele Paşti şi Paştele evreiesc de astăzi sunt două evenimente care se neagă din punct de vedere teologico-dogmatic. A sărbători Sfintele Paşti înseamnă a nega valabilitatea Paştelui evreiesc, iar a sărbători astăzi Paştele evreiesc însemnă a nega valabilitatea Sfintelor Paşti. Din acest motiv, şi ordinea în care au loc cele două prăznuiri în decursul anului, prăznuirea binecuvântată de Dumnezeu şi cea blestemată de Dumnezeu, capătă o mare importanţă teologico-dogmatică.

Atunci când un eveniment îl neagă pe altul, ordinea în care au loc aceste evenimente are o mare încărcătură teologico-simbolică. Noi, în calitate de creştini ortodocşi, nu le putem împiedica evreilor libertatea de a-şi sărbători Paştele lor devenit astăzi satanic, nici Dumnezeu nu le răpeşte această libertate de a-L nega, în schimb, prin sărbătorirea Sfintelor Paşti numai după acel praznic al lui Satan, putem stabili o ordine corectă a celui care are ultimul cuvânt. Creştinii care prăznuiesc Sfintele Paşti înainte de Paştele evreiesc lasă ultimul cuvânt lui Satan, lăsându-l să se bucure de negarea de către evrei a Sărbătorii creştine. În schimb creştinii care sărbătoresc Sfintele Paşti după Paştele evreiesc lasă ultimul cuvânt Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care după ce S-a lăsat ucis de Satan prin poporul evreu, a înviat şi l-a ucis El Însuşi pe Satan prin zădărnicirea lucrării acestuia, desfiinţarea morţii şi nimicirea iadului. Chiar în timpul istoric, Domnul a înviat şi a învins moartea, iadul şi pe Satan după Paştile Legii. Prin urmare, indiferent de corectitudinea sau incorectitudinea astronomică după care evreii îşi stabilesc Paştele lor de astăzi, a sărbători Sfintele Paşti înainte de această sărbătoare satanică prin care evreii Îl hulesc oricum pe Domnul nostru Iisus Hristos înseamnă a le permite să-L hulească mai mult decât o fac în mod obişnuit, prin însuşi faptul că permitem inversarea ordinii evenimentelor în acel an. Este un atât de mare sacrilegiu să-l lăsăm pe Satan să se bucure de negarea celei mai mari sărbători creştine prin sărbătorirea Paştelui evreiesc după Sfintele Paşti, încât chiar dacă prin absurd corectitudinea astronomică ar conduce la aşa ceva, ea ar trebui încălcată pentru a nu se produce niciodată acest sacrilegiu. După cum am văzut, Sfinţii Părinţi din Biserică nu au ezitat să introducă o întârziere intenţionată a sărbătoririi Sfintelor Paşti şi s-au ferit cu străşnicie de sacrilegiul menţionat. Ei nu l-au lăsat niciodată pe Satan să-L hulească pe Domnul nostru în plus faţă de Paştele evreiesc în sine; nu au acceptat prăznuirea creştinilor înainte de acesta, ci întotdeauna au făcut în aşa fel încât să arate la vedere biruinţa deplină a Domnului Iisus Hristos şi prin Sfintele Paşti sărbătorite numai după ce Satan şi-a arătat lucrarea prin Paştele evreiesc.
În concluzie, regula stabilirii datei Sfintelor Paşti hotărâtă de către Sfinţii Părinţi în primul sinod ecumenic de la Niceea nu este o regulă oarecare, stabilită în mod arbitrar, ci fiecare punct din ea respectă simbolurile în care Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a ancorat lumea întru Învierea Sa. Respectând regula, se respectă aceste simboluri care fac ca realitatea vieţii noastre temporare de acum, marcată de moartea care ne aşteaptă, să se întrepătrundă cu o realitate mult mai puternică şi mult mai profundă, anume realitatea învierii pentru veşnicie a Mântuitorului nostru în calitate de Om şi totodată de Dumnezeu, realitate care desfiinţează moartea, făcând-o temporară, şi ne ridică şi călăuzeşte din timpul finit al vieţii pe care o petrecem în păcat, înspre timpul sfânt şi veşnic al vieţii fără de păcat pe care suntem chemaţi să o petrecem în iubire împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

fragment din Theodor Leontescu - O piatra pentru Goliat pag. 380-389

 

Citiți vă rog și:

Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea I

Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea II

Kiriopasha. Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată

Categorie: Sarbatori | Vizualizări: 503 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar