Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Decembrie » 8 » Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Nae Ionescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul'' - 1929
2:35 AM
Pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Nae Ionescu despre reforma calendaristică. Articole din ziarul ''Cuvântul'' - 1929

Introducere

În anul 1926 Paştele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai, deja un prim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform prof. Chiricescu, s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următorul clivaj: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe şi a fost în comuniune cu gregorienii apuseni! Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De data aceasta Biserica noastră a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Din aceste pagini observăm următoarele: impresionanta credinţă şi erudiţie teologică a celor ce erau atunci nişte tineri intelectuali, ziarişti şi nu teologi, dar care puteau să ducă la capăt cu succes orice dispută teologică, chiar împotriva unor vlădici sau profesori de teologie.

Vom începe cu articolele lui Nae Ionescu, urmând a continua în articole viitoare cu cele ale lui Mircea Vulcanescu.

Dificultăţi bisericeşti - Ce e cu data Sfintelor Paşti? 

Hotărât lucru, Biserica noastră e sortită să treacă prin tot felul de greutăţi. Sunt unele ridicate prin amestecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt altele provocate de penetraţiunea spiritului laic şi de pierderea simţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre bisericeşti. Dar sunt chestiuni cari nu au nici un fel de legătură cu influenţa lăturalnică şi cari, dacă pricinuiesc greşeli, e pentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O asemenea problemă e cea a datei la care se vor sărbători Sfintele Paşti în anul 1929. Nu credeam să avem prilejul a ridica aşa de curând această chestiune. Ştiam că, în Sfântul Sinod, se pusese problema şi că la calcularea acestei date se iviseră dificultăţi. Dar mai ştiam că, tocmai pentru că lucrurile nu erau clare pentru toată lumea, o hotărâre nu se luase; chestiunea urmând a mai fi studiată. Când, iată că astăzi ni se comunică, din sursă absolut demnă de încredere, că data sărbătoririi Sfintelor Paşti a fost definitiv fixată pentru 31 martie. 31 martie? Cine a hotărât această dată imposibilă şi pentru ce motive? Sfintele Paşti la 31 mart însemnează că nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeaşi cu catolicii, nici cu protestanţii, nici - ceea ce e încă mai grav - cu ceilalţi ortodocşi. Mai însemnează că vom sărbători Paştele înaintea paştilor evreieşti; ceea ce contravine în chip expres şi adevărului istoric, aşa cum este el înregistrat în Sfânta Evanghelie, şi hotărârii explicite a Sinodului de la Niceea ce stipulează că în nici un caz data Paştilor nu se poate fixa înainte de paştele evreieşti. Ni se răspunde că data de 31 martie e indicată de calculele ştiinţifice ale noului calendar; şi că, dacă am renunţa la ea, o altă dată indicată de aceleaşi calcule, după care, de altfel, serbează celelalte Biserici Ortodoxe, ar fi aşa de târzie, încât Postul Sfântului Petru nu ar dura decât trei zile... Să, mai vorbim însă şi serios. Chestiunea calendarului a făcut poporenilor noştri destul sânge rău. Agitaţia pe această temă, întreţinută precum ne amintim şi de, iresponsabilitatea d-lui Goga, nu e nici astăzi terminată. Defectuos şi neîndemânatic iniţiată, schimbarea calendarului a fost, de bine de rău, acceptată mai mult prin scurgerea vremii. E cuminte să dăm agitatorilor un nou prilej - de data aceasta perfect fundat - pentru răscolirea patimilor?... Calculele ştiinţifice se opun? Noi, care ştim aproximativ cum se adună două numere, ne îngăduim a observa reprezentanţilor „ştiinţei” că şi celelalte biserici ortodoxe, care vor sărbători Învierea după paştile evreieşti, tot după calcule ştiinţifice se conduc. Prin urmare, să înceteze pretenţiunile „ştiinţificilor”. Şi să ne gândim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul că creştinismul răsăritean, şi aşa destul de fărâmiţat, ar trebui să evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifestare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; mai ales astăzi - când renaşterea religioasă a Răsăritului trebuie să ducă la precizarea unei conştiinţe comune. Ce e de făcut? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz, până când nu vom cerceta cu grijă problema. E sigur însă că hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăţi, nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou în studiu şi în discuţiune. Şi să se convoace în toamnă o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod…

Agitaţii pe tema calendarului

Un sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute de oameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului Cultelor şi prin care creştinii cer Ministerului să-i lase să-şi prăznuiască sărbătorile după stilul vechi… Petiţia este tipărită. Ceea ce însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în ţară. Mi se afirmă că acţiunea împotriva noului calendar are impunătoare proporţii. Treizeci de comune din acel colţ de Moldovă nu mai merg la biserică pentru că preoţii slujesc după noua orânduială a Sfântului Sinod. Unii din ei se duc duminica, dar lucrează în zilele de sărbătoare după stilul nou. Alţii ocolesc biserica chiar în zilele de duminică pentru că... se calcă legea. Asta însemnează că nici până astăzi opera de lămurire a credincioşilor, pe care am cerut-o stăruitor în urma neîndemânaticei reforme a calendarului şi care, pe alocurea, a fost chiar iniţiată, nu şi-a făcut efectele…


Pentru liniştirea creştinilor


La Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez de chestiunea agitaţiei pe tema calendarului - agitaţie pe care marea majoritate a publicului o socotea închisă - mi s-a lămurit că asemenea petiţii, ca cea de care scriam în numărul de ieri şi prin care se cerea, nici mai mult nici mai puţin decât dreptul de a prăznui sărbătorile după vechea aşezare - sunt cu zecile depuse la minister; iar semnăturile sunt până acum mii.
Se arată prin aceasta că afirmaţia pe care o făceam ieri asupra caracterului grav şi general al acestei agitaţii era fondată…
Aşa fiind, noi trebuie să constatăm că, în faţa caracterului grav al acestor întâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de sus pentru a se drege ceea ce mai poate fi dres. Ce e de făcut e simplu. Mai întâi, trebuie anulat principalul motiv concret de agitaţie: data serbării Paştelui în anul care vine.
Omul purtător al petiţiei, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşezarea prăznuirii Sfintelor Paşti în 1929 reduce până la desfiinţare Postul Sfinţilor Petru şi Pavel. „Ne-a tăiat Postul Sfinţilor Apostoli, domnule profesor. Apoi, aşezare e asta, ori stricare de lege?”…
De ce se tem anume creştinii? De păcatul de a prăznui sărbătorile împărăteşti şi pomenirea sfinţilor Bisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse ca indicate de Biserica Dreptcredincioasă. Să presupunem un moment că teama lor ar fi fondată. Şi că, în adevăr, noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotriva Ortodoxiei…


Un sighilion patriarhal


Problema calendarului este iarăşi în centrul preocupărilor. Se ridică din Basarabia şi de prin nordul Moldovei, adică tocmai de prin părţile unde sensibilitatea noastră religioasă este mai ascuţită şi unde chestiunile bisericeşti sunt totdeauna actuale.
Pentru opinia publică a oraşelor, problema apare mai degrabă ca un cui sum. Oamenii ridică din umeri şi se miră; parcă ce-i dacă mergem după vechiul sau noul calendar! Nu e nici o surpriză. Şi totuşi, problema este esenţială Ortodoxiei şi o întreagă literatură a chestiei există.
Dăm, de pildă, astăzi un sighilion patriarhal; e vechi de prin 1583. Dar conţinutul lui e plin de suc. Iată-l:
Ierimia, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă - şi Patriarh ecumenic
Fiindcă din nou Biserica Vechei Rome, înşelându-se de mândra deşertăciune a astronomilor săi, cu nechibzuinţă a schimbat preafrumoasele aşezăminte despre Sfintele Paşti, stabilite şi hotărâte de cei 318 Sfinţi Părinţi ai Sfântului întâi Sobor Ecumenic din Niceea, care cu cea mai mare sfinţenie se respectă de toţi creştinii din întreaga lume ca nişte aşezăminte neatinse, astăzi devine cauza ispitelor. Înaintea mea, ca unui Patriarh ecumenic, s-au prezentat bărbaţi armeni întrebându-se despre practica sărbătorirei Paştelui, fiindcă şi lor le să impune primirea acestei inovaţiuni.
Pentru de aceea noi a trebuit să le spunem ce despre acestea e hotărât de Sfinţii Părinţi. Chibzuind împreună cu Fericitul Patriarh al Alexandriei şi Fericitul Patriarh al Ierusalimului şi cu cialanţii membri ai Soborului, în numele Sfântului Duh hotărâm: a lămuri aşezămintele despre aceasta ale Sfinţilor Părinţi.
Cel ce nu urmează tradiţiilor şi obiceiurilor Bisericii şi celora, cum au poruncit cele şapte Soboare Ecumenice despre Sfintele Paşti, legiuind toate bine ca să-i urmăm, şi voieşte a da Pashaliei grigoriane şi calendarului papist, acela ca şi ateii astronomi lucrează contra tuturor hotărârilor Sfintelor Soboare, voind prin aceasta a le schimba şi a le slăbi, să fie ANATEMA, depărtat de Biserica lui Hristos şi de la adunarea credincioşilor.
Dar voi, pravoslavnicilor şi bine cinstitorilor creştini, staţi în cele ce aţi învăţat, în cele ce v-aţi născut şi educat. Şi când va fi necesar, şi sângele vostru să vărsaţi ca să păstraţi credinţa şi mărturisirea părinţească.
Păziţi-vă şi feriţi-vă de unei ca aceştia (reformişti), ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute vouă fi rugăciunea credinţei voastre să fie cu voi, cu toţi. Amin”.

Cei cari „decid” în chestiunea calendarului au gândit la toate lucrurile astea? Noi mai avem şi alte texte şi o să le dăm.


Rătăcirea cea de pe urmă


Sorţii au căzut…
Vom dovedi aci, în zilele următoare, că punctul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştelor este o aberaţie, condamnată în chip lămurit de Predanie;…
Stă deasupra puterilor minţii să înţelegem drumurile ascunse ale lui Dumnezeu, care ne-a trimis această grea încercare. Dar e o datorie a noastră, de mărturisitori ai Dreptei credinţe, să punem în faţa credincioşilor, în toată grozăvia ei, fapta care vesteşte deja domnia Antihristului.
Ceea ce omeneşte a fost îngăduit, şi în putinţa noastră să facem, pentru împiedicarea acestei rătăciri, am făcut. Dacă bine sau rău, ne va judeca Cel care singur poate sta Judecător peste oameni.
De aci înainte, în monstruosul proces care se deschide, bietul glas omenesc trebuie să tacă.
Pentru ca, cu atât mai vârtos, să poată vorbi Biserica cea Adevărată.


După hotărârea Sinodului


După ce, încă de la strâmba aşezare a Pascaliei pentru anul 1929, am cerut stăruitor conducătorilor Bisericii un răsvot asupra acestei hotărâri şi am arătat toate primejdiile care pot decurge pentru Ortodoxia Românească dintr-o asemenea necugetată faptă, mărturisesc că am primit vestea convocării Sfântului Sinod în scop de a discuta din nou problema cu un fel de indiferenţă. Îmi dădeam, desigur, seama că această problemă trebuie rezolvată într-un fel;…
Iar pentru ca mărturisirea să fie deplină, va trebui să adăugăm că stăruinţa cu care am cerut revenirea asupra aşezării Pascalii izvora mai degrabă din nevoile păcii cetăţeneşti decât din respectarea intereselor Bisericii. Căci, aşa cum se înfăţişează astăzi lucrurile, e o întrebare dacă nu cumva asprul interes supraomenesc al Bisericii noastre nu cere mai degrabă să lăsăm întinderea răului, tocmai pentru ca reacţiunea împotriva tuturor rătăcirilor de astăzi să fie mai grozavă – şi, deci, mai definitivă.
Este o convingere a mea, verificată statornic în ultimii câţiva ani, de când urmăresc zi de zi viaţa religioasă a ţării, că, pe calea pe care am apucat-o, mergem sigur la sugrumarea Bisericii lui Dumnezeu
Apoi, vedeţi, tocmai aici e nodul problemei: motivele bisericeşti nu mai contează. Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adică tocmai elementele pe care chiriarhii nu sunt ţinuţi să le cunoască; numai punctul de vedere al Bisericii, nu…
Acum se aleg oile curate de cele râioase; când se va vedea cine serbează Paştele cu papistaşii şi cine, cu dreptcredincioşii. Orice prudenţă din partea ortodocşilor e nelalocul ei: e vorba doară de credinţa noastră şi de mântuirea noastră. Iar cine nu îndrăzneşte, împotriva tuturor ameninţărilor, şi primejdiilor, să depună mărturie pentru adevărata Biserică a lui Hristos e pierdut pentru vecie, laolaltă cu doctorii în filosofie adunaţi sus, în deal, ca să hotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel de înţelegere.
Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păcatele lui.
Judecata stă în mâna lui Dumnezeu!
O aşteptăm. Pentru noi - şi pentru ceilalţi.


- Încheieri -


Să rezumăm, deci. Două sunt chestiunile fundamentale în jurul cărora se grupează argumentarea noastră împotriva serbării Sfintelor Paşti Ia 31 martie:
1) necesitatea de a serba Paştele o dată cu toţi creştinii (postulatul ecumenicităţii);
2) necesitatea de a serba Paştele Creştin după pesahul iudaic (postulatul solidarităţii absolute a Testamentului Nou cu cel Vechi).
Prin înfrângerea primei prescripţiuni obligatorii, cădem în schismă - ca unii care ne rupem de comunitatea de iubire a Bisericii; prin înfrângerea celei de-a doua, cădem în erezie - ca unii ce negăm noutatea şi continuitatea Bisericii de la începutul până la sfârşitul vremii (marcionismul)…
Iar credincioşii rămân fără cârmaci. Se va ridica dintre ei unul care să treacă la loc de conducere şi de răspundere. Grea şi cutezătoare faptă, înfruntând oarecum cerul; mai ales pentru cei învăţaţi să respecte aşezarea dumnezeiască a Bisericii. Care, în ce ne priveşte, rămâne de astăzi înainte de-a dreptul în mâna lui Dumnezeu.
Ce vom face? În împrejurările de faţă, când oile bune se aleg de cele râioase, adevăraţii credincioşi vor sărbători Paştele la 5 mai, împlinirea ecumenicităţii şi a unităţii trupului mistic al lui Hristos…
Am spus şi ne-am uşurat sufletul[1]. Dar ni l-am şi mântuit? Este o întrebare al cărei răspuns desigur că ne scapă. Să fie în puterea noastră să o ştim? O asemenea prezumţiune ne înfrânge.
Am spus, depunând mărturie pentru credinţa adevăratului Dumnezeu. Desigur, lucrurile nu se vor opri aici. Antihristul e la treabă…

1 Citat corupt din Vechiul Testament, Iezechiel III, 19 şi 21.


Cine e vinovatul de la 24 ianuarie
- Cum s-a schimbat calendarul. Un ministru excesiv şi un mitropolit plecat. De ce nu s-a renunţat la data de 31 martie –

…Nu e vorba să apărăm pe nimeni, e o datorie însă pentru noi a stabili cu precizie vina fiecăruia.

Cum s-a schimbat calendarul

Există o eroare, de pildă, dacă se crede că vina, „îndreptării” calendarului cade asupra Î.P.S. Miron. Părintele Patriarh a fost multă vreme de părere că reforma calendarului nu se poate face decât în plină ecumenicitate, printr-un congres panortodox cel puţin - dacă nu într-un sinod ecumenic.
Călătoria pe care Î.P.S. Miron a întreprins-o acum câţiva ani pe la patriarhii şi mitropoliţii Răsăritului urmărea, între altele, şi lămurirea acestei probleme. Din nefericire, în lipsa părintelui patriarh, Ion Brătianu, nerăbdător că rezolvarea chestiunii calendarului întârzia a dat ordin mitropolitului Pimen să sfârşească o dată cu „stilul vechi”. Se ştie că, din motive... ştiinţifice, P.S. Pimen s-a executat.
Părintele patriarh nu a făcut decât să accepte o situaţie pe care nu o crease.

Cine a impus pe 31 martie?

Trebuie să stabilim, de asemenea, că aceeaşi atitudine de acceptare a adoptat Î.P.S. Miron în chestiunea datei Pastelor. După prima greşeală, care stabilea prăznuirea Paştelor la 31 mart, părintele Patriarh şi-a dat seama de consecinţele grave ale unui asemenea act şi a încercat o revenire.
Convocarea Sinodului avea ca principal scop chiar această problemă. Se ştie cum au decurs dezbaterile; după cum se ştie că luni, marţi şi miercuri, înainte de 24 ianuarie, atmosfera generală era pentru o amendă onorabilă şi reintrarea în Ortodoxie, prin admiterea datei de 5 mai.
Putem adăuga chiar că miercuri după-amiază Î.P.S. Miron a afirmat într-o convorbire particulară că a doua zi se va hotărî în sensul dorinţei cinci-maiştilor…

Cele două Paşti

Discuţia lămuritoare pe care foaia noastră a întreprins-o în jurul datei prăznuirii Paştelor şi a îndreptării calendarului se apropie de sfârşit. Am arătat că hotărârea de la 24 ianuarie este, din toate punctele de vedere, inacceptabilă şi creatoare de grave dificultăţi…
În adevăr, dacă Biserica basarabeană ar fi de sine stătătoare, îngăduinţa printre 5-maişti de a prăznui după lege ar fi un succes. Biserica basarabeană stă însă sub autoritatea Sfântului Sinod de la Bucureşti. Şi dacă trebuie să fim mulţumitori P.S. Gurie, Visarion şi Iustinian pentru că, prin atitudinea lor energică, au obţinut, principial şi în fapt, dreptul de a rămâne în lege, cu drept cuvânt suntem obligaţi să le reproşăm, că nu au avut aceeaşi străşnicie întru apărarea Sfântului Sinod din care totuşi fac parte. Credincioşii lor sunt, fără îndoială, satisfăcuţi în această elementară nevoie de a prăznui după aşezarea duhovnicească…
Situaţia de astăzi? Scriam, în momentul în care deschideam această campanie de lămurire în foaia noastră: când va fi rătăcirea de pe urmă mai amară decât cea dintâi. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult pentru ca întâmplările să ne dea dreptate. Hotărârea de la 8 februarie, prin care se îngăduie prăznuirea Paştelor de două ori în acelaşi an, este - aşa cum am arătat aci, de altfel - o grozavă aberaţie.
Căci spun Aşezămintele apostolice (Cartea a V-a, cap. XVII): „Trebuie să sărbătoriţi Paştele cu îngrijire şi cu luare-aminte, după isimerie; ca să nu prăznuiţi de două ori într-un an amintirea unei patimi, ci o dată pe an, spre aducere-aminte de Cel ce a murit o dată” (cf. Didascalia et Constitutiones Apostolorum, edit. Fr. Funk, Paderbornne, 1905).

 


Pentru reintrarea în Ortodoxie


Zis-a oarecare dintre farisei Domnului Iisus Hristos: „Spune Apostolilor Tăi să tacă!”. Iar Domnul Hristos, răspunzându-le, au zis lor: „Adevăr zic vouă, că, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”.[2]


…Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere dreptcredincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile - şi nădejdile - tuturor ortodocşilor pe cari îi are această ţară. (Şi are mulţi!) Tot felul de întâmpinări prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate părţile ţării, mărturisind - împotriva tuturor scepticilor - cât de vie este în popor credinţa.
Întâmplările acestea le-am prevăzut… De aceea, tuturor celor cari în scris sau prin viu grai ne întreabă ce mai e de făcut le răspundem că de acum campania aceasta trebuie strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic, al organizării unei rezistenţe a dreptcredincioşilor…
Două sunt, de fapt, chestiunile în dezbatere, şi anume:
1) Există, pentru un ortodox, putinţa să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului?
2) Există, pentru laici, putinţa de a fi, la un moment dat, în mai mare măsură deţinători ai adevărului decât ierarhia ecleziastică?

Într-un caz ca şi în celălalt, răspunsul este: DA. Şi iată şi motivele:
La chestiunea I. Aşezarea Bisericii creştine nu se sprijină pe un corp de prescripţiuni normative arbitrare şi contractuale, cum e uneori cazul legilor juridice. Ca atare, orice dispoziţie de caracter ecleziastic nu îşi are izvorul nici în util, nici în bine, ci în adevăr. Trăsătura caracteristică şi esenţială a aşezării Bisericii noastre este, prin urmare, Adevărul. De unde urmează că nu urmăm o indicaţie a Bisericii pentru că e a Bisericii, ci pentru că ea exprimă adevărul. (Orice credinţă sau afirmaţie de altă natură este catolică.) Evident, nu o vorba act de beteagul adevăr ştiinţific, la dispoziţia raţiunii omeneşti (asta ar fi protestantism de cea mai săracă speţă), ci de adevărul religios, depozitat oarecum astăzi în dogme, canoane şi Predanie.
Din acest postulat fundamental decurge încheierea că există o măsură obiectivă a adevărului. Şi că sinoadele nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi Predania. Iar dacă nu o fac, greşesc (cum am dovedit-o, de pildă, pentru Sinodul nostru, în chestia calendarului). De altfel, sinodul local al unei autocefalii nici nu are darul hotărârii fără greşeală. Afirmaţiile unui sobor arhieresc nu pot purta pentru norod semnul adevărului decât atunci când uneşte în aceeaşi mărturisire pe toţi episcopii dreptcredincioşi, din toată lumea şi din toate vremurile…
Are dreptul un credincios, deci, să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului? Desigur că DA, de îndată ce hotărârea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci mărturisire a adevărului, şi de îndată ce oricare creştin are măsura adevărului în dogme, canoane şi Predanie.
Din aceste consideraţiuni decurge cu evidenţă şi răspunsul.
La chestiunea a II-a. Din moment ce adevărul pravoslavnic este obiectiv, de îndată ce există un precis cadru indicatoriu pentru orice nouă situaţie bisericească - cadru format din dogme, canoane şi Predanie - trebuie să admitem că mai degrabă e deţinător al adevărului un laic care respectă acest cadru, decât un episcop sau o adunare de arhierei, cari nu îl respectă.
Istoria e, de altfel, aci pentru a ne confirma.
Şi încă, într-un caz care ne e cu deosebire aproape. Când românii din Ardeal au făcut, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, unirea cu Roma, au acceptat această unire 83% din preoţi, dar numai 12% din turma credincioşilor. Şi atunci, întreb pe Prea Cinstiţii apărători ai ierarhiei ecleziastice: cine au fost în acele împrejurări tragice păstrătorii Drepteicredinţe? Preoţii, cari împreună cu mitropolitul lor au trecut în proporţie de 83 % sub stăpânirea Romei, trădând pentru interese lumeşti dreapta credinţă strămoşească, sau poporenii, dintre cari 88 % au rămas credincioşi legii şi au trecut în Ţara Românească pentru a-şi aduce de acolo vlădică nou, pentru legea cea veche?...

2 Luca XIX, 39-40


Unde e dezlegarea?


D-l profesor Iorga s-a declarat nemulţumit cu declaraţiile guvernului în chestiunea prăznuirii Sf[intelor] Paşti: „Cu hotărârea d-voastră nu se închide conflictul”. Nu se închide, e adevărat; dar să nu exagerăm. Este adevărat că dl Iorga a întins guvernului un colac de salvare: convocarea Consiliului Superior Bisericesc. Dar asta nu era decât un mijloc de a deplasa chestiunea din Cameră şi numai pentru moment. Pentru că de fapt, fixarea datei Sf[intelor] Paşi e o chestiune de competenţa strictă a Sinodului. Părerea că o asemenea operaţie nu implică nimic dogmatic este fundamental falsă… Prin urmare, numai Sinodul are căderea să se pronunţe în această chestiune, şi - pentru că e vorba de dogmă - pronunţarea trebuie să se facă, chiar după indicaţiile constituţiei noastre, în plină ecumenicitate.
Iată de ce e justificat punctul de vedere al guvernului, care a declarat joi că Sfântul Sinod are singur dreptul a decide în această chestiune, şi de ce nu ne putem alătura propunerii d-lui prof[esor] Iorga.
Fapt e, totuşi, că în ţară este frământare şi că guvernul, care nu se poate refuza realităţilor, trebuie să se intereseze de această problemă. Ceea ce însemnează că - din acest punct de vedere - intervenţia d-lui dr. Lupu în Parlament e şi ea perfect îndreptăţită.
Aceasta a recunoscut-o, de altfel, şi guvernul d-lui Maniu.
Numai că guvernul stă în dilemă: cere revenirea la cinci mai, pentru a se potoli lumea - încalcă atribuţiile şi autoritatea Sinodului; vrea să respecte această autoritate - lasă frâu liber tulburărilor din ţară. De aici şi declaraţia d-lui ministru preşedinte: „Aş dori să dispară conflictul dintre credincioşi şi autoritatea sinodală fără prejudiţiul autorităţii bisericeşti şi fără jignirea credinţei nimănui”. ,,Aş dori” - desigur. Nu e om de bună credinţă să nu dorească. Dar se poate?
Soluţia guvernului nu e clară şi nici nu putea fi. Vorbind de cinci-maişti, declaraţia ministerială spune: „Se vor lua toate măsurile necesare, pentru ca serbarea Sfintelor Paşti dorită de credincioşii Sfintei Biserici Ortodoxe să nu fie tulburată”. Ce însemnează asta, „să nu fie tulburată”? Pentru ca serbarea să nu fie tulburată, ea trebuie să aibă loc. Pentru ca să aibă loc, e nevoie ca preoţii să consimtă a prăznui Paştele la 5 mai…
Declaraţia ministerială conţine o indicaţie pentru Sinod: „... arhiereii din Basarabia vor fi în drept să caute (…) şi să găsească modalităţile prin care şi cei nemulţumiţi cu data de 31 martie să-şi primească mângâierea sufletească la data dorită de ei”. Adică, mai precis: arhiereii din Basarabia să îngăduie prăznuirea Paştilor la 5 mai.
Să ne fie îngăduit a respinge categoric această soluţie. Căci prin ea guvernul încetează de a mai fi consecvent. Acelaşi guvern care nu se poate amesteca, pentru că nu vrea să ştirbească autoritatea sinodală, recomandă arhiereilor basarabeni să calce ei această autoritate, păsuind - împotriva hotărârii de la 8 februarie - prăznuirea de la 5 mai. A, nu! Cine judecă strâns îşi dă seama că asta însemnează disoluţia Bisericei şi trebuie să protesteze.
În zadar se străduieşte d-l Maniu să găsească o soluţie acceptabilă. O asemenea soluţie nu există, pentru că datele de la care se pleacă sunt false.


Prolog de polemică


Un distins nătărău, redactor la o gazetă de seară, enervat peste măsură de constatarea că nu-i ia nimeni în serios apologiile la adresa episcopilor Bisericei româneşti, se năpusteşte cu o ploaie de înjurături asupra „Ioneştilor, Popeştilor, Stroeştilor”, posesorii prezumtivi ai unor adevăruri, ezoterice pentru domnia-sa, şi face apel la toată suflarea românească să se întoarcă „cu faţa spre Sfântul Sinod”, d-sa însuşi făcând în prealabil această stânga-mprejur…
Există însă altceva: există un mănunchi de adevăruri mărturisite de Sfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici, de Părinţii şi unii Scriitori Bisericeşti şi de mulţimea episcopilor şi patriarhilor Bisericii - adevăruri nealterate şt nealterabile în veac şi care se pot deosebi uşor de „celelalte” (de ale unui Sinod al [ziarului] „Patria de o pildă), cu ajutorul dreptarului: să fi fost mărturisite de toţi, pretutindeni, în toate vremurile.
Aceste adevăruri sunt demult cristalizate în: decizii dogmatice, în canoane, în epistole, în tratate, în monografii, etc., etc. Şi cine le mărturiseşte (chiar de ar fi el mic şi sărac) rămâne în Biserică. Iar cine se abate de la ele, fie el preot, episcop, Sinod, sau „înger din cer”, anatema este.
Recunoaştem că, pentru a putea înţelege aceste lucruri, este nevoie de bun simţ şi cultură teologică. Altfel vorbim de adevărul lui Stan, Bran ori Ivan. Şi nu suntem în stare să atacăm problema pusă în discuţie.
Noi, cei cari am scris în chestiunea „Pascaliei româneşti”, hotărâserăm să răspundem numai acelora cari vor încerca să combată punctul de vedere mărturisit de noi ca fiind al Bisericii Ortodoxe, atacând problema. Un astfel de atac însă nu s-a produs. Cavalerii 31-martişti s-au mulţumit să calomnieze în chip ordinar, să înjure de mumă şi să-şi dovedească unii reaua credinţă, alţii, ignoranţa…


Metoda amânării


Încă nu a căzut nici o hotărâre nouă, care să aducă puţină pace în sufletele credincioşilor…
Iată, suntem în duminica lăsatului de sec…
Eu presupun însă că nu se va întâmpla nimic; nimic la 18 martie, nimic la 31 martie, nimic la 5 mai. Linişte va domni în ţară. Guvernul îşi va fi împlinit datoria - care, înainte de orice, e păstrarea liniştei. Ei, şi? Bucurie mare, nu?
Voi observa mai întâi că nu guvernul va fi păstrat liniştea. Ci linişte va fi fost - de la sine. Dar liniştea morţii, căci de pe urma acestei dureroase întâmplări cel puţin două mari realităţi vot fi fost atinse de moarte: Biserica Românească şi sufletul românesc. Şi va fi ca un fel de fatalitate grea, care se va coborî asupra regimului sub guvernul care a fost cel mai puternic cerut de sufletul rasei noastre, dorită după o primăvară spirituală, sufletul nostru va fi primit cea mai grozavă lovitură…
Să nu ne înşelăm singuri. Dacă un hop e de trecut şi dacă un hop va fi trecut, singurul care îl va trece va fi guvernul… Vedeţi, şi noi aşteptăm. Şi dorim să fie pace… Dacă astăzi s-ar reveni asupra datei de 31 martie, poate în bucuria reînfrăţirii şi a reintrării în Ortodoxie, am fi aplecaţi să uităm pe toţi vinovaţii acestei dureroase încordări. Aşa însă, în faţa dezastrului, care nu poate întârzia, nu va mai putea fi nimeni cruţat. Nimeni…


Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (I)


Deci, pe cel care vine şi vă învaţă toate cele ce s-au spus până aci, primiţi-l. Iar dacă învăţătorul însuţi s-a abătut de la ele şi învaţă altă învăţătură vătămătoare, să nu-l ascultaţi!
(Învăţătura celor doisprezece Apostoli, cap. IX, v. 1)
Precum însă oaia care nu ascultă de Păstorul cel Bun este lăsată lupilor spre pietre, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi. De aceea trebuie să fugim de păstorii aducători de pieire.
(Aşezămintele Apostolilor, cartea II, cap. 19)
Chiar dacă noi înşine sau înger din cer va binevesti, peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!
(Galateni, I, 8)


În prima parte a Ultimei lămuriri în privinţa datei Sf[intelor] Paşti a P.S. Vartolomeu, publicată aci, alaltăieri, am fost acuzaţi de a fi „subiectivizat” problema, „trecând-o mai mult prin ochii noştri proprii”, şi răpindu-i astfel înţelesul deplin.
În ceea ce priveşte plinătatea lămuririi, cetitorii singuri şi-au putut da seama dacă şi în ce măsură problema a fost sau nu înfăţişată pe toate laturile ei. Pentru a se curma însă orice discuţie posibilă asupra presupusului nostru „subiectivism”, repetăm aceea ce am mărturisit fără încetare în toate articolele publicate până astăzi şi anume: nu are în această discuţie nici o greutate „biata părere a minţii noastre omeneşti”, ci, singură, „mărturia drepteicredinţe de pretutindeni şi de oricând, aşa cum dogmele, canoanele şi Predania Bisericii Ortodoxe ne învaţă”, aşa cum însuşi Sf[ântul] Sinod al Bisericii noastre ne-a învăţat până acum, aşa cum însuşi P.S. Vartolomeu ne-a învăţat (învăţătură pe care o vom arăta în întregime, la locul potrivit)… Să lămurim. Nicăieri, în cursul discuţiei, noi nu am înfăţişat un punct de vedere propriu şi nu am avut pretenţia de a ne institui noi înşine învăţători în această chestiune, ci numai am mărturisit aceea ce ni s-a predat în deosebite rânduri, de toţi maimarii noştri bisericeşti şi aceea ce astăzi mărturisesc toate Bisericile Ortodoxe de sub soare. Are mireanul acest drept de mărturisire?... Nu numai mărturiile din fruntea acestui articol arată cu prisosinţă acest drept, dar însuşi P.S. Vartolomeu îl recunoaşte pe faţă sub punctul al doilea din articolul pomenit. Rămâne, deci, neîndoielnic dreptul mireanului de a stărui în păstrarea neclintită a comorii bisericeşti ce a primit, chiar atunci când „îngerii din cer” i-ar cere să se lepede de dânsa. E în această păstrare neştirbită şi cu dragoste de către popor a ceea ce a primit piatra de granit de care s-au zdrobit, se zdrobesc şi se vor zdrobi, în veac, toate încercările de abatere de la Ortodoxie. Invariabilitatea aceasta a Predaniei bisericeşti, cum zice Berdnikov: „Episcopii fiind obligaţi să predice cuvântul lui Dumnezeu în conformitate cu Tradiţia bisericească” (Curs de Drept bisericesc, trad. rom. Silvestru Bălănescu, episcopul Huşilor, Bucureşti, 1892) este cheia de boltă a Ortodoxiei. Ea constituie cea mai puternică pavăză de apărare a ei faţă de iscusinţa de gând din dreapta şi din stânga. Ea a fost recunoscută şi de Scrisoarea Patriarhilor răsăriteni, care, vorbind despre infailibilitatea în materie de învăţătură, zice: „Iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în pază unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragoste reciprocă [şi] care este, cu alt nume, însuşi Trupul Domnului Hristos. Biserica credincioşilor”...

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (II)

Asupra naturii calendarului bisericesc şi a Pascaliei răspundem: A. Deci într-adevăr problema nu aparţine „patrimoniului nostru bisericesc”, ci este o problemă „numai ştiinţifică”, atunci nu Sinodul are căderea să se pronunţe. În asemenea materie nu recunoaştem altă autoritate decât competenţa şi alt instrument de convingere decât argumentul. Şi între noi mirenii, sunt oameni cu studii de matematici şi cu brevete în mecanica cerească. În tot cazul, suntem mai pregătiţi decât membrii Sinodului. Şi atunci, ştiut fiind că mireanul nu datorează ascultare episcopilor decât în chestiunile bisericeşti, ameninţarea cu afurisania prevăzută de Canonul 64, Sinodul al VI-lea Ec[umenic] apare deplasată. B. Noi pretindem însă că problema Pascaliei şi „calendarul bisericesc” sunt o problemă bisericească şi că elementele lor aparţin „patrimoniului bisericesc”, pe care mirenii au dreptul şi datoria să-l apere împotriva oricărei pofte de schimbare. Şi iată de ce. „Înşurubând” calendarului „păgân” sărbătorile noastre şi fixe şi mobile, pentru noi, creştinii, „calendar bisericesc” înseamnă o înlănţuire de sărbători - ca să fim în tonul P.S. Vartolomeu: un şirag de perle, de mărimi diferite, fiecare perlă fiind aşezată într-un anumit loc, pentru anumite consideraţiuni, tradiţia bisericească de până astăzi sfinţind această ordine nezdruncinată… Paştile cele sfinţite însă, Paştile cele mari, Paştile Domnului trebuie să se serbeze aşa fel, încât să fie respectată Tradiţia Bisericii Ortodoxe de pretutindenea, care cere ca:
1) să nu se serbeze o dată cu Paştile evreilor;

2) să se serbeze după Paştele evreilor;

3) să se serbeze totdeauna în zi de duminică;

4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.

 

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (III)

 

…De aci, nevoia pentru a uniformiza posibilitatea de numărătoare a zilelor, de a construi un sistem de măsuri, care să ia în consideraţie toate acele patru mişcări presupuse mai sus. Lăsăm la o parte faptul că mişcările de care s-a vorbit mai sus nu sunt fapte reale, constatabile prin simţuri, ci ipoteze interpretative ale faptelor reale, făcute cu unicul scop de a pune oarecare coerenţă logică între fapte şi ipoteze posibile şi probabile, însă, metafiziceşte, discutabile. Fapte reale, dacă prin fapt real înţelegem aceea ce e controlat prin simţuri - cum vor adversarii noştri, sunt: 1) mişcarea aşa-zisă aparentă a Soarelui în jurul Pământului, peste orizont; 2) mişcarea şi fazele lunii de pe cer, 3) lungimea şi scurtarea ritmică a zilelor şi nopţilor în cursul unei perioade de timp pe care în chip convenţional o alegem… E adevărat că mişcarea astrelor a fost rânduită de Dumnezeu; e, de asemenea, adevărat că puterea de cunoaştere ne este dată tot de la Dumnezeu; dar între rânduirea lui Dumnezeu şi măsurătoarea astronomilor se interpune păcatul. Consecinţele păcatului, pentru inteligenţa noastră, sunt: păcatul sparge unitatea totală de apercepţie a cunoştinţei omeneşti, deosebind-o în: a) raţiune discursivă şi b) sensibilitate intuitivă. Cea din urmă înţepenind cu neputinţă de a se fixa direct asupra unei realităţi, care necontenit îi scapă şi pentru prinderea căreia e obligat: a) să regreseze în infinit; b) să se oprească arbitrar în ipoteză; sau c) să cada în dialelă (cercul vicios al sofiştilor). Astfel, exigenţa esenţialmente realistă a oricărei cunoştinţe este împiedicată în împlinirea ei, prin păcat. Priza asupra realului nu mai este, în cazul inteligenţei ştiinţifice, decât o ţintă către care neîncetat se străduieşte să ajungă, dar pe care nu o poate atinge decât plinătatea cunoştinţei de har a vieţii mistice. E adevărat că botezul restabileşte pe om în starea de har, el însă nu şterge de la început toate slăbiciunile firii omeneşti, dobândite prin păcatul originar. Ca atare, tot ce este produsul minţii omeneşti, fie el oricât de coerent logiceşte, nu este scutit de spărtura de care am pomenit mai sus şi care îl face: l) sau să fie o „construcţie a minţii”; sau 2) dacă vrea să poarte asupra realităţii, să fie nedesăvârşit şi supus schimbării. Faţă de această situaţie a cunoaşterii ştiinţifice, situaţia calendarului bisericesc este hotărât deosebită. Ea se întemeiază pe un canon şi pe Predanie, pe care Biserica le socoteşte ca pe nişte cuvinte fără greş despre care ştim că: „cerul şi pământul vor trece (cu calendar astronomic cu tot) însă cuvântul Domnului (împreună cu cei ce-l păzesc) rămâne în veac”…[3] Să nu fi observat nimeni că echinocţiul ideal nu mai corespunde celui real? Să nu fi observat această pogorâre a isimeriei? Ei bine, au observat-o Sfinţii, dar n-au vrut să ia măsuri, fiindcă nu era nevoie. Iată ce spune tâlcuirea la Canonul 7 Apostolic din Pidalion: „Că şi soboarele cele de toată lumea, care s-au ţinut după cel dintâi, şi ceilalţi Părinţi vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-a pogorât isimeria. Dar însă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul I, cinstind mai mult pre învoirea şi unirea Bisericii, decât preamărunţimea isimeriei”. Iată care a fost grija lor. Iată cum şi-au înţeles ei datoria.
3 Matei XIV, 35.


Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (IV)

 

Ad IV… Noi am rămas la părerea pe care P.S. Vartolomeu o avea asupra acestei chestiuni în anul 1923, şi anume: sărbătorirea paştelor evreieşti trebuie neapărat întotdeauna, să aibă loc înainte de sărbătorirea Paştelor creştineşti. Iată ce scria P.S. Vartolomeu în 1923, în calitate de raportor al chestiunii: „...Cum se va lăsa deoparte consideraţia din Învăţătura Sfinţilor Apostoli, cartea a V-a, capitolul al VII-lea după care Paştele evreieşti, nefiind decât o umbră şi un simbol premergător al Paştilor creştineşti, va trebui, ca atare, să se serbeze totdeauna mai înainte de el, întrucât mielul pascal al evreilor nu e decât simbolul premergător al Mielului Hristos, cel prezis de profeţi?” (vezi: „Biserica Ortodoxă Română”, s. II, anul 42, no. 1 (514), pp. 33-35, pe 1924); raport aprobat de Sfântul Sinod de atunci (cu oamenii de acum). P.S. Vartolomeu arată toată necazurile ce ar decurge din rămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia. Între altele, ne pune înainte perspectivele serbării, în anul 9942, a Sfintelor Paşti la 29 iunie, adică la Sfinţii Apostoli, iar la anul 31070, ar fi ajuns chiar la 25 decembrie, adică chiar în ziua de Naşterea Domnului. După vechiul nostru „calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar putea întâmpla în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii? Să renunţe la reforma calendarului sau la Pascalia Ortodoxă? Altă ieşire nu există. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite. Renunţând la Pascalie, acest tezaur e călcat în picioare. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală?... Savantul astronom de la noi, consultând tabelele pascale evreieşti şi creştine şi făcând calcule, a descoperit că data la care urma să se serbeze Paştele, după calculele ştiute, a fost şi la evrei, şi la creştini aceeaşi. Şi astronomul deduce: deci, creştinii şi evreii au sărbătorit împreună, de multe ori, Paştele… Prin urmare, cu toate că, după socoteli, Sfintele Paşti cădeau la o anumită dată, serbarea se amâna, dacă la aceeaşi dată serbau şi evreii. Savantul astronom, nefiind episcop, nu era obligat să aibă în vedere aceste admirabile măsuri preventive luate de Biserică şi, de foarte bună credinţă fiind, afirmă că s-a sărbătorit împreună… Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a, [a] Aşezămintelor Apostolice: „Precum însă oaia care nu ascultă de Păstorul cel Bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţa, încât o va înghiţi”.

Ei, şi?...

…Căci, iată, de Paşti a nins. A nins la Chişinău, la Iaşi, la Constanţa. Se zice, n-am controlat încă, ar fi nins de la Ploieşti în sus. Ei, şi? Mai era nevoie de un semn din cer pentru a stabili că Paştele adevărat nu e cel de la 31 martie, ci atunci când îl va prăznui toată Ortodoxia, la 5 mai? Nu sunt dogma, canonul şi Predania, nu sunt toate Bisericile Răsăritului aci pentru a mărturisi adevărul?... Astăzi, urmările acestei prime grave rătăciri se văd. Şi nimeni nu are curajul să ia taurul de coarne - să spună adică apriat că o restituito in integrum[4] a Bisericii nu se poate face decât prin întoarcerea la starea în care eram acum doi ani. Doar noi dacă o afirmăm nostru? Nădăjduim însă într-un „succes” al scrisului nostru?
Nu. Dar nădăjduim în altceva; în deşteptarea conştiinţei religioase şi bisericeşti a credincioşilor. Asta, da, o vom izbândi…

4 Principiu de drept roman care înseamnă a-i reda cuiva deplinătatea unei posesiuni ştirbite (lat.)

 

Paştele cel adevărat

Acum vine partea cea mai grea. Paştele oficial, de la 31 martie, a trecut, fără îndoială, fără tulburări însemnate. Doar incidente locale, provocate de neîndemânarea unora. Creştinii pravoslavnici s-au ţinut într-o impresionantă rezervă. Ar fi naiv însă dacă am crede că „s-a isprăvit”. Nu s-a isprăvit nimic. Oamenii îşi aşteaptă Paştele; Paştele cel adevărat. De câteva zile au început, în adevăr, iarăşi jalbele. Ni se plâng oamenii că „au fost traşi pe sfoară”. Li s-a spus că fiecare poate prăznui Paştele când va crede el că e bine - dar, iată, preoţii refuză să slujească după rânduiala Învierii. Chestiunea nu e simplă. E adevărat, a fost o făgăduială care vorbea de dorinţa majorităţii populaţiei. Dar făgăduiala aceasta nu era prea precisă. Se referea la toată ţara, sau numai la Basarabia? Nimeni nu o poate spune. Ba, pe alocurea, se afirmă astăzi că de Vechiul Regat nici vorbă nu poate fi. Adevărul e, pe de o parte, că preotul care a prăznuit o dată Paştele nu o mai poate face a doua oară în acelaşi an. Tot aşa de adevărat este însă că sumedenie de oameni nu a mâncat anul acesta paştele, aşteptându-le pe cele adevărate. Ce devin toţi aceşti credincioşi? Are cineva inimă atât de tare, încât să se poată uita liniştit la milioanele de creştini cărora li se refuză mângâierea Învierii?... Să coborâm puţin în conştiinţa noastră. Câţi sinodali pot afirma că aceştia ar fi răzvrătiţii? Şi, pe urmă, nu s-a făgăduit de la început libertatea în prăznuire? Noi am atras, e drept, atenţia din vreme asupra tuturor acestor dificultăţi. Şi, ca de obicei, nu s-a luat nici o măsură. Dar se poate continua sistemul? Trebuie lăsaţi oamenii să creadă că totul nu a fost decât o cursă politică? Pentru că, vedeţi, tocmai „politica” poate să sufere mai mult de pe urma acestor împrejurări. Căci ce se va întâmpla în Săptămâna Mare dacă în vreun sat preotul va refuza să slujească? Poate să se întâmple şi tulburare, nu? De Biserică nu mai vorbim. Ce pagubă se poate ridica pentru sufletele credincioşilor de pe urma acestei stări de lucruri o vede oricine. Aşteptăm, deci, măsuri înţelepte. Din partea Bisericii — dar şi din partea guvernului, de data aceasta. Să nu uităm că e în joc o declaraţie ministerială întărită prin cuvântul preşedintelui de consiliu. Iar gustul poporului pentru interpretări dialectice e foarte îndoielnic.

Prăznuirea adevăratei Învieri

Părintele Bărbulescu de la Patriarhie, care a venit vineri seară la slujba prohodirii Domnului din Biserica Rusească, a trecut brutal prin uşile împărăteşti ca să spună cine ştie ce preotului oficiant, va fi putut raporta înălţatului lui stăpân lucruri impresionante. O biserică plină de credincioşi, cum n-am mai văzut de când sunt; dar nu oameni pe cari o tradiţie mecanică îi impune pe drumul bisericii în fiecare an în Săptămâna Patimilor, ci credincioşi cari au aşteptat cu inima frântă ziua de cinci mai, pentru prăznuirea adevăratei învieri pravoslavnice… Pe pristolul peste care zăcea Sfântul Epitaf stăteau florile până la o înălţime de braţ de om. Toată biserica era plină aproape numai de români. Satele din Ilfov şi din Vlaşca îşi trimiseseră delegaţii. Veneau oamenii cu maldăre de lumânări; fiecare din consătenii lor dăduse câte una, ca să le-o aprindă, pentru pomenirea lor, la picioarele crucii… Stăteau credincioşii pe afară, rezemaţi de ziduri şi se căinau: am ajuns la ruşi! Ne-au luat şi biserica de când cu papistaşii. Papistaşii? Noi nu ştim de papistaşi în Biserica noastră. Sau, cel puţin, nu am ştiut până acum, în urmă…


Restabilirea ecumenicităţii

 

Direcţiunea Sfântului Sinod a trimis tuturor ziarelor o încunoştinţare, arătând că, pentru anul ce vine, Sfintele Paşti se va prăznui la 20 aprilie. Pentru a înţelege semnificaţia acestui fapt, vom aminti că 20 aprilie însemnează, pe vechiul calendar, 7 aprilie, şi că 7 aprilie este tocmai data indicată de vechea Pascalie. Vasăzică, la anul vom prăznui cu toţii Paştele, în ecumenicitate, laolaltă cu toţi creştinii pravoslavnici. Şi mai este un fapt care trebuie relevat. Data prăznuirii Paştelor pentru anul ce vine a fost stabilită printr-o înţelegere a Patriarhiei noastre cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol... Ce am cerut noi? 1) Să prăznuim Paştele în ecumenicitate… 2) să nu prăznuim Paştele înaintea evreilor… Este adevărat că, de data aceasta, a intervenit însuşi părintele patriarh…

 

Va urma...

Citiți vă rog și:

Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea I

 

Categorie: Calendarul Iulian | Vizualizări: 1112 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar