Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Iulie » 17 » Lămuriri la întrebările unor credincioși referitoare la situația actuală a Bisericii
4:10 PM
Lămuriri la întrebările unor credincioși referitoare la situația actuală a Bisericii

  1. Canonul XV(I-II) Constantinopol este sau nu obligatoriu. Este întreruperea pomenirii un drept sau o obligație?

Pentru a vedea dacă Canonul XV (I-II) Constantinopol dacă este opțional sau obligatoriu trebuie să facem o comparație a acestuia cu celelalte canoane ale Bisericii care lămuresc poziția pe care trebuie să o avem față de erezii și schisme.

Canonul 10 al Sfinților Apostoli (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIȚI): “Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casa, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune) acela să se afurisească.”

Canonul 11 al Sfinților Apostoli (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI CATERISIȚI): “Dacă cineva cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească și el.”

Canonul 45 al Sfinților Apostoli (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII): ”Episcopul, prezbiterul sau diaconul dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.”

Canonul 64 al Sfinților Apostoli (OPRIREA COMUNIUNII CU NECREȘTINII ȘI ERETICII): ”Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau ereticilor) spre a se ruga, să se și caterisească și să se și afurisească.”

Canonul 32 Al Sinodului de la Laodiceea (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE): ”Nu se cuvine a primi binecuvântarile ereticilor, care mai mult sunt absurdități decât binecuvântări.”

Canonul 33 Al Sinodului de la Laodiceea (SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii și cu schismaticii.”

Canonul 37 Al Sinodului de la Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOȘII ȘI ERETICII): “Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu ei.”

Concluzie: pentru Sfinții Părinți are o mare însemnătate, din punct de vedere duhovnicesc subiectul comuniunii cu ereticii în rugăciune și în cultul divin. Aceasta se vede prin numărul mare de canoane care tratează acest subiect (mult mai multe decât am prezentat în acest capitol).

Reglementările canonice sunt clare, absolute și categorice în interzicerea comuniunii cu ereticii sau cu schismaticii. Dacă toate aceste canoane condamna prin caterisire pentru clerici și afurisire pentru laici chiar simpla rugăciune în comun cu ereticii (foarte lămuritor Canonul X al Sfintilor Apostoli) atunci îngrădirea de erezie enunțată în Canonul XV (I-II) Constantinopol este obligatorie, nu opțională, reprezentând nu numai un drept ci o obligație. Așadar Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți prin aceste canoane ne arată că pentru mântuirea noastră este o condiție sine qua non să ne îngrădim de orice erezie și schismă. Nu putem fi în același timp în comuniune cu Hristos și cu ereticii, cu Acesta și cu dușmanii Săi. Canonistul Bisericii Ortodoxe Ioan N. Floca în tâlcuirea Canonului XV (I-II) Constantinopol spune: “În cazul în care însă superiorul propovăduiește în public, în biserică vreo învățătură eretică, atunci respectivii au dreptul și datoria de a se despărți imediat de acel superior.”(Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și Comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, pag. 347)

Text patristic: “Nicidecum, omule, nu se îndreaptă cele bisericești prin vreo cale de mijloc. Între Adevăr și minciună nu este nimic. Ci după cum ceea ce este în afara luminii neapărat este întuneric , așa cel ce se abate puțin de la Adevăr, cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună,[…] cei cinstiți și înălțați mai presus de vrednicia lor de către Biserica lui Dumnezeu au necinstit-o și au nesocotit-o, amestecând-o cu cei tăiați de multă vreme de la ea și putreziți și puși sub mii de anateme și întinând prin împărtășirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos,[…] Nu încape pogorământ în cele de credința.”(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere Vol I, pag 129)

  1. Aplicarea Canonului XV (I-II) Constantinopol este doar pedagogică (spre trezirea conștiinței ierarhului și a credincioșilor) sau reprezintă și o îngrădire de ierarhul părtaș la erezie și de erezia pe care acesta o promovează?

Conform canoanelor enunțate anterior se vede destul de clar că pentru mântuirea noastră este absolut necesară îngrădirea de erezie sau schismă. Credința oficială a unei Biserici este credința ierarhului pomenit în cadru cultului liturgic. Astfel într-o “biserică” papistașă este pomenit ereticul papă, într-o “biserică” monofizită este pomenit un “ierarh” monofizit, într-o anumită ramură protestantă este pomenit un “episcop” protestant ș.a.m.d. Episcopul este exponentul și garantul principal al credinței bisericii în care este pomenit. Prin pomenirea ierarhului suntem de acord (acceptam) credința acestuia și ne supunem întru toate credinței pe care acesta o promovează. Prin întreruperea pomenirii ierarhului părtaș la erezie refuzăm apartenența la credința acestuia, ne îngrădim de erezia pe care acesta o promovează. Deși încetarea pomenirii ierarhului este și un act pedagogic, totuși valoarea principală a acestei atitudini este îngrădirea de erezie.

Text patristic: “Vreau să-mi spun mai pe larg părerea, mai ales acum când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu în acord cu mine însumi de la început până la sfârșit și să nu pară unora că una ziceam și alta ascundeam în cugetul meu, care era firesc să se dezvăluie în ceasul acesta al dezlegării mele. În legătura cu patriarhul, spun ca nu cumva să cugete - poate sub pretextul unei cinstiri față de mine - să trimită la înmormântarea acestui smerit trup al meu sau și la parastasele făcute pentru mine pe oarecare dintre arhiereii lui sau din clerul lui sau pe careva din cei care sunt în comuniune cu el să se roage împreună sau să se adune cu preoții din partea noastră, care sunt chemați la unele ca acestea, crezând că într-un oarecare fel acceptă, chiar și în ascuns să fiu în comuniune cu el. Și ca nu cumva tăcerea mea să dea de bănuit un oarecare pogorământ celor ce nu știu bine și în adâncime scopul meu, spun și mărturisesc înaintea multor bărbați vrednici care sunt de față că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtașia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieții, nici după moarte, după cum nu primesc, nici unirea ce s-a făcut și dogmele latinești pe care le-a primit și el, și cei dimpreună cu el, și pentru apărarea cărora (dogmelor latine) I s-a făgăduit mai dinainte cârmuirea aceasta, cu prețul răsturnării dogmelor celor drepte ale Bisericii. Că sunt pe deplin încredințat că, pe cât mă depărtez de acesta (de patriarh) și de unii ca aceștia, mă apropii de Dumnezeu și de toți sfinții, și pe cât mă despart de aceștia, pe atât mă unesc cu Adevărul și cu Sfinții Părinți, cu teologii Bisericii. După cum și sunt încredințat că cei ce sunt de acord cu aceștia se departează de Adevăr și de fericiții dascăli ai Bisericii. Și de aceea zic: “După cum în toată viața mea am fost despărțit de ei, așa și în vremea ieșirii mele, și încă după plecarea din viață mă lepăd de părtășia și de unirea cu ei și, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, nici la înmormântarea mea, nici la parastasele pentru mine,  însă nici dacă acestea sunt făcute pentru vreun altul dintre ai noștri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noștri. Căci aceasta înseamnă a amesteca cele de neamestecat. Și trebuie ca aceia să fie în tot chipul despărțiți de noi până când Dumnezeu va da Bisericii sale buna îndreptarea și pace.”(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, Vol I, pag 231)

Dovada clară că întreruperea pomenirii nu este numai pedagogică (să-l înțelepțească pe ierarh sau pe credincioși) ci și îngrădire de erezia pe care ierarhul eretic o promovează. Erezia este mai gravă decât o boală contagioasă deoarece distruge sufletul omului și duce omul la osândă veșnică.

  1. Avem părinți care au căzut în schismă după întreruperea pomenirii ierarhilor căzuți în erezie sau au o orientare schismatică după Sinodul din Creta?

 În momentul de față nu există nici un părinte care oficial sau neoficial să se fi dezis de BOR. De asemenea nu există nici un părinte care să se fi afiliat la vreo biserică schismatică. Totodata nici un părinte nepomenitor nu și-a constituit vreo organizație bisericească sau biserică paralelă. Exista chiar două documente: “Expresia conștiinței noastre” și “Rezoluția Sinaxei Naționale a Nepomenitorilor” (Botoșani 18 iunie) prin care părinții nepomenitori semnatari mărturisesc că nu părăsesc BOR. De asemenea la modul oficial nici un părinte nepomenitor nu contestă prezența harului în BOR, ci trag semnalul de alarmă conform documentului “Expresia conștiinței noastre”  că generalizarea ereziei determină retragerea harului din BOR.

 Dupa întreruperea oficială a pomenirii ierarhilor, unii părinți au fost opriți de la slujire, iar alții au primit decizia de caterisire. Majoritatea au fost alungați din bisericile în care slujeau iar acești părinți nu au făcut altceva decât să-și continue lucrarea de pastorație în eparhiile din care fac parte așa cum a fost posibil.

Prin scrisorile oficiale adresate ierarhilor BOR, precum și prin apelul adresat acestora din Rezoluția de la Botoșani, se vede grija părinților nepomenitori pentru BOR și dorința acestora de a rămâne în cadrul acesteia. Putem face cunoscut  că nici unul dintre părinții nepomenitori nu a primit vreo decizie de excomunicare din partea ierarhilor BOR. Deci oficial cu toții facem parte din Biserica Ortodoxa Română. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost acuzat în vremea lui că a provocat schismă în Biserică: “unuia dintre acești acuzatori, care spune: “spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică!”, Sf. Maxim le răspunde: “Dacă cela ce grăiește cuvintele Sfintelor Scripturi și ale sfinților părinți face schismă în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele Sfinților, dat fiind că fără de ele nu este cu putință însuși faptul de a exista o Biserică?” (Jean-Claude Larchet - Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mediator între Răsărit și Apus, pag. 206) Părinții nepomenitori nu au făcut decât să respecte întru totul învățătura sfinților apostoli și sfinților părinți, pentru a se menține în Biserică, care se află doar acolo unde este acordul total cu întreaga Sfântă Scriptură și Sfânta Tradiție.

  1. Dacă participăm la slujbele unde ierarhul căzut în erezie este pomenit, adică avem comuniune liturgică sau euharistică cu acesta, ne pericilităm mântuirea?

Pentru a înțelege aspectul soteriologic ce ține de comuniunea liturgică vom aminti două texte ale Sfinților Părinți:

“De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Predaniei apostolești și părintești, sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin bine-vestește din inimă tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii, următorul adevăr dumnezeiesc-omenesc: “Pâinea Euharistiei=Sfintei Împărtășanii nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curănțindu-ne ne unim cu Trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup a lui Hristos.” soma Hristu=Biserica…Taina Euharistiei,” se numește Împărtașanie-metalipsis- fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește Cuminecare -chinonia- și cu adevarat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la Trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pâine, ne facem cu toții un trup și un sange al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungând de un trup -sisomi- cu Hristos. Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășania de la eretici -ipetikon- și a le-o da: nu dați cele sfinte câinilor, zice Domnul, și nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor. (Matei7:6) Ca să nu ne facem părtași relei slăviri -kakodoxias- și osândei lor. Căci dacă de bună seamă este unire cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup suntem toți, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtășim precum zice apostolul” (Corinteni 10:17) (Sfantul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, pag. 194)

“… Dar tainele săvârșite de serghianiștii care sunt hirotoniți corect și nu sunt caterisiți de la slujirea de preot sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care la primesc cu credință, în simplitate, fără discuții și îndoieli privind eficiența lor, și nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii. Dar, în acelasi timp, ele slujesc spre judecată și spre condamnare pentru cei care le săvârșesc și pentru cei care se apropie de ele înțelegând bine neadevărul care exista în serghianism și, prin lipsa lor de opoziție față de aceasta, arată o indiferență criminală față de batjocorirea Bisericii. De aceea, este esențial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se rețină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiștii. Acelasi lucru este esențial pentru laicii care au o atitudine conștientă față de toate detaliile vieții bisericești.”(Sfântul Ierarh Chiril de Kazan, primul locțiitor al Patriarhului Tihon- Sfinții Catacombelor Rusiei, pag 221)

Concluzie: Din primul text rezultă următoarele: prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (chinonia) se realizează două uniri - una cu Mântuitorul Iisus Hristos și alta cu cei ce se împreună – împărtășesc (ierarh pomenit, preot liturghisitor și credincioși); luând Sfânta Împărtășanie în comuniune cu cei ce promovează o erezie ne unim cu aceștia (ne facem un trup), iar împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului ne este spre osândă, pentru că Hristos nu are comuniune (nu se unește) cu cei ce urmează erezia.

Cel de al doilea text aduce un plus de lămurire în privința laturii mântuitoare sau de osândă în ce privește comuniunea liturgică cu cei ce promovează erezia: cei ce nu suspectează cu nimic căderea care s-a săvârșit în Creta și primesc “cu credință, în simplitate, fără discuții și îndoieli” Tainele, se împărtășesc spre mântuire. Însă aceste Taine sunt spre osândă celor ce le săvârșesc și pentru cei ce se împărtășesc și care sunt conștienți de căderea doctrinară care s-a petrecut în Creta.

 Dumnezeu judecă pe fiecare dupa conștiința proprie. Un copil sau o bătrânică a căror minte nu poate realiza căderea săvârșită în Creta, deci lipsindu-le în totalitate o conștiință teologică, patristică, nu au osânda prin comuniunea liturgică cu cei ce promovează erezia precum au cei care pot face o analiză teologică a abaterilor. Cei care arată dezinteres când sunt informați de căderea ierarhilor, deci refuză să cerceteze, spunând că nu e treaba lor să știe acestea, de asemenea se împărtășesc spre osândă. Sfânta Liturghie nu este un spectacol, unde noi stăm deoparte și privim ci reprezintă cadrul unde se desfașoară rugăciunea în comun, unitatea de credință și comuniunea euharistică.

  1. Dacă noi nu mai mergem în bisericile unde ierarhii părtași la erezie sunt pomeniți și mergem la slujbele preoților nepomenitori, ne aflăm în Biserică sau în afara ei?  

Pentru a răspunde la această întrebare vom prezenta câteva texte ale Sfinților Părinți referitoare la Biserică:

1).“Biserica Catolica[1] (Sobornicească, Universală) se găsește acolo unde este mărturisită credința ortodoxă și fiecare papă, patriarh sau episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credințe…] Bisericile care mărturisesc credința ortodoxă aparțin sau mai precis sunt Biserica Catolica (Sobornicească); cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia[…] ceea ce determină unirea (sau reunirea) și comuniunea cu Biserica este mărturisirea credinței ortodoxe; ceea ce cauzează și menține ruptura este mărturisirea unei credințe eterodoxe […] în esență ea (mărturisirea dreptei credințe) este cea care condiționează apartenența sau non-apartenența la Biserică, excluderea în afara acesteia sau reintegrarea în sânul ei, și deci comuniunea sau necomuniunea cu ea.  Acest principiu este valabil atât pentru persoane în raport cu Biserica, dar și pentru bisericile locale în raport cu Biserica Universală[…] comuniunea este comuniunea cu Hristos și în Hristos, iar această comuniune se realizează mai întâi în mărturisirea comună a dreptei credințe în El. Dacă Hristos nu este mărturisit corect, comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă […] cel care nu Îl mărturisește pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui: “Acela care nu primește pe apostoli, pe prooroci și pe învățători și nesocotește expresiile și glasurile lor, acela disprețuiește pe Însuși Hristos. Comuniunea care se realizează și se manifestă în cel mai înalt grad de realitate și perfecțiune în împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Mântuitorului, presupune încă și mai mult dreapta credință, căci dacă nu mărturisim dreapta credința, “anulăm și răsturnăm marea, prealuminata și slavita taină a ortodoxiei creștinilor” […] Dreapta credință  ca și criteriu al apartenenței la Biserică nu este definit de o biserică oarecare, de clerul sau, de patriarhul și de credincioșii ei, ci de întreaga tradiție a Bisericii Universale. Criteriul ortodoxiei credinței este […] acordul cu tradiția, așa cum este ea exprimată de învățăturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, ale sinoadelor și ale sfinților părinți […] “Scriptura are o autoritate supremă, dar doar dacă ea este interpretată în maniera spirituală și ortodoxă. Părinții sunt normativi, dar doar dacă sunt în armonie cu ceilalți și cu Scriptura din care s-au hrănit. Sinoadele sunt decisive, dar numai în calitate de voce a unicei doctrine apostolice, profetice și patristice.” G. Florovsky, “în documentele mai vechi, termenul ecclesia katoliki, nu era niciodată folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii: el viza mai curând integritatea credinței sau a doctrinei, fidelitatea “Marii Biserici” față de întreaga Tradiție primară […] la un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile sau aproape în toate […] biserica catolică (universală) s-a redus la un mic număr de credincioși, chiar, putem spune, la unul singur (în acest sens scrie V. Lossky : “fiecare parte, chiar și cea mai mică a bisericii - fie și un singur credincios - poate fi numită ‘catolică’”) […]  În anumite momente, toate bisericile au fost chiar în erezie, și biserica catolică (universală) nu mai exista decât redusă la o mână de credincioși care continuau să mărturisească credința ortodoxă […] biserica catolică (universală) nu-și poate pierde integritatea, nici catolicitatea sa, pentru că, în mod fundamental, ea este o realitate mistică, care se identifică cu trupul lui Hristos […] criteriul ultim al mărturisirii dreptei credințe, și deci, criteriul ultim al apartenenței la biserica sobornicească și apostolică este conștiința […] Conștiință de care vorbește Sf. Maxim este o conștiință duhovnicească, ale căror valori de referință sunt cele ale Tradiției și care este iluminată de Dumnezeu.” (Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și Apus, pag. 172-215)

2). “Iar din nemuritoarea buna vestire a Sfântului Ioan Damaschin, răsuna mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviți Părinți: “Toate câte ne-au fost predanisite – ta paradidomena imin - prin lege și Prooroci, și Apostoli, și Evangheliști, le primim, le cunoaștem și le cinstim, nimic căutând în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi și în ele vom rămâne, netrecând hotarele cele veșnice (Pilde 22:28), nici stricând Dumnezeiasca Predanie.” Același părinte vorbind tuturor ortodocșilor, zice: “Pentru aceasta, fraților, să stăm pe piatra credinței, și pe Predaniile Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus Sfinții Părinți ai noștri, nedând prilej celor ce vor să izvodească și să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu sobornicești și apostolești Biserici. Căci, dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puțin tot trupul bisericii se va strica.” Sfânta tradiție este toată de la Dumnezeu-Omul, toată de la Sfinții Apostoli, toată de la Sfinții Părinți, toată de la Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinții Părinți nu sunt altceva decât “păzitorii predaniei apostolești.” Ei toți ca și Sfinții Apostoli sunt numai “martori” ai unui singur adevăr=atotadevăr: Dumnezeu-Omul Hristos.” (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, pag. 71)

Concluzie: O lecturare atentă a acestor texte ne arată clar că este zadarnic a se vorbi de biserică acolo unde aceasta nu continuă calea aratată prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți. Biserica este acolo unde se realizează totalul acord cu întreaga Sfântă Scriptură și Sfântă Tradiție. Acolo unde acest acord nu se realizează este zadarnic să vorbim de Biserică. Creștinii ortodocși care păstrează cu scumpătate întreaga predanie a Bisericii, care conclucrează cu harul lui Dumnezeu, care au împărtășire cu Tainele Bisericii și petrec întru Spovedanie și Împărtășire continuă (se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului regulat) chiar dacă nu mai au acces în bisericile (clădirile) aflate sub ecumenism, se află în Biserică. Un credincios care își face canonul rânduit de duhovnic, se spovedește și se împărtășește des conform canoanelor Bisericii (Canonul II- Epistola 93 alineat 289 al Sf. Vasile cel Mare, Canonul 58 și 101 ale Sinodului Trulan), chiar dacă din motive de conștiință nu frecventează bisericile de sub ecumenism, sunt mai în Biserică decât credincioșii care merg în biserică și stau ca elemente pur decorative, spovedindu-se și împărtășindu-se rar. Cel ce are comuniune cu Hristos, care este capul Bisericii, este madular viu al Bisericii Sale, trăiește cu Hristos, în Hristos și pentru Hristos. Pustnicii chiar dacă sunt departe de biserică (clădire) și nu beneficiază de Sfânta Liturghie, dar săvârșesc Liturghie prin asceza pe care o practică și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, sunt mădulare active ale Bisericii Sale, deci sunt în Biserică.

  1. Deciziile de caterisire împotriva părinților nepomenitori sunt valide? Pentru a răspunde la această întrebare vom enunța câteva canoane ale Bisericii Ortodoxe:        

 Canonul 12 Sinodul Local Cartagina (EPISCOPUL SE JUDECA DE 12, PREZBITERUL DE 7, DIACONUL DE 4, (12 EPISCOPI SĂ-ȘI ALEAGĂ)): “Episcopul Felix zice: “Potrivit celor hotărâte la Sinoadele din vechime, propun ca, dacă vreun episcop (ceea ce să nu se întâmple) ar cădea în vreo învinovățire și apar multe piedici încât nu se pot aduna mai mulți, atunci pentru ca cel învinovățit să nu rămână sub acuza, să se audieze de 12 episcopi, iar prezbiterul de 6 episcopi și de al său și diaconul de 3.” (Explicarea canonistului Ioan N. Floca: “Părinții stabilesc rânduiala ca atunci când nu se poate întruni sinodul episcopilor dintr-o mitropolie în frunte cu mitropolitul pentru a se institui în for de judecată, atunci să se instituie un for extraordinar, și anume format din 12 episcopi pentru judecata episcopului, din 6 episcopi pentru judecata prezbiterului și din 3 episcopi pentru judecarea diaconului. În privința prezbiterului și diaconului, acest for de judecată trebuie înțeles numai ca for de recurs, în cazul în care cei condamnați de episcopi se declarau nemulțumiți.)         

Canonul 14 Sinodul Local Cartagina (PREOTUL SE JUDECA DE 5 EPISCOPI IAR DIACONUL DE 3): “Așijderea s-au hotărât ca din Tripolitania, din cauza sărăciei provinciei, să vină un episcop în delegație și ca prezbiterul de acolo să se judece de 5 episcopi, diaconul de 3, precum s-a spus mai sus, firește sub președenția episcopului lui propriu.” 

Canonul 107 Sinodul Local Cartagina (EPISCOPUL NU POATE JUDECA PRICINA SA): “Pe vremea preaslăviților împărați, în anul al șaptelea al lui Onoriu și în al treilea al lui Teodosiu, al Augustilor consuli, în a XVII a zi a calendelor lunii Iulie, în Cartagina, în al doilea despărțământ al bisericii. S-a hotărât în acest sinod că un episcop singur să nu dea sentința în afacerile judecătorești proprii.” (Explicarea canonului: Se dispune ca un episcop nu poate să dea sentința într-o chestiune de judecată care îl privește.)

 În partea a doua a Canonului XV (I-II) Constantinopol se spune despre cei care întrerup pomenirea (comuniunea) cu ierarhul căzut în erezie: “[…] unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși.”

 Concluzie: Din aceste canoane rezultă următoarele: 1). preotul ce întrerupe pomenirea ierarhului căzut în erezie nu poate fi supus certării canonicești; 2).  judecarea preotului se face numai de ierarh, iar în cazul unui recurs doar de 6 ierarhi plus episcopul preotului care este judecat; 3). episcopul nu poate să-și judece propria cauză –întreruperea pomenirii ierarhului fiind un litigiu între preot și ierarh, deci ierarhul fiind parte în acest litigiu nu poate să judece această cauză.   4). nici un canon nu dă dreptul ierarhului să investească cu putere de judecată pe prezbiteri. Consistoriile disciplinare eparhiale sunt constiuite din 3 preoți, iar cele mitropolitane din 5-6 preoți. Acesti preoți fiind sub jurisdicția ierarhului aflat în litigiu în propria sa cauză, neputând să-și osândească propriul episcop, îndeplinesc interesele acestuia și sancționează demersul canonic al preotului judecat. Trei preoți egali în har cu preotul judecat nu au puterea de a-l judeca pe acesta. Dacă nu au puterea de a hirotoni (de a transmite harul preoției prin punerea mâinilor) nu pot avea nici puterea de a caterisi (de a retrage lucrarea harului preoției)

  1. Cel ce întrerupe pomenirea ierarhului mai este în comuniune cu acesta?

Canonul XV (I-II) Constantinopol spune foarte clar că întreruperea pomenirii ierarhului reprezintă o despărțire de comuniune cu acesta: “cele ce sunt rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi.  Drept aceea dacă vreun prezbiter sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea în fața sinodului și de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovății se depărtează de întâii lor stătători și fac schismă și rup unitatatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți firește adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcop ci pe pseudoepiscopi și pe pseudoînvățători și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinari.”

Canonistul Ioan N. Floca în tâlcuirea Canonului XV spune următoarele: “În cazul în care însă superiorul propovăduiește în public, în Biserică vreo învățătură eretică, atunci respectivii au dreptul și datoria de a se despăți imediat de acel superior.”

 Dacă preotul nu-și pomenește ierarhul în cadrul Sfintei Liturghii la Sfânta Proscomidie, la ectenia mare, la ectenia întreită, la pomenirea care se face imediat dupa Axion, nu se împărtășește cu el, nu ia parte la Liturghiile unde acesta este pomenit este clar că nu are comuniune liturgică (euharistică) cu acesta. Dacă lipsește aceasta comuniune liturgică atunci ce comuniune poate avea preotul cu ierarhul pe care nu-l  pomenește? Niciuna!

Prin această expunere poate am necăjit pe unii credincioși, nu am avut această intenție și le cer iertare tuturor. Tot ceea ce m-a determinat să alcătuiesc acest articol a fost încercarea de a lămuri unele neînțelegeri. Pe tot cuprinsul acestei expuneri m-am sârguit să mă situez întru totul pe fundamentul Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, urmând învățăturile Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.

 

Bibliografie

  1. Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 2005
  2. Rugăciunea în comun cu ereticii – Abordare a practicii canonice a Bisericii, Pr. Anastasie Gotopoulos,  editura Predania, 2013
  3. Opere Vol. 1, Sfântul Marcu Evghenicul, Editura Pateres, 2009
  4. Sfântul Maxim Mărturisitorul – mediator între Răsărit și Apus, Jean-Claude Larchet, Editura Doxologia, 2010
  5. Sfinții Catacombelor Rusiei, Ivan Andreev, București, 2015
  6. Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Sfântul Iustin Popovici, Fundația Iustin Parvu, Suceava, 2012

 

                                                               Duminică, 16 iulie, Pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic

                                                                                                                          Ierom. Grigorie Sanda

 

[1] *‘catolic’ = sobornicesc (universal). Sintagma ‘ Biserica Catolica’ folosită de Sf. Maxim Mărturisitorul în acest text face referire la Biserica Ortodoxă, pentru că aceasta este sobornicească (universală)- Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică.

 

Categorie: Comuniunea cu ereticii | Vizualizări: 2341 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/3
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1
Doamne ajuta !   Cele de mai sus sunt cele teoretice asa cum ar trebui sa fie , dar in realitate lucrurile stau cu totul altfel. Sa nu ne imbatam cu apa rece. Sunt de acord cu toate cele scrise mai sus, insa trebuie sa se mearga mai departe pentru a convoca un Sinod de Judecata si Condamnare local BOR a ereziei ecumeniste in ansamblul ei sub toate formele ei de manifestare si a evenimentelor tradatoare de-a lungul istorie culmininad cu sinodul eretic din Creta cat si a ecumenistilor resposabili care s-au facut  furi si talhari care sfasie turma in mod oficial , incapand cu sinodul eretic din Creta cand a fost legalizata erezia ereziilor , sincretismul religios anti-Hristic - ecumenismul, contopirea unitara a tututror sectelor si ereziilor, pananismelor impo Pe viata si pe moarte trebuie sa ne luptam pentru a obtine un Sinod de condamnare, pentru a izbavi Biserica de schisme si erezii , altfel toate cele de mai sus se vor intoarce impotrva nostra si ne vom face secta, deja se vede ca dobandim o mentalitate exclusivista ca numai noi nepomenitorii mai sunt pe calea  mantuirii si vedem asta prin  tendintele nostre prin care zicem, credem si cugetam cum ca tradatorii ierarhi semnatari Creta si pomenitorii lor preoti si ieromonahi pana la Sinodul de caterisire nu mai au Har, ceea ce asta este o noua erezie de negarii Harului la preotul si ierarhul necaterisit! Pai  ce  probe impotriva lui, adica pune-l sa faca aghiasma, nu-l banui pe nedrept si acuza pe nedrept fara probe. Si eu vreau ca in Biserica Lui Hristos sa fie unirea credintei in Adevar, dar respectand  Sfintele Canoane si nu  facan la randul meu alte greseli poate mai mari . Amin.
avatar