Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Februarie » 22 » Judecata din urmă...
0:03 AM
Judecata din urmă...

 

Prigonit ca o fiară prin smârcuri imunde, 
cu găuri în tâmple, orbite afunde, 
rupt ca un steag, cotropit de cangrenă, 
sfâşiat de bice ca furu-n arenă, 
în lanţuri, cu gloanţe ce carnea îmi scurmă, 
aşa voi sosi la Judecata din urmă !

Alb, vei străluci sub zăpezi boreale, 
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale, 
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Şi glasul din genuni va răsuna de-odată :
- Hai, omule, vorbeşte ! E Marea ta Judecată !

Atunci voi urca pe înaltele trepte
şi-ngenunchind sub abside, 
cu zâmbet de sânge pe buze livide, 
îţi voi răspunde cu, trupul inert :
- Pentru toate rănile nedrepte, 
Doamne, eu Te iert . . . 

                              Radu GYR

 

“Eu, Doamne, te iert!”, ganduri pe marginea unui vers de Radu Gyr

(extras din cartea Tinerii, între cer şi pământ, Ed. Egumeniţa, 2008)

''În primăvara anului 2005, Maestrul Tudor Gheorghe, însoţit de grupul vocal „Gratia Ecumenica”, a concertat prin ţară cu spectacolul inspirat din lirica religioasă a închisorilor comuniste – „Cu Iisus în celulă”. Ulterior au apărut pe piaţă cd-ul şi caseta. Reascultând spectacolul, mi-am amintit că Maestrul a adus în atenţia publicului larg o poezie a lui Radu Gyr „Judecata din urmă”. Cu acest cânt se şi încheie apoteotic spectacolul. Iată finalul:

…Şi glasul din genuni a răsunat deodată:
– Hei, Omule, vorbeşte!
E marea ta Judecată.
Atunci voi urca înaltele trepte,
Şi-ngenunchind sub abside
Cu zâmbet de sânge pe buze livide
Îţi voi răspunde cu trupul inert:

Pentru toate rănile mele nedrepte,
Eu, Doamne, te iert!

Nimeni din cei întregi cu mintea nu mai contestă astăzi suferinţele crunte, calvarul aberant prin care au trecut cei încarceraţi la Aiud, Gherla sau Piteşti, în vremea prigoanei comuniste. Aici mulţi intelectuali L-au întâlnit pe Hristos. Rugăciunea către Dumnezeu şi poezia religioasă a musceleanului Gyr a transformat iadul închisorilor în rai prealuminos, a făcut „…din suferinţă, pod de aur, pod înalt”, iar „din lovirile nedrepte, faguri facă-se şi vin”. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, „Metanie” sau „Iisus în celulă” au rămas de referinţă în lirica românească.

În „Judecata din urmă” însă, poetul, care a târât după sine o bună parte a vieţii lanţuri grele, care a suferit frig, foame şi sete, care a fost chinuit şi batjocorit, în loc să ceară iertare, după cuviinţă, spune Judecătorului: „Pentru toate rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, Te iert”. Ce este dar cu această poezie al cărui final dă fiori reci până şi celor mai înverşunaţi atei?! Nu e strigător la cer ca omul să-L ierte pe Dumnezeu? Nu e acesta un sacrilegiu, o blasfemie de neiertat? Îndrăznim a spune că nu…

Înainte de orice trebuie lămurit un aspect pentru ca răspunsul nostru să nu sune scandalos în urechile unora. De unde aşa îndrăzneală pe om, de când avem noi dreptul să ne „tragem de şireturi” cu Dumnezeu? Sigur că nu putem vorbi oricum cu Domnul, El ne-a făcut pe noi, nu noi pe El, însă familiaritatea aceasta cu Mântuitorul ne-o descoperă însăşi Evanghelia.

Prin golirea Sa de slavă, Hristos S-a făcut asemenea nouă, S-a făcut de-o demnitate cu noi, şi noi ne-am făcut de-o demnitate cu El. Şi ce dovadă mai bună avem decât pilda fiului desfrânat din Evanghelie, pildă în care tatăl nu-şi aşteaptă fiul bătând nervos din picior în pragul casei, ci încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20). Stăpânul nu alergă întru întâmpinarea slugii! Sluga este chemată la ordin şi vine, îi spui: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine … Fă aceasta, şi face (cf. Luca 7, 8). Dar noi de acum suntem fii, nu slugi. Hristos ne învaţă că suntem de acum egalii lui după har, fraţii lui (Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea – Marcu 3, 35), că suntem prietenii Lui (Voi sunteţi prietenii Mei… De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute– Ioan 15, 14-15).

Niciodată omul nu a fost mieluşel docil, el a scrutat pe cât e omeneşte posibil tainele Cerului, a scormonit în sufletul său şi a sfredelit pământul. Dumnezeu l-a iubit şi-l iubeşte nespus pe om pentru curajul său. Dumnezeu nu vrea să fugim sau să ne ascundem de El. Vrea ca frământările, problemele, necazurile să le împărţim cu El, să le înfăţişăm feţei Sale…

Noi ştim că şi proorocul David îl ia pe Dumnezeu la-ntrebări, se certa cu El (Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce faţa Ta de la mine? – Psalmi 12, 1; Pentru ce, Doamne, stai departe? Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz? – Psalmi 9, 21, ş.a.). Asemenea şi Dreptul Iov se tânguieşte de necazul lui şi-i cere Domnului socoteală: De ce ascunzi faţa Ta şi mă iei drept un duşman al Tău?…De ce să scrii împotriva mea aceste hotărâri amare? De ce să-mi scoţi ochii cu greşelile tinereţii? (Iov 13, 24, 26).

Oamenii cer deseori socoteală lui Dumnezeu. Sigur că întotdeauna există un mare risc în cearta cu Domnul, dar dacă o facem din sfâşierea inimii şi strigăm din adâncul sufletului vom avea mare folos. E de la sine înţeles că mult mai riscant e să fugim de El, să-I întoarcem spatele, să ne lepădăm de El.

Iacov se luptă cu Îngerul şi întru sfârşit spune: Nu te las până nu mă vei binecuvânta (Facere 32, 26). Acesta este lupta sufletului pentru a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu. Despre lupta patriarhului Iacob cu Dumnezeu, ca şi chip al nevoinţei noastre, vorbeşte inspirat părintele Rafail Noica într-o conferinţă. Lupta aceasta, spune părintele, ia forma unei judecăţi.

„…Când Hristos zice lui Petru Mă iubeşti?, nu numai îi dă şansa să repare cele trei lepădări de care se făcuse vinovat, dar şi El se supune judecăţii lui Petru. Că dacă Petru zice: Te iubesc, judecata este pozitivă. Petru putea să spună Nu te mai iubesc. Cine ştie de ce putem acuza pe Dumnezeu, şi într-adevăr, omul, în general, acuză pe Dumnezeu, că dacă Tu n-ai fi făcut lumea, n-ar fi atâta suferinţă în lume… Iar Hristos a primit aceasta acuzare şi şi-a luat asupra Lui suferinţa şi a suferit până la sânge şi până la moarte, şi şi-a ispăşit, ca să zicem aşa, canonul; dacă era cazul să-şi ispăşească El un canon, pe al nostru l-a ispăşit, în dragostea Lui… Dacă depistaţi aşa un moment în durerile voastre şi dacă vă puteţi nevoi atunci să spuneţi, totuşi Te iubesc, măcar aşa, în silă, dacă nu poţi altfel, o să vedeţi deja rezultatul, chiar de atunci” (*).

Părintele Savatie Baştovoi are o carte cu titlul A iubi înseamnă a ierta. E limpede că şi a ierta înseamnă a iubi. De aceea socotesc cearta lui Radu Gyr cu Dumnezeu o mărturie sublimă a izbânzii pe care Dumnezeu o are în inima omului căruia i-a dat o cruce greu de purtat. Hristos se supune judecăţii lui Gyr şi iată omul, simţind în sine chipul christic şi, poate undeva, în adânc, faptul că Domnul e mântuirea tuturor celor pe nedrept năpăstuiţi, îi răspunde: „Eu, Doamne, te iert!”, altfel spus, cu toate astea te iubesc. Înainte de a judeca versul poetului cu asprime, ca pe o blasfemie, să ne gândim că judecata ar fi putut fi negativă, după cum se exprima părintele Rafail. Gyr putea spune în finalul poeziei sale: „Pentru suferinţele mele nedrepte, Doamne, nu te iert!”.

Petru, care se leapădă cu jurământ de Hristos, se împacă cu Domnul prin mărturia iubirii ce i-o poartă: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc (cf. Ioan 21, 15-17). Petru a înţeles că mărturia iubirii sale a adus iertarea Domnului asupra sa. Poetul martir însă, care simte că nu a greşit Domnului, dar care s-a simţit lepădat de la faţa Lui ca odinioară Iov, iartă el pe Domnul, iar Domnul înţelege ca Gyr îl iubeşte, in ciuda tuturor rănilor lui nedrepte.

Te-am iertat înseamnă te iubesc, te-am iertat înseamnă vreau să mă împac cu tine.

Povesteşte Părintele Rafail că arhimandritul Sofronie Saharov gândindu-se la toata suferinţa lumii acestea în al doilea război mondial, cum sunt supuşi atâţia oameni nevinovaţi de către silniciile acelor brutali ai lumii, izbucneşte şi zice: „Da’ Tu, Doamne, unde eşti?”. Adică, cum poţi să priveşti asupra acestei privelişti, să fii atotputernic şi să nu faci nimic? Şi vine răspuns blând în inima sa: „Oare tu te-ai răstignit pentru ei?”. Trebuie să avem încredinţarea că Cel ce S-a răstignit pentru noi ne poartă de grijă. Sângele nevinovat care s-a vărsat de-a lungul istoriei nu piere în veci, ne spune Sfântul Siluan. Nu cunoaştem întotdeauna raţiunile pentru care se întâmplă anumite lucruri în viaţa noastră sau în istoria omenirii. Domnul găseşte mereu şansa, mai devreme sau mai târziu, să răspundă pentru El Însuşi.

Versurile de final ale poezie despre care vorbim îmi amintesc şi de o povestioară spusă de părintele Savatie Baştovoi într-una din cărţile lui, Dragostea care ne sminteşte. Cuviosul pomeneşte de o fetiţă de 8 anişori, Lenuţa, care i-a mărturisit că are „gânduri rele despre Dumnezeu” pentru că „Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni”. Părintele o lămureşte pe fetiţă că Dumnezeu nu pedepseşte pe oameni, ci, dacă aceştia fac fapte rele, ei înşişi se pedepsesc şi oamenii îi închid la închisoare. Mai mult decât atât, Dumnezeu ne-a spus nouă să cercetăm pe cei aflaţi în închisori. Deci, „dacă Dumnezeu ne-a învăţat să-i ajutăm pe ei, cum e Dumnezeu, e bun sau rău?” întreabă părintele. „E bun” spune Lenuţa. „Mai eşti supărată pe Dumnezeu?”. „Nu!”. „L-ai iertat pe Dumnezeu?” „Da!”. Deodată parcă, versul poetului sună într-un alt registru şi nu mai poate fi tâlcuit simplist. El pare a spune: „Doamne, te iert de răutatea pe care am crezut că o ai pedepsind lumea, acum ştiu că eşti pururea bun şi vreau să mă împac cu Tine!”. A ierta pe Dumnezeu înseamnă deci şi împăcarea cu voia, cu planul Său ce par a fi pentru unii puţin fataliste.

Cunosc mulţi oameni care se străduiesc să-şi rânduiască viaţa după învăţătura cea mântuitoare. În ciuda nenumăratelor nevoinţe unii dintre ei au o frământare, o agitaţie, o neîmplinire care se simte de departe. Asta se întâmplă, în cele mai multe cazuri, pentru că-L privesc încă pe Dumnezeu ca pe un Judecător necruţător, pentru că nu s-au împăcat cu anumite întâmpinări din drumul vieţii lor, pentru că nu au strigat către El, din rărunchi, ca şi David, pentru că în loc să-şi verse oful I-au întors spatele, ingnorându-L, pentru că, întru sfârşit, nu L-au iertat pe Dumnezeu.

Notă:
(*) E vorba de conferinţa Părintelui Rafail Noica – „Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos?”, 15 decembrie 2005, Alba Iulia (citatul de mai sus e din răspunsul la a IV-a întrebare din partea a II-a Conferinţei: „Poate fi lupta patriarhului Iacov cu Dumnezeu un chip al nevoinţei noastre?”).''

| Laurentiu Dumitru

 

Vizualizări: 919 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1 Adrian Bucșă • 9:57 PM, 2018-03-03
https://cetateanortodox.wordpress.com/2018/03/01/icoana-eretica-cea-in-care-este-reprezentat-dumnezeu-tatal-in-chip-de-batran/
avatar