Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Mai » 11 » Învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereziei pământului plat
5:32 PM
Învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereziei pământului plat

Facerea lumii, icoana din Rusia sec.XVIII

 

Introducere

Este foarte curios faptul că tocmai în ultimii 6 ani în care m-am străduit să elaborez o astronomie geocentrică scripturistico-patristică fundamentată pe existenţa tăriei făcute de Dumnezeu în ziua a 2-a a creaţiei - o astronomie care cere cu necesitate ca cerul-tărie şi Pământul nemişcat înconjurat de acest cer să fie concentrice şi sferice deoarece altminteri nu se pot explica apariţia fenomenelor ciclice ale zilelor şi nopţilor aşa cum le vedem în toate locurile de pe Pământ, ale anotimpurilor precum şi ale crugurilor vremurilor, începând de la Crugul zilei de 24 de ore şi până la Crugurile perfecte de 19 ani al Lunii şi de 532 de ani al Sfintelor Paşti din calendarul patristic –, ipoteza pământului plat a început să cucerească din ce în ce mai mulţi adepţi. Văzută de mulţi ca o contrapondere la universul de dimensiuni de miliarde de ani lumină la care telescoapele heliocentriştilor au ajuns să ”vadă” până şi praful intergalactic, ipoteza pământului plat cade în extrema cealaltă prezentându-ne un univers aproape limitat de linia de orizont a observatorului terestru, un univers creat parcă de un dumnezeu cu puterea şi inteligenţa vrăjitorului din Oz. Deoarece încercările mele de a-i determina pe adepţii înfocaţi ai ipotezei naive a pământului plat să se uite cu ochiul lor la cerul înstelat pentru a cerceta ei singuri taina acestuia s-au izbit totdeauna de zidul prejudecăţii înţelenite în sufletul lor de nişte făcături şi animaţii văzute pe internet, m-am gândit ca, prin acest articol, măcar celor care iau aminte la interpretările scripturistice ale Sfinţilor Părinţi să le strecor în suflet un semn de întrebare în legătură cu această ipoteză.
Mulţi se vor întreba care este scopul pentru care mă îndârjesc să susţin un asemenea demers. Deoarece am elaborat o astronomie geocentrică scripturistică a Pământului sferic înconjurat de o tărie sferică, un pământ plat ar face nefuncţională astronomia elaborată de mine. Cu alte cuvinte, dacă ar fi valabilă ipoteza pământului plat, atunci cartea mea O piatră pentru Goliat, cu toate concluziile pe care le trage, ar fi bună de aruncat la coş. Or, atâta vreme cât am toate argumentele teologice, patristice, fenomenologice, logice, şi ştiinţifice de partea mea, ar reprezenta în faţa lui Dumnezeu o dezertare să las neplivită la timp o asemenea buruiană care barează calea oricărei explicaţii în înţelegerea fenomenologică şi duhovnicească a vremurilor şi fenomenelor create de Domnul. Mă lupt pentru cartea mea.
De data aceasta voi porni la atac cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aş putea fi întrebat de ce nu pornesc la atac direct cu Sfânta Scriptură. Am făcut-o deja atunci când am luat în calcul existenţa tăriei ornate de către Dumnezeu cu luminători şi stele. În ipoteza pământului plat, existenţa şi importanţa tăriei în care Domnul a pus luminătorii cei mari şi stelele nu este luată în seamă. Mai este şi un alt motiv. Sfinţii Părinţi sunt arbitrii interpretării Sfintei Scripturi şi eu urmăresc ca iubitorii lor să ia aminte măcar la ce spun ei ca să-şi formeze o perspectivă patristică adevărată asupra pământului plat. Nu voi face partizanat printre Sfinţii Părinţi reprezentativi pentru învăţătura Bisericii în această problemă. Dacă unii dintre ei s-au confruntat şi cu ipoteza pământului plat şi au vorbit despre ea, voi expune părerea lor în legătură cu aceasta.

Sfântul Efrem Sirul despre tăria învelită ca un embrion, despre Pământul din pântece şi despre vârsta Lunii şi a Soarelui la Facere.


Sfântul Efrem Sirul nu are referiri directe la sfericitatea Pământului, dar din scrierile sale deducem uşor că era un astronom foarte priceput care îşi imagina Pământul ca pe un corp sferic.
Mai întâi de toate este de remarcat faptul că Sfântul privea tăria sau firmamentul ca pe o entitate învelită din toate părţile de apele de deasupra ei, aidoma embrionului din uter (vezi Commentary on Genesis - Comentariul la Facere, seria Fathers of the Church, vol 91, Wasghinton, 1994, Secţiunea I, 17, p. 87):
„După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei), cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a fost creat între toate?”
Apoi Sfântul ne vorbeşte despre Pământul actual ca fiind Pământul din pântecele Pământul tohu-bohu, adică Pământul din pântecele Pământului primordial cel de dinainte de crearea tăriei [vezi Comentarius in Genesim - Comentariul la Facere, seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72, Peeters, Louvain, 1955, Secţiunea I, paragrafele 2-3, paginile 5-6]:
La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost create împreună cu Cerul şi Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.
După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au fost creaţi.
(Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”
Dacă tăria este învelită de apele de deasupra ei ca un embrion aflat în uter, adică de jur împrejur, şi în interiorul ei se află Pământul din pântece, este imposibil să împăcăm această viziune a Sfântului cu viziunea ebraică antică asupra universului, viziune din care îşi trage seva ipoteza pământului plat şi care prezintă tăria de formă hemisferică conform figurii de mai jos.

Viziunea ebraică antică de mai sus este şi antiscripturistică deoarece prezintă luminătorii cei mari şi stelele în cerul de sub tărie şi nu în tărie aşa cum relatează Scriptura.
Tâlcuind versetele Scripturii şi coroborându-le cu datele observate în realitatea cotidiană despre luminători, Sfântul Efrem indică momentul din zi în care au fost creaţi luminătorii cei mari, forma, poziţia şi traiectoria urmată apoi de aceştia [vezi Comentarius in Genesim,…,I, 23,(3)-25, p. 15-16]:
„Aşadar a zis că: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să conducă ziua, şi luminătorul mai mic ca să conducă noaptea, şi stelele. Însă deşi începutul lucrărilor precedente zilei a 4-a fusese seara, totuşi realizarea lucrărilor zilei a 4-a a fost dimineaţa. Şi întrucât ziua a 3-a a fost completată, prin faptul că (Moise) a spus, S-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a 3-a, Dumnezeu nu a creat cei doi luminători seara, ca nu cumva noaptea să fie schimbată în zi şi dimineaţa să fie înaintea serii.
Aşadar, întrucât zilele au fost făcute în aceeaşi ordine în care a fost creată prima zi, chiar şi noaptea celei de-a 4-a zile, precum a celorlalte, a precedat lumina ei. Şi dacă seara ei a fost mai înainte de timpul dimineţii, atunci luminătorii nu au fost creaţi seara, ci în timpul dimineţii. Iar a zice că unul dintre ei a fost creat seara şi că celălalt dimineaţa, nu permite aceasta: A zis: Să fie luminători şi Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari. Dacă ei au fost mari atunci când au fost creaţi, şi ei au fost creaţi dimineaţa, atunci Soarele stătea la răsărit şi Luna stătea opusă lui, la apus. Iar Soarele era apărut în jos deoarece a fost creat în locul răsăritului său peste Pământ, iar Luna era apărută sus deoarece ea a fost creată în locul în care stă în cea de-a 15 zi. Într-adevăr, în clipa în care Soarele a apărut peste Pământ, luminătorii s-au privit reciproc şi apoi Luna a apus. Din poziţia Lunii şi din mărimea şi strălucirea ei, este sigur că ea a fost creată în vârstă de 15 zile.
Căci la fel cum erau adulţi copacii, ierburile şi animalele, chiar şi păsările şi chiar omul, şi erau tineri - căci erau adulţi la înfăţişarea mădularelor şi firilor lor, iar noi erau din cauza orei şi vremii creării lor - tot astfel Luna a fost şi plină şi nouă. Era nouă pentru că era de o oră, dar era adultă pentru că era plină precum în ziua a 15-a.
Căci dacă ar fi fost creată în vârstă de o zi sau de două, Luna nu ar fi strălucit din cauza apropierii ei faţă de Soare şi nici măcar nu ar fi fost văzută. Şi dacă ar fi fost creată precum în a 4-a ei zi, deşi ar fi fost vizibilă, totuşi nu ar fi luminat şi ar fi arătat mincinos (versetul) acela: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari, ca şi acela: El a spus: Să fie luminători în cer ca să lumineze pe Pământ. Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt numărate şi socotite toate zilele.
Dacă vârsta Lunii este o mărime astronomică unanim aceptată, ea variind de la 1 la 30, vârsta Soarelui nu poate apărea ca mărime astronomică decât în cadrul unei astronomii geocentrice fundamentate pe existenţa tăriei în jurul unui Pământ sferic, în care drumul Soarelui sau ecliptica este un cerc al Soarelui trasat în tărie faţă de cercurile ecuatoarelor pământesc şi ceresc. În modelul cosmogonic pe care l-am elaborat în cartea mea O piatră pentru Goliat am prezentat poziţiile Soarelui şi Lunii în tărie la crearea lor ca fiind perfect determinate astronomic conform interpretării Sfântului Efrem.
Într-adevăr, conform descrierii Sfântului Efrem, vârsta Soarelui capătă sens numai atunci când definim ecliptica sau drumul Soarelui ca pe un cerc parcurs de către Soare în tărie în decursul celor 365,25 de zile ale unui an şi când îi punem ca punct de referinţă acestui drum intersecţia planului eclipticii cu planele ecuatoarelor pământesc sau ceresc în perechile de puncte echinocţiale de primăvară P şi de toamnă T. Astfel, dacă fixăm ca punct de referinţă pe ecliptică punctul echinocţial de primăvară P, vârsta Soarelui variază între 1 zi şi 366 de zile în funcţie de poziţia Soarelui pe ecliptică faţă de acest punct. Dar Sfântul Efrem considera ziua întâia a lumii ca fiind o zi echinocţială de primăvară [vezi Commentary on Genesis,...,I, 8 (1-2), p. 80]:
„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale.
Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”
Rezultă astfel că prin vârsta de 4 zile avută de Soare la crearea sa, Sfântul înţelegea că, la momentul creării sale, Soarele se afla pe ecliptică în locul în care se află după 4 zile de la echinocţiul de primăvară aşa cum am ilustrat în figura de mai jos.

Afirmasem că vârsta Soarelui nu poate apărea ca mărime astronomică decât într-o astronomie geocentrică a Pământului sferic. Într-adevăr, în ipoteza pământului plat dispar noţiunile de ecliptică şi de puncte echinocţiale ca intersecţii ale planului eclipticii cu planele ecuatoarelor pământesc şi ceresc, dispare unghiul diedru de 23,5º dintre planul eclipticii şi planele ecuatoarelor, unghi esenţial pentru formarea anotimpurilor pe Pământ cu ajutorul Soarelui, dispare însăşi noţiunea de ecuator al Pământului deoarece ecuatorul se formează numai pe sferă raportat la un pol. Adepţii ipotezei pământului plat desfiinţează însăşi noţiunea de echinocţiu şi posibilitatea astronomică de localizare a lui, dovedindu-se astfel, mai devreme sau mai târziu, chiar şi fără să-şi dea seama, duşmanii de moarte ai regulii hotărâte de către Sfinţii Părinţi de la întâiul Sinod Ecumenic al Bisericii, cel de la Niceea din anul 325, pentru stabilirea Sfintelor Paşti. Acesta este şi unul dintre motivele principale pentru care îi combat cu atâta vehemenţă şi pentru care l-am chemat în ajutor pentru aceasta pe Sfântul Efrem Sirul, deşi el nu dă mărturie directă asupra sfericităţii Pământului, ci numai îndirectă. Întrucât pe Pământ sferic am demonstrat corectitudinea astronomică a calendarului iulian pe care se bazează regula de la Niceea, tare mă tem că printr-o nouă ”învăţătură” despre echinocţii ”făcute” pe pământ plat, prin această ipoteză se urmăreşte un atac atât la acest calendar patristic cât şi la regula stabilită de către Sfinţii Părinţi pentru prăznuirea Sfintelor Paşti.


Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul cu cele mai eficiente argumente împotriva ipotezei pământului plat


În ale sale Omilii la Hexaimeron, scrise acum aproape 1700 de ani, Sfântul Vasile cel Mare, mustrându-i pe astronomi pentru deşertăciunea ştiinţei lor, (ed. Sofia, 2004, p. 18-19) spune:
„Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, (...), observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, (...), dar o singură ştiinţă din toate n-au descoperit: ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu.”
Suntem întru totul de acord cu Sfântul Vasile că o ştiinţă astronomică separată de cunoaşterea Celui care a poruncit să fie luminătorii şi stelele în cerul tăriei, pentru a ne arăta timpurile, semnele şi vremurile prevăzute de Creator pentru calendarul nostru de viaţă, este o ştiinţă deşartă. Dar dacă prin astronomie ajungem să-L vedem pe Dumnezeu şi să-I înţelegem mesajele puse în creaţie, atunci ea nu mai este o ştiinţă deşartă. Sfântul nu critica metodele de descriere astronomică a cerului, ci aservirea acestora ereziei astrologice. Or, în textul de mai sus, Sfântul descrie cu exactitate o metodă clasică de studiu astronomic, anume observarea cu precizie a răsăritului, opririi şi apusului stelelor de pe cer. Dacă prin răsăritul şi apusul unei stele înţelegem apariţia la linia de orizont şi dispariţia după linia de orizont a unei stele de pe cer, cu siguranţă că prin oprirea ei vom înţelege momentul culminaţiei ei pe cer adică momentul cunoscut de astronomi al ajungerii stelei în cea mai înaltă poziţie a ei pe cer sau, cu alte cuvinte, al ajungerii ei la meridian. Indiferent de locul în care ne aflăm pe Pământ, dacă trasăm traiectoria stelelor pe cer între momentul apariţiei lor deasupra liniei de orizont, al culminaţiei lor pe cer şi al dispariţiei lor după linia de orizont vom vedea că toate stelele de pe cer descriu arce de cercuri de diferite raze.
Pe măsură ce razele cercurilor stelelor pe care le vedem pe cer sunt mai mici, ne apropiem de polul de rotaţie al cerului. Dacă ne uităm la cerul înstelat din România, vom observa acest pol de rotaţie al cerului indicat de Steaua Polară, o stea strălucitoare pe care o percepem că rămâne practic nemişcată în acelaşi punct de pe cer, ca un centru de rotaţie, şi toate celelalte stele pe care le vedem se rotesc în jurul ei. Polul indicat de această stea strălucitoare se numeşte Polul Nord şi indică punctul cardinal Nord cu ajutorul căruia aflăm şi celelalte puncte cardinale de pe Pământ; Sud, Est, Vest. Vom vedea de asemenea că, cu cât sunt mai aproape de acest pol de rotaţie al cerului, stelele din diferite constelaţii nu mai răsar şi apun la orizont ci se văd în toate nopţile, descriind nu arce de cerc, ci întregul cerc. Constelaţiile cu astfel de stele se numesc constelaţii circumpolare. Două astfel de constelaţii circumpolare, vizibile oricând din România pe cerul înstelat al nopţii sunt Carul Mare şi Casiopeea. Desigur că şi stelele din aceste constelaţii se numărau între „stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu” descrise de astronomii muştruluiţi de către Sfântul Vasile cel Mare. Pe măsură ce ne depărtăm de pol şi stelele descriu cercuri cu raze din ce în ce mai mari, ele nu mai sunt circumpolare, ci se văd răsărind şi apunând la orizont. Desenul de mai jos descrie destul de bine cercurile de rotaţie ale stelelor văzute pe cerul nopţii de un observator aflat în România.

Dar Sfântul Vasile cel Mare ne spune că astronomii din vremea lui descriau nu numai stelele dinspre polul nord ci şi „pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă.” Prin această informaţie pe care ne-o dă în Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare desfiinţează ipoteza pământului plat. Cum? Prin faptul că admite existenţa Polului Sud. În ipoteza pământului plat, aşa cum se poate vedea din reprezentarea ebraică veche, nu poate exista Pol Sud nici ceresc, nici pământesc, iar adepţii acestei ipoteze chiar cred că nu există Polul Sud. Se pune acum întebarea: Există sau nu Polul Sud? Nu cumva minte Sfântul Vasile cel Mare când vorbeşte despre acesta? Răspunsul este că Polul Sud există cu siguranţă, iar Sfântul Vasile, întrucât era foarte bine şcolit în ştiinţele vremii, putea să afirme cu certitudine că acest pol există. Chiar dacă am privi cerul înstelat numai din locul din România în care ne aflăm, fără să vedem în realitate Polul Sud ceresc, tot ne-am putea da seama de existenţa lui, ceea ce atrage cu necesitate şi existenţa Polului Sud pământesc. Cum? Foarte simplu, urmărind mărimea cercurilor descrise de stelele de pe cer spre sud pe măsura depărtării lor de Polul Nord pe care îl vedem sigur. Vedem că cercul cel mai mare pe cer este descris de stele mai depărtate de Polul Nord precum Mintaka, prima stea din brâul constelaţiei Orionului sau Sadalmelik din constelaţia Vărsătorul, după care, pe măsura îndepărtării şi mai mari de Polul Nord, stele precum Spica din constelaţia Fecioara, Sirius din constelaţia Câinele Mare, cea mai strălucitoare stea de pe cer, şi Antares din constelaţia Scorpionului încep iar să descrie cercuri din ce în ce mai mici. Această observaţie făcută chiar şi din România ne conduce la următoarea concluzie logică: odată ce am stabilit Polul Nord indicat de Steaua Polară din constelaţia Carul Mic, de vreme ce există un cerc de rotaţie cu rază maximă pentru anumite stele de pe cer, după care cercurile stelelor aflate pe cer la sud de acestea se fac din nou cu raze din ce în ce mai mici, rezultă în mod categoric faptul că acele stele care se rotesc pe cercul de rază maximă se află la ecuatorul ceresc, după care rotirea stelelor în cercuri din ce în ce mai mici indică existenţa şi a unui Pol Sudic al bolţii cereşti, boltă care nu poate avea decât forma sferică indicată de cercurile rotaţiilor stelelor fixate în ea. Aflat în Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, un atent privitor al cerului după cum însuşi ne mărturiseşte în Hexaimeronul său, putea deduce fără probleme din cercurile rotirilor stelelor de pe cer existenţa ecuatorului ceresc şi a Polului Sud. Felul în care vedea Sfântul Vasile rotirea stelelor pe cer nu era mult diferit de al unui observator aflat la latitudinea de 35º, ca în figura de mai jos, în care putea vedea Polul Nord cu constelaţiile circumpolare având stele în cercul A, apoi cercurile crescătoare ale stelelor B şi C, după aceea cercul ecuatorial de rază maximă al stelelor Mintaka şi Sadalmelik, precum şi cercurile mai mici ale stelelor c şi b din emisfera sudică cerească.

Astăzi, când cu ajutorul aparatelor de fotografiat cu expunere prelungită surprindem în fotografii traiectoriile circulare lăsate de stele pe cer, putem vizualiza foarte bine, spre exemplu din Grecia de unde Sfântul Vasile observa cerul în timpul studiilor sale, atât Polul Nord cât şi cercurile stelelor circumploare şi ale stelelor cu răsărit şi apus la linia de orizont.

Printre constelaţiile circumpolare văzute în rotaţiile stelelor din fotografia de mai sus vom observa de bună seamă constelaţiile Carul Mare şi Casiopeea conform figurii de mai jos în care este indicată şi aflarea Stelei Polare.

Deşi a dedus existenţa Polului Sud ceresc din rotaţiile stelelor care se vedeau pe cerul observat de el, totuşi Sfântul Vasile nu a văzut niciodată acest pol sudic despre care ne vorbeşte. Nu l-a văzut pentru că a stat tot timpul în emisfera nordică a Pământului, iar pentru vizualizarea lui un observator trebuie să se afle cel puţin la ecuatorul Pământului.
Dar noi putem vizualiza astăzi fără probleme Polul Sud ceresc. Odată cu începutul marilor descoperiri geografice, oamenii au ajuns la ecuator şi apoi tot mai jos spre Polul Sud de care vorbea Sfântul Vasile. Un observator aflat în zona ecuatorului pământesc poate admira rotirea stelelor pe cer în jurul ambilor poli, conform desenului de mai jos.

Este demn de remarcat faptul că la ecuator, întrucât polii cereşti se află la linia de orizont, nu vom vedea constelaţii circumpolare. Mai jos sunt fotografiate din Ecuador, ţara care prin însăşi numele ei ne arată că Pământul are un ecuator, deci este sferic, rotirea stelelor în jurul celor doi poli ai Pământului.

Dacă vom călători în ţinuturile aflate la sud de ecuatorul pământesc, Polul Nord ceresc va dispărea sub linia de orizont şi va apărea Polul Sud ceresc, cu alte stele rotindu-se în jurul lui. Chiar dacă Polul Sud nu este indicat de o stea polară strălucitoare precum Steaua Polară Nordică, existenţa lui se observă indubitabil prin rotirea stelelor în jurul său. Fotografia de mai jos surprinde cerul văzut de la o latitudine similară celei făcute în Grecia, o latitudine sudică de această dată, în Africa de Sud.

După cum se observă din fotografie, spre deosebire de Polul Nord văzut în fotografia făcută în Grecia, Polul Sud nu este luminat atât de intens deoarece steaua polară sudică Sigma Octantis este cu mult mai puţin strălucitoare decât polara nordică Alfa Ursae Minoris din capul oiştei constelaţiei Carului Mic. În jurul Polului Sudic ceresc se rotesc constelaţiile circumpolare ale emisferiei cereşti sudice, dintre care cea mai cunoscută este Crucea Sudului.

Existenţa în realitate a Polului Sud ceresc indicat de Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeronul său arată indubitabil nu numai că modelul pământului plat cu cer hemisferic centrat numai pe Polul Nord este imposibil, dar şi faptul că însuşi Sfântul considera că Pământul este sferic, căci numai de pe un Pământ sferic în totalitatea lui se poate observa cerul aşa cum este văzut în realitate.
Al 2-lea argument al Sfântului Vasile cel Mare pentru Pământul sferic este cel în care vorbeşte despre situarea lui în univers (Idem, p. 30-31):
„Unii filosofi ai naturii spun, cu vorbe savante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei totdeauna egală faţă de marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului pe care pământul îl ocupă nu l-a dobândit nici ca moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti filosofi, că toate obiectele grele care cad de sus se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie se îndreaptă părţile, într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pe pământ se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te mai minunezi dar dacă pământul nu cade în nicio parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său; (...).
Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut.”
În acest pasaj, Sfântul Vasile cel Mare redă fidel teoria aristoteliană adevărată a unicului atractor universal punctual aflat în centrul Pământului şi al universului. Înzestrat de Dumnezeu cu calitatea de a rămâne fix şi a atrage materia spre el în ordinea descrescătoare a densităţii, acest atractor punctual atrage materia în mod izotrop formând litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Aristotel a fost cel dintâi om de ştiinţă care a demonstrat prin această teorie obligativitatea formei sferice a Pământului, iar Sfântul Vasile e de acord cu el. E de acord şi Sfânta Scriptură care prin vocea autorizată a lui Iov ne spune despre Dumnezeu că „El spânzură pământul pe nimic.” (Iov 26, 7), căci numai o sferă a Pământului aflat în centrul universului ne apare ca fiind sprijinită pe nimic. Şi această teorie îmbrăţişată de către Sfântul Vasile reprezintă un argument de necombătut împotriva pământului plat. Fizic vorbind, nu se poate forma un pământ plat cu gravitaţie uniform distribuită pe suprafaţa lui aşa cum vedem în realitate. Spre deosebire de sferă care este o suprafaţă închisă egal depărtată de centrul ei şi permite distribuirea uniformă a gravitaţiei faţă de un unic atractor, discul, fiind o suprafaţă deschisă, pentru avea gravitaţie uniform distribuită pe el, presupune un atractor infinit sub el care aminteşte de viziunea pământului sprijinit pe ţestoase la nesfârşit.
Al 3-lea argument eficient adus de către Sfântul Vasile cel Mare împotriva pământului plat este cel cu formarea zilelor şi nopţilor.
În capitolul dedicat creării luminătorilor din aceleaşi Omilii la Hexaimeron (p. 145), Sfântul ne spune:
«„Să fie spre semne şi spre zile” spune Scriptura.
Nu ca să facă zilele ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus „soarele spre stăpânirea zilei iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Psalmul135, 8-9)
- Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei?
- Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua e măsura de timp în care soarele stă în emisfera de deasupra Pământului
În schimb, referindu-se la întunericul nopţii (Idem, p. 132), Sfântul ne spune că acesta provine de la umbra Pământului interpus în calea luminii Soarelui:
„Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotit a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit.”
Sfântul Vasile descrie formarea nopţii ca umbră a Pământului interpus în faţa Soarelui. La nivelul observatorului înconjurat de linia de orizont, ziua se formează când Soarele stă în emisfera de deasupra Pământului, iar noaptea atunci când Soarele se află în emisfera de desubtul Pământului, căci numai astfel Pământul poate să facă umbra nopţii în emisfera în care mai înainte fusese zi, cu Soarele deasupra ei, aşa cum vedem şi în realitate. Explicarea formării zilelor şi nopţilor în conformitate cu descrierea Sfântului, în care noaptea e umbra Pământului sferic în emisfera opusă Soarelui, se face prin rotirea tăriei cu Soarele în ea în jurul Pământului într-o zi siderală, aşa cum am ilustrat în cartea mea O piatră pentru Goliat (p. 155):

De vreme ce adepţii ipotezei pământului plat cred că luminătorii cei mari se rotesc mereu deasupra singurei feţe a acestuia, vin în contradicţie flagrantă cu explicaţia Sfântului Vasile cel Mare. Ei ”explică” noaptea printr-un inexplicabil întuneric risipit prea puţin de rotundul spot rotitor al unui soare miniatural aflat foarte aproape de singura faţă a pământului lor.
Un al 4-lea argument al Sfântului Vasile împotriva pământului plat este mărimea Soarelui (Omilii la Hexaimeron, p. 149):
„Deci, aşa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta e mare, de nenumărate ori mai mare de cum se vede.”


Sfinţi împortanţi ai Bisericii adepţi ai învăţăturilor Sfântului Vasile cel mare


Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul)


Vorbind despre Soare, Sfântul Grigorie de Nazianz confirmă şi el viziunea Sfântului Vasile, în care noaptea apare ca umbră a Pământului sferic interpus în calea luminii Soarelui rotit de tărie (Cuvântări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, 2008, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu, cap. XXX, p. 65):
„(...) ceea ce este soarele între cele care cad sub simţiri, aceea este Dumnezeu între cele cugetate cu mintea, a spus careva dintre cei profani. Căci el luminează vederea, precum Dumnezeu luminează mintea; el este şi cel mai frumos dintre cele văzute, după cum este Dumnezeu dintre cele cugetate. Dar cine este cel care l-a pus în mişcare de la început? Ce este deci lucrul care-l mişcă fără întrerupere şi-l poartă jur împrejur pe cel care este stabilit de legea lui şi lipsit de mişcare, cu adevărat neobosit şi dătător şi întreţinător al vieţii şi cele prin câte, cu bună dreptate, este căutat de poeţi şi care nici nu-şi opreşte cândva mişcarea, nici binefacerile lui? Cum creează el ziua când stă deasupra pământului şi noaptea, când este dedesubtul pământului?”


Sfântul Grigorie de Nyssa


Sfântul Grigorie de Nyssa descrie umbra Pământului interpus în calea Soarelui ca fiind conică deoarece, contrar soarelui caricatural al adepţilor pământului plat, credea că Soarele e mult mai mare decât Pământul (PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, Despre facerea omului, cap. XXI, p. 60):
„Pământul, din pricina formei sale rotunde, e lipsit în formă conică de razele soarelui, însă soarele, find mult mai mare decât pământul îl înconjoară din toate părţile cu razele sale şi uneşte în vârful conului dârele de lumină care se întâlnesc acolo. Dacă presupunem, de pildă, că cineva străbate spaţiul peste care s-a aşternut umbra, în chip necesar el ar ajunge din nou în lumina peste care nici un întuneric nu stăpâneşte.”
(Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, căte fratele său Petru, p. 110):
„Dar şi cei care meditează la lucrurile cele mai înalte cu uşurinţă ajung la concluzia că şi soarele însuşi e incomparabil mai mare decât pământul. Căci nici umbra pământului nu se întinde departe în văzduh pentru că din pricina mărimii soarelui se scurtează luând forma de con.”
La fel ca şi Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa menţionează existenţa polilor cereşti (Idem, Dialogul Despre suflet şi înviere, p. 353):
„Pune apoi la socoteală şi rotirea rapidă a axei polilor şi mişcarea de revoluţie mereu reînnoită şi traiectoriile şi întâlnirile şi fazele armonioase ale corpurilor cereşti.”
Sfântul Grigorie afirmă explicit forma sferică a Pământului (Idem, Dialogul Despre suflet şi înviere, p. 355):
„Căci dacă n-am admite că acesta este adevărul, ia spune-mi, de ce când priveşti soarele, îl vezi aşa cum ai învăţat de la profesorul tău şi nu zici că mărimea lui se întinde doar atât cât se vede, cum zice mulţimea, bine ştiind că discul lui este cu mult mai mare decât pământul? (...) Şi felul în care scade şi apoi creşte luna te învaţă alte adevăruri despre stihiile ei, care sunt multe prin firea lor şi se învârtesc în jurul globului pământesc, luându-şi lumina de la razele soarelui, precum este şi firesc să se întâmple cu oglinzile, care după ce au primit pe suprafaţa lor razele soarelui nu le reflectă pe ale lor proprii, ci reflectă tot razele soarelui, care sunt răsfrânte în direcţie contrară de corpul lui (n.m aici are sens ei nu lui) neted şi strălucitor. Celor care văd strălucirea aceasta fără să-i cerceteze cauza, li se pare că ea este de la lună. Dar că nu luna luminează ne-o dovedeşte faptul, că atunci când luna stă faţă în faţă cu Soarele, este luminată în diagonală toată suprafaţa întoarsă spre noi. Trebuind să parcurgă un drum mai scurt, luna parcurge mai repede cercul în care se mişcă: mai înainte de a-şi fi sfârşit soarele drumul său o singură dată, luna îşi sfârşeşete cercul mai mult decât de 12 ori.”


Sfântul Ambrozie cel Mare


Tălcuirea la Hexaimeron a Sfântului Ambrozie cel Mare este vădit înfluenţată de Omiliile la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare. Întâlnim şi la el argumentul puternic pentru sfericitatea Pământului al formării nopţilor (Tâlcuiri la Facere, vol. I, Ed. Egumeniţa, 2007, Hexaimeron, Ziua a IV-a, Cuvântul VI, Capul III, p. 157):
„Deci aşa precum în timpul zilei umbra unui trup oarecare ce şade drept în faţa soarelui rămâne în partea în care se răsfrânge lumina, tot astfel şi atunci când, apunând ziua, umbra pământului şade în faţa luminii sau a soarelui, văzduhul se întunecă. Drept aceea este limpede că umbra pământului face să vină noaptea.”


Sfântul Augustin şi interpretarea literală a Scripturii în privinţa formei Pământului


Disputa dintre adepţii Pământului sferic şi adepţii ipotezei pământului plat nu este o noutate. Şi pe vremea Sfântului Augustin al Hiponei adepţii pământului plat aduceau în discuţie argumente scripturistice pentru această credinţă în vreme ce adepţii sfericităţii Pământului veneau mai mult cu argumente observaţionale. În lucrarea sa De Genesi ad litteram (Înţelesul literal al Facerii), Sfântul Augustin demonstrează în mod strălucit, cu argumente foarte solide, că versetele scripturistice pe care se bazează adepţii pământului plat pot fi interpretate literal la fel de bine şi în favoarea sfericităţii Pământului (vezi seria Ancient Christian Writers nr. 41, Ed. Paulist Press, New York, 1982, vol. 1, Cartea a 2-a, capitolele IX-X, p. 59-60):


«Cap IX Forma cerului material


(...)
21. Dar cineva poate întreba: Nu este Scriptura în contradicţie cu cei care susţin că cerul este sferic, atunci când spune „Cel Care întinde cerul ca o piele (Ps. 103, 2)?” Să admitem că este într-adevăr în contradicţie dacă afirmaţia lor este falsă. Adevărul este mai degrabă în ceea ce revelează Dumnezeu decât în ceea ce presupun oamenii care bâjbâie. Dar dacă ei sunt capabili să-şi consolideze învăţătura cu dovezi care nu pot fi respinse, trebuie să arătăm că această afirmaţie a Scripturii despre piele nu este în contradicţie cu adevărul concluziilor lor. Dacă ar fi, ar fi în contradicţie şi cu Sfânta Scriptură însăşi în alt pasaj unde spune că cerul este suspendat ca o boltă (Is. 40, 22). Căci ce poate fi tot aşa de diferit şi contradictoriu ca o piele întinsă în plan şi forma curbată a unei bolţi? Dar dacă este necesar, aşa cum cu siguranţă este, să interpretăm aceste două pasaje astfel încât să arătăm că ele nu sunt contradictorii ci conciliabile, este de asemenea necesar ca ambele aceste pasaje să nu contrazică teoriile care sunt susţinute de dovezi adevărate, conform cărora se spune că cerul este curbat pe toate părţile în forma unei sfere, numai cu condiţia ca acest lucru să fie dovedit.
22. Imaginea noastră despre cer ca o boltă, chiar atunci când e luată în sens literal, nu contrazice teoria că cerul e o sferă. Putem de bună seamă crede că, vorbind despre forma cerului, Scriptura a vrut să descrie acea parte care se află deasupra capetelor noastre. Prin urmare, dacă el nu este o sferă, este o cupolă pe partea pe care acoperă pământul; dar dacă este o sferă, este o cupolă de jur împrejur. Dar imaginea de piele prezintă o dificultate mai serioasă: trebuie să arătăm că ea este reconciliabilă nu cu sfera (căci asta nu poate fi decât o teorie făcută de om), ci cu bolta din Sfânta Scriptură. Interpretarea alegorică a acestui pasaj poate fi găsită în a 13-a carte a Confesiunilor mele. Fie că descrierea cerului întins ca o piele este luată aşa cum am interpretat-o eu acolo, fie în vreun alt fel, aici trebuie să ţin cont de comentatorii chitiţi strict pe interpretarea literală şi să spun ce cred că este evident pentru toţi ca fiind atestat de simţuri. Atât pielea cât şi bolta probabil că pot fi luate ca expresii figurate, dar modul în care trebuie înţelese ele în sens literal e nevoie să fie explicat. Dacă o boltă poate fi nu numai curbă ci şi plată, o piele cu siguranţă poate fi întinsă nu numai pe un plan ci şi pe o formă sferică. Astfel, de exemplu, un burduf şi o minge umflată sunt ambele făcute din piele.


Cap X Mişcarea cerului şi semnificaţia tăriei


Referitor la mişcarea cerului, anumiţi scriitori creştini au întrebat dacă acesta este în realitate staţionar sau în mişcare. Dacă se mişcă, spun ei, în ce sens este tărie? Dar dacă e staţionar, cum de corpurile cereşti care sunt considerate ca fixate în el se mişcă de la est la vest şi stelele Carului Mare îşi completează micile orbite lângă Polul Nord? Ei prezintă imaginea cerului rotindu-se fie ca o sferă, dacă considerăm altă axă invizibilă nouă pornind de la un alt punct cardinal, fie ca un disc, dacă nu există altă axă. Răspunsul meu este că există un volum mare de cercetare subtilă şi savantă în aceste întrebări pentru scopul ajungerii la o viziune adevărată asupra problemei (...).»
Chiar dacă nu răspunde tranşant problemei precum Părinţii capadocieni şi mentorul său Sfântul Ambrozie, prin subtilitatea analizei sale Sfântul Augustin este cel care dă soluţia cea mai bună a disputei. În aceste versete invocate de adepţii pământului plat, Scriptura descrie universul local văzut de om cu ochiul liber până la linia de orizont. Iar acest univers local prezintă un pământ plat deoarece Pământul, fiind un corp foarte mare, are o curbură extrem de lină şi orice încercare de măsurare a ei din interiorul orizontului observatorului este sortită eşecului. Este acelaşi efect care se observă atunci când ne uităm la stelele de pe cer şi vedem cerul nemişcat. Dar ştim totuşi că cerul împodobit cu stele se roteşte în jurul Pământului. Ochii omeneşti nu pot percepe rotirea cerului în jurul Pământului decât după trecerea unui timp mai îndelungat şi în raport cu un anumit reper de pe Pământ faţă de care vedem că stelele s-au deplasat prin această rotire. Tot aşa conchidem că ochii omeneşti nu pot percepe curbura Pământului decât prin perceperea modificării unghiului axei de rotaţie a cerului şi schimbările reperelor stelare odată cu parcurgerea unor distanţe uriaşe care depăşesc cu mult linia orizontului vizibil chiar şi de la cele mai mari înălţimi la care omul poate avea acces fără să-şi pericliteze viaţa.


Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin – definitivare cu un nou argument forte a învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre forma sferică a Pământului


În Dogmatica sa, Sfântul Ioan Damaschin pare a fi un împăciuitor al disputei dintre cei care cred în Pământul sferic şi adepţii pământului plat, ale căror argumente, bazate pe aceleaşi versete scripturistice interpretate literal de Sfântul Augustin, nu le respinge (Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, Cap. VI, Despre cer, p. 52):
„Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos. În jos şi în lături adică, potrivit felului nostru de a simţi, pentru că, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupă în toate părţile locul de sus şi pământul pe cel de jos. Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui foarte iute, soarele, luna şi stelele. Şi când soarele este deasupra pământului avem aici zi; iar când este sub pământ, avem noapte. Când soarele se pogoară sub pământ, aici este noapte, iar acolo zi.
Alţii şi-au închipuit că cerul este semisferic, pornind de la cuvintele lui David, grăitorul celor dumnezeieşti: „Cel ce întinzi cerul ca o piele” (Ps CIII, 3), cuvinte care arată cortul, şi de la cuvintele fericitului Isaia: „Cel ce ai pus cerul ca o boltă” (Isaia XI, 22). Aceştia spun că atunci când soarele apune, luna şi stelele înconjoară pământul de la apus spre miazănoapte şi sosesc astfel iarăşi la răsărit. Dar fie că este aşa, fie că este în chipul celălalt, toate s-au făcut şi s-au statornicit prin porunca lui Dumnezeu (...).”
Spuneam că pare, deoarece în capitolul VII al Dogmaticii, intitulat Despre lumină, foc, luminători, soare lună şi stele, (Idem, p. 54-55) Sfântul Ioan Damaschin distruge această ipoteză prin credinţa sa în Pământul sferic clasic prezentat de Sfântul Vasile cel Mare, pământ cu care se fac noaptea şi ziua pe emisfere prin rotirea Soarelui şi Lunii deasupra şi dedesubtul acestora:
„În a patra zi a făcut Dumnezeu luminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua – prin el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra pământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământului de la răsărit la apus – luminătorul cel mic, adică luna şi stelele, ca să conducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze. Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ de la apus la răsărit. Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu sub pământ, căci sunt stele pe cer deasupra pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascunde atât stelele cât şi luna şi nu le îngăduie să se vadă.”
Sfântul Ioan Damaschin ne spune cel mai clar dintre Părinţii Bisericii că Soarele este unica sursă de lumină din cerul tărie (Idem, p. 56):
„Soarele dă lumină şi celorlalţi luminători, adică lunii şi stelelor.”
Ne trebuia această precizare pentru a pune în evidenţă un argument inedit al Sfântului, devastator pentru ipoteza pământului plat, anume descrierea corectă a eclipsei de Lună (Idem, p. 59):
„Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă umbra pământului, când luna este în a 15-a zi, şi când se găseşte în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze.”
Într-adevăr, argumentul este devastator deoarece, în ipoteza pământului plat, Soarele şi Luna, aflându-se totdeauna deasupra aceleiaşi părţi a pământului, şi Luna aflându-se mai jos de Soare, nu numai că nu are cine să o eclipseze, dar nici nu are măcar cine să o lumineze ca să se vadă de pe Pământ ca lună plină. Din acest motiv, adepţii pămîntului plat cred, la fel ca maniheii, spulberaţi în argumente de către Sfântul Efrem Sirul în refutările sale la învăţăturile lui Mani, Bardaisan şi Marcion, că Luna are lumină proprie independentă de lumina Soarelui.


Consensus Patrum


Dacă-l considerăm sfânt pe negustorul, navigatorul şi apoi călugărul din secolul al 6-lea cunoscut sub numele de Cosma Indicopleustul, deşi nu am găsit nicăieri referiri despre sfinţenia sa, poate că am avea în lucrarea sa intitulată Topografia creştină un reper ca să credem în pământul plat. Învăţătura Bisericii în legătură cu o anumită problemă, atunci când există mai multe păreri diferite, unele chiar opuse, devine aceea în care apar mai multe argumente asemănătoare la mai mulţi Sfinţi Părinţi şi este numită consensul Sfinţilor Părinţi. Nu întodeauna se poate aplica această cernere de opinii, dar în cazul ipotezei pământului plat se poate aplica în mod sigur. De partea cealaltă a balanţei pe al cărei taler l-am aşezat pe acest îndoielnic Sfânt Cosma care susţine că pământul e plat şi nu sferic se află Sfinţi cu învăţături fundamentale pentru Biserică precum Sfinţii Efrem Sirul, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie al Milanului, Augustin al Hiponei şi Ioan Damaschinul. Toţi aceştia susţin, într-un fel sau altul, că Pământul este sferic, nu plat. Depinde numai de voinţa noastră liberă dacă în acest veac apocaliptic alegem să ne plecăm sufletul la animaţii făcute de alţii pe net sau să dăm ascutare învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Theodor Leontescu

Citiți vă rog și:

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi II

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi III

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi IV

 

Categorie: Teoria Pamantului plat | Vizualizări: 1351 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar