Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Martie » 26 » Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
8:19 PM
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

Cu totii stim ca învăţătura ecumenista - religia lui antihrist, a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.

Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Învăţătura Bisericii despre acestea o vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”[1]. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15). La fel şi în altă parte: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), despre care acelaşi tâlcuitor lămureşte:„Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei... Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[2]. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!””[3]. Şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”[4]. 
Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[6].
Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[8].
Iar dacă cineva crede că acestea le grăim în chip drept, dar de dincolo ne învinovăţeşte de comuniune cu ereticii, atunci să arate acestea unul dintre ai noştri, şi atunci ori ne vom arăta dreptatea, ori ne vom depărta de comuniune”[9].
Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”[10].
Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”[11].

Din viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.
Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[12].
Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”[13]. „Ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie”[14].
Arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind, nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu?”[15].
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”[16].

Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”[19].
Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[22].
Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”[23].
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc... de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”[24].
Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”[25].
Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”[26].
Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”[27].
Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”[28].
Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.
Sf. Martin, Papa Romei: „Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”[30].
De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin.Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor”[31] – să nu ne facem părtaşii osândirii lor zice Sf. Ioan Damaschin! Iar Sf. Pahomie cel Mare pe patul de moarte i-a chemat pe fraţi „învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”[32].
Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”.
Iar că acest canon a fost scris abia în 861 nu trebuie înţeles ca o rânduială nouă, apărută atunci, ci ca o consemnare scrisă a tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, căci pe vremea Sf. Teodor Studitul, a Sf. Maxim Mărturisitorul şi a altor sfinţi din timpurile marilor erezii nu exista acest canon, iar ei totuşi au săvârşit şi au îndemnat la îngrădirea de eretici, într-un glas chemându-ne pe toţi cei ce căutăm mântuirea să fugim de lupii răpitor îmbrăcaţi în haine de păstori! Aşa au procedat Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Marcu al Efesului – toţi au încetat comuniunea cu cei care, propovăduind erezia lor, duceau sufletele credincioşilor la pierire.
Şi să nu uităm, fraţilor, că marea biruinţă a ecumenismului – a unităţii sincretiste dintre oameni de credinţe diferite – este chiar unitatea ecumeniştilor cu cei ce sunt împotriva lor. Să nu ne facem părtaşi acestora, ca să nu ne facem părtaşi ai osândirii lor, ci să avem dragoste pentru Sfânta lui Dumnezeu Biserică, unde „toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană”[33], după cuvântul Sf. Iustin Popovici.

Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

Am arătat până acum învăţătura Sfinţilor Părinţi despre părtăşia credincioşilor cu ereticii. Totuşi, cu toate că învăţătura Bisericii în această privinţă nu poate fi pusă sub semn de întrebare, ne ciocnim cu situaţia în care mulţi ortodocşi conservatori şi tradiţionalişti continuă să rămână în comuniune cu ecumeniştii, legitimându-i şi îndreptăţindu-i în aşa fel şi îngăduind răspândirea acestei erezii printre credincioşii ortodocşi.
Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!
Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.

1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”
Din mulţimea argumentelor care sunt aduse în favoarea păstrării comuniunii cu ecumeniştii, anume pe acesta l-am pus la loc de căpătâi, căci l-am considerat a fi cel mai păgubitor şi înşelător pentru creştini, cu atât mai mult că are origine romano-catolică, unde papa rămâne capul „canonic” al bisericii lor fără vreo legătură cu credinţa pe care o mărturiseşte[34].
În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat[35]:
De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi! Grăit-a Sfântul: Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire”. Se face o eroare când se confundă unitatea şi aflarea în comuniune a bisericilor locale, neglijată fiind mărturisirea de credinţă a acestor biserici, cu sobornicitatea Bisericii lui Hristos, căci spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”[36].

Biserica Romei a fost şi ea canonică în înţelesul acesta, ceea ce totuşi nu a oprit-o de la căderea în cumplitele sale erezii, la fel cum s-a întâmplat şi cu Patriarhiile aşa-zis canonice în timpul Sf. Maxim Mărturisitorul sau a Sf. Marcu al Efesului.
Mărturisirea Adevărului este nu doar o însuşire a Bisericii lui Hristos, ci este chiar temelia pe care a fost aşezată de către Mântuitorul, cum a arătat mai sus şi Sf. Maxim Mărturisitorul, iar împreună cu el şi Sf. Filaret al Moscovei: „Biserica este de Dumnezeu aşezata comunitate a oamenilor care sunt uniţi prin credinţa ortodoxă, Dumnezeiasca Lege, ierarhie şi Taine”[37]. Şi în acelaşi duh Sf. Nicolae Velimirovici: „Cine sunt mădularele Bisericii? Oamenii, bărbaţi şi femei, toţi cei ce sunt uniţi întru credinţa cea adevărată”[38]. Fireşte au mărturisit patriarhii ortodocşi: „Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să se înşele, propovăduind minciuna în locul Adevărului”[39]. Şi iarăşi Sf. Filaret al Moscovei, împreună cu ei: „Ea niciodată nu poate să apostazieze, nici să greşească în adevărul credinţei sau să cadă în înşelare”[40].
Canonicitatea nu poate fi justificată nici prin succesiunea apostolică a scaunului episcopal, căci zice Sf. Nicolae al Ohridei: „Succesiunea apostolică este păzirea învăţăturii apostolilor de către ierarhia legitimă a Bisericii şi primirea harului Duhului Sfânt”[41]. Şi iarăşi Sf. Filaret: „Crezul, spunând că Biserica e Apostolică, ne învaţă să urmăm cu tărie învăţătura şi predania apostolică şi să ne ferim de acea învăţătură şi acei învăţători care nu se sprijină pe cea a apostolilor”[42]. Iar Sf. Grigorie Teologul aşa lămureşte succesiunea apostolică: „Întru aceasta şi trebuie să fie văzută succesiunea, căci unimea cugetului face şi scaunele [episcopale] unite, iar deosebirea cugetului face şi deosebirea scaunelor. Una este succesiunea numai cu numele, iar alta – în esenţă însăşi. Căci acela este adevărat succesor... care nu se ţine de învăţătură potrivnică, ci păzeşte credinţa neschimbată”[43].
Aşadar, care biserică a fost canonică în timpul monotelismului: cea a Sf. Maxim sau cea a Patriarhilor? Dar în timpul iconoclasmului: cea a ortodocşilor sau cea a prigonitorilor sfintelor icoane? Fără îndoială o astfel de pervertire a conştiinţei ecleziologice a creştinilor este una din urmările ecumenismului, una din amprentele lăsate de această învăţătură în conştiinţele credincioşilor.
Abordarea pur juridică a canonicităţii unei biserici locale reprezintă o înţelegere greşită a ecleziologiei ortodoxe, căci neglijează dreapta mărturisire a credinţei, care este o însuşire de temelie a Bisericii lui Hristos.

2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
Un alt argument adus spre îndreptățirea lepădării de credință în care se află creștinul este acea idee că îngrădirea de episcopii și preoții ecumeniști este o schismă. Căci, zic ei, cel ce încetează pomenirea episcopului său, chiar dacă acesta învață fățiș erezii, se depărtează de Biserica lui Hristos și devine străin acesteia. Vestitul scriitor ortodox „tradiționalist”, pr. Epifanie Teodoropulos, în lucrarea sa „Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul”, spune: „Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele”[44], iar în altă parte zice „Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea [Biserica ortodoxă oficială, n.n.], ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni”[45]. Aceste cuvinte ne arată clar poziția acestui părinte, de care se conduc și mulți creștini de astăzi și anume că cei ce au întrerupt pomenirea episcopului lor chiar și din motiv de erezie și prin urmare au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă oficială (din care face parte acest episcop), au devenit schismatici și străini de Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Având în vedere acest pericol, părintele Epifanie ne comunică și felul în care trebuie să ne împotrivim fărădelegii și ereziei propovăduite de ierarhi: „Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!”[46].
Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor.
Trebuie să analizăm ce este de fapt o schismă și cum trebuie să ne raportăm la un episcop eretic, adică la acel episcop ce stăruie în propovăduirea unei erezii osândite de Părinți și de Biserică.
Canoanele 12, 13, 14, 15 ale Soborului I-II din Constantinopol interzic, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea pomenirii episcopului locului și întreruperea de către episcop a pomenirii Mitropolitului și a Patriarhului său. Astfel se osândește schisma ca [fiind] despărțirea Trupului lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor[47].Cu aceste canoane, Sfinții Părinți au stabilit că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticească[48]. Totodată, iubitorii de Dumnezeu Părinți, judecând întreruperea pomenirii episcopului osândit pentru oarecare vinovăție înainte de sinodicească judecată (lucru despre care se vorbește în 4 canoane la rând), o cu totul altă atitudine stabilesc față de un episcop ce învață fățiș erezii, subliniind faptul că una este cauza pentru care se întrerupe pomenirea: „Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi[49] de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”[50].
Ce înțelegem noi din aceste înțelepte cuvinte și porunci? Întâi de toate, înțelegem că unul este cazul când întrerupem pomenirea unui episcop din motivul oarecărei vinovății și cu totul altul atunci când creștinii se îngrădesc de un propovăduitor al unei erezii. În primul caz, întreruperea pomenirii episcopului se interzice și este osândită ca schismă, iar în cazul cel din urmă – creștinii ce au întrerupt pomenirea episcopului eretic sunt lăudați, pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Schismă este numită ruperea comuniunii cu Biserica adevărată prin încetarea pomenirii unui episcop adevărat, fiindcă chiar și în cazul unei vinovății (afară de eresuri) episcopul rămâne episcop adevărat până la judecata soborului. Iar ruperea comuniunii cu un episcop eretic (episcop care propovăduiește un oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi) este îngrădirea creștinilor de cel ce se numește episcop, de fapt fiind pseudoepiscop şi pseudoînvăţător, iar prin urmare este îngrădire a creştinului de erezie şi arătarea pe faţă a acestui lucru. Anume prin asta este păzită Biserica de schisme, după cum e și scris că unii ca aceştia s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Deci este vădit faptul că încetarea pomenirii unui episcop eretic nu este o schismă, ci, dimpotrivă, este păzire de schismă. Argumentul schismei este adus pentru a zăpăci minţile celor ce nu au cercetat cu amănuntul învăţăturile Bisericii la acest subiect şi se bazează pe o înţelegere emotivă şi superficială a subiectului dat. Precum şi pe autoritatea „teologilor oficiali”care ţin linia tradiţionalistă şi creează imaginea luptei cu erezia ecumenistă, dar nu îngăduie ruperea pomenirii a episcopilor eretici pe motiv că aceasta ar fi o schismă. În învăţăturile unora ca aceştia e și mai mult ecumenism decât la adunăturile și simpozioanele ecumeniste. Acei de acolo leapădă fățiș Biserica pentru „dragostea” față de păgâni și învățătura lor, iar unii ca aceștia, îmbrăcând piei de oaie, se prefac a fi luptători cu fărădelegea și răstălmăcind cuvintele Sfinților și a Scripturii duc o mulțime de lume spre pierzare. Ce oare poate fi mai ecumenist decât atunci când cel ce pretinde că luptă cu ecumenismul singur este bolnav şi otrăvit de ciuma ereziei, lucru care se vede chiar din credinţa lui ecumenistă?
De mirare este faptul că acei „teologi” care se tem atât de mult de încetarea pomenirii pe motiv de schismă (cu toate că în cazul dat nici nu poate fi vorba de schismă), nu se îngrijesc deloc de faptul aflării conştiente în comuniune cu erezia. Să privească unii ca aceştia la ce zic Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi despre acest lucru: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[51], iar altul zice: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[52].

3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.
Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”[53]. După cum ne arată clar canonul, întâi de toate trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, ca să ştie toată lumea că învățătura propovăduită de unul ca acesta nu este sănătoasă, ci pierzătoare de suflet, procedând astfel după cuvântul apostolului care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8). Astfel, nu persoana episcopului este criteriul după care se întrerupe sau nu pomenirea lui, ci credinţa propovăduită de acest episcop, iar, prin urmare, pentru a întrerupe pomenirea trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, iar nu numaidecât episcopul eretic.
Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucrucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.
Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.
Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și nefirești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.
Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mântuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.

4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”
Dar sunt unii care, primind faptul că îngrădirea de eretici nu este schismă, spun cum că aplicarea canonului pomenit, învrednicindu-l pe cineva de cinstea celor ortodocși, este o faptă deosebită şi bună, dar nicidecum obligatorie pentru fiecare ortodox. Acestă părere oarecum corespunde adevărului, căci nu este nimeni silit să caute cinstea celor ortodocşi și să se afle pe calea mântuirii. Acestea țin de libera conștiință cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim?
Dar de va crede cineva că exagerat se zice că e poruncă aceast cuvânt a canonului și că cele aduse din Evanghelie nu țin de acest subiect, fățărnicia aceluia să fie rușinată de cele zise de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, pentru că aceştia cu viaţa lor au împlinit poruncile fiind un far stralucitor a dreptei credinţe în mlaştina apostaziei lumeşti. Deci să vedem ce zic părinţii despre obligativitatea ruperii comuniunii cu un episcop şi învăţător eretic. Sf. Atanasie cel Mare aşa zice: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[54], iar Sf. Grigorie Teologul învaţă: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[55], şi mai mult decît aceştia zice Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[56]. Aceste şi multe alte cuvinte ale sfinţilor le-am arătat în capitolul III, în care se vorbeşte despre părtăşia cu erezia. Deci văzând toate aceste lucruri spuse să nu mai îndrăzneşti a născoci minciuni precum că e permis să te afli în comuniune cu ereticii din moment ce cunoşti că o astfel de unire te duce la moarte şi pierire veşnică.
Asemanător cu cele spuse mai sus este şi atunci cînd cineva zice că este suficient numai să mărturisim că ecumenismul este erezie, iar pomenirea episcopului să nu o întrerupem. Nebunia unora ca aceştia a ajuns să nesocotească şi credinţa şi Biserica lui Hristos, atribuindu-I însuşiri străine şi neadevărate, pângărind prin afirmaţiile lor învăţătura Bisericii despre Biserică. Este şi de aşteptat că un eres ce tăgăduieşte existenţa Bisericii şi învaţă că nu doar Ortodoxia este calea Adevărului, precum zice ecumenismul, născoceşte şi învăţături după care Biserica nu mai este un singur trup în care toţi sunt legaţi printr-un botez şi o credinţă într-un singur Domn, ci fiecare poate avea credinţa lui, episcopul aparte şi mirenii aparte, păstrând doar unitatea exterioară. Oare nu este aceasta esenţa ecumenismului şi erezie spurcată care bântuie astăzi Biserica?
Adevărat este că o astfel de mărturisire (fără fapta lepădării şi osândirii ereziei) este o mai mare răutate decât încazul ereticilor înşişi. Cei din urmă sunt întunecaţi de eresul lor, iar cei ce cred că mărturisesc drept, ca şi cum osândind erezia, se amăgesc pe sine şi astupându-şi glasul conştiinţei se fac părtaşi la eresul păgubitor, astfel aducând şi mai mulţi după sine în gheena lepădării de credinţă. Acest lucru e ştiut în Biserică, precum s-a văzut şi din cele spuse mai sus, Sfinţii Părinţi spun că trebuie cu mai mare osârdie să fugim de cei ce zic că mărturisesc ortodox şi de fapt se împreunează cu ereticii. Sf. Vasile zice că „de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[57], iar Sf. Teodor Studitul zice: „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”[58]. Deci să înţelegem că nu este suficient doar să mărturisim că ecumenismul este erezie, ci şi să facem fapta depărtării de cei ce propovăduiesc acestă erezie şi se află în comuniune cu cei ce o propovăduiesc. Căci vezi ce zice şi Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, având în vedere pe unii ce cred că e suficient numai să ai credinţă: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” şi iarăşi „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2:17-20).

5. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
Iconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[61]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie?Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[62] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii[63], uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”[64]. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc, nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[65].
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios, pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”[66]. Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia[67].


1 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Sfânta Evanghelie de la Matei

2 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni
3 Sf. Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Epistola către Galateni
4 Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei

6 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
8 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
9 Sf. Grigorie Teologul – Epistola întâi către presbiterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie
10 Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7
11 Sf. Nichifor Mărturisitorul – Epistolă către Papa Leon al III-lea

12 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
13 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 340: Fiului Taleleu
14 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 39: Egumenului Teofil
15 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 40: Fiului Naucratie
16 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul

19 Sf. Macru al Efesului – Mărturisirea Credinţei făcută la Soborul de la Florenţa
22 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
23 Sf. Nicodim Aghioritul – Carte folositoare de suflet, 4:12

24 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, cap. 26
25 Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII
26 Viaţa Sf. Policarp al Smirnei
27 Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei
28 Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

30 Viaţa Sf. Martin, Papa Romei

31 Sf. Ioan Damaschin – Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credinţe, IV:13

32 Viaţa Sf. Pahomie cel Mare

33 Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34

34 Vatican II, Lumen gentium, cap. 22
35 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
36 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23

37 Sf. Filaret al Moscovei – Cateheza Bisericii Ortodoxe Soborniceşti de Răsărit, cap.250
38 Sf. Nicolae Velimirovici – Credinţa Sfinţilor. Cateheza Bisericii Ortodoxe de Răsărit., cap. II.1.10
39 Enciclica Patriarhilor Ortodocoşi din 1723
40 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.269
41 Sf. Nicolae Velimirovici – op. cit., II.1.10
42 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.273

43 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 21: Laudă lui Atanasie cel Mare
44 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme Ecumenismul și Stlismul, Apologeticum, 2006, p.31
45 Ibidem, p 33

46 Ibidem, p 45
47 Canonul 13 al Sinodului I-II din Constantinopol

48 Ibidem
49 În alte ediţii a Pidalionului este scris Îngrădindu-se pe sineşi, în ediţiile ruse a Pidalionului fraza sună: „таковые аще и оградят себя от общения с глаголемым епископом”, deci se are în vedere anume îngrădirea faţă de episcopul eretic.
50 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

51 Sf. Vasilie cel Mare – Patrologia Graeca 160:101С
52 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos

53 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

54 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
55 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
56 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

57 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

58 Teodor Studitul – Epistola 15(74). Către Patriarhul din Ierusalim

61 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV

62 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
64 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
65 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12
66 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954

67 Viaţa Sfântului Marcu al Efesului

| Frăţia ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov - Mărturisire Ortodoxă în fața eresului ecumenist, Chișinău 2014 pag.46-74

Citiți vă rog și:

Împărtășania din mâna eretică este OTRAVĂ, nu simplă pâine. Aviz celor ce îndeamnă credincioșii să fie în comuniune cu ECUMENIȘTII

De ce nu trebuie să intrăm în bisericile ortodoxe unde se propovăduiesc pe faţă sau în ascuns învăţături ecumeniste

Celor ce în mod conştient se află în comuniune cu ereticii, anatema. CARE MAI PUTEȚI ȘI AVEȚI OCHI DE VĂZUT ȘI URECHI DE AUZIT, TREZIȚI-VĂ!

Mărturiile Sfinților Părinți privind îngrădirea de erezie

Nu există canoane sau texte patristice care să afirme rămânerea în comuniune cu ereticii care nu au fost condamnaţi încă de un sinod.

Cât de greu este astăzi să rămâi în Dreapta Credinţă

Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI

 

Categorie: Comuniunea cu ereticii | Vizualizări: 2463 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 3
avatar
0
1
O stire de ultima ora:
https://www.youtube.com/watch?v=SNpOT-s7eTA
Afis Conferinta interortodoxa -Condamnarea ecumenismului si a sinodului din Creta
Si O unda de soc in Patriarhia Romana
https://hristofortarau.wordpress.com/2017....l-b-o-r
Axios ,Sfintia Voastra,Parinte Ciprian!
avatar
0
2
"21Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii şi ale Domnului Dumnezeu sunt ieşirile morţii.
22. Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul părului celor ce umblă întru greşelile lor.
23. Zis-a Domnul: „Din Vasan îl voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tăi din adâncurile mării,
24. Pentru ca să se afunde piciorul tău în sângele lor şi limba câinilor tăi în sângele vrăjmaşilor tăi.”[ps.67]
„12.Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi.
13. Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14. Sabia au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe sărman, ca să junghie pe cei drepţi la inimă.
15. Sabia lor să intre în inima lor şi arcurile lor să se frângă.”[ps36]
https://ganduridinortodoxie.wordpress.com/2017....eretice
Zambetul viclean al pseudo-patriarhului ,anunta o victorie in batalia impotriva ecumenismului,sarbatorita cu fast in petreceri luxoase.
„Strâmtă şi mâhnicioasă este calea ce duce la viaţa; ea e alcătuită din: strâmtorarea
pântecelui, starea în picioare de toată noaptea, puţinătatea pâinii şi a apei, înfrânarea de la vin, tăierea voii, răbdarea defăimărilor şi asupririlor. Fericiţi cei ce merg pe această cale!”[Patericul Lavrei Sfântului Sava]
https://ganduridinortodoxie.wordpress.com/2016....%5D
avatar
1
3
Domnul Atotindurarilor ,sa va primeasca jertfa,si sa va acopere cu Harul Sau nesfarsit,cu Mila si cu indurari.
Ziditor de suflet esta acest atotcuprinzator articol,in care descoperim invataturile de aur ale Sf.Parinti care ar trebui sa reprezinte pentru orice dreptslavitor crestin ortodox ,un indrumar extrem de necesar ,pentru descifrarea cotloanelor ascunse al ereziei ecumeniste,uraciunea pustiirii.O cercetare ampla a scrierilor Sf.Parinti,cu citate din opera lor,necunoscute mie cat si altora,un tezaur ortodox de o valoare inestimabila.
De altfel toate articolele ,pe care le publicati ,pe acest site,sunt deosebite,pline de invataturi,informatii ,pe care marea majoritate ,le citim in premiera absoluta..
Este un ajutor nesperat,trimis de Domnul CEL VECHI DE ZILE ,pentru"4.Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima,care n-a luat in desert sufletul sau si nu s-a jurat cu viclesug aproapelui sau.5.Acesta va lua binecuvantare de la Domnul si de la Dumnezeu,Mantuitorul sau."[ps.23].Iertati,as dori sa spun ca este imperios necesar ca ierarhii cat si mirenii ,care propovaduiesc statornic si continuu panerezia ecumenismului,sa ia aminte ca "acestea sunt uraciuni in fata Domnului Iisus Hristos si sunt condamnabile din orice parte am privi,pentru ca:
a)pun la indoiala Credinta si Predania noastra ortodox-patristica;
b)seamana indoiala in inimile turmei si ii clatina pe multi,conducandu-i spre divizare si schisma si
c)atrag o parte a turmei in ratacire si prin aceasta intr-un dezastru duhovnicesc"[MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI-text preluat din Saptamanalul Uniunii Panelenice,"Othodoxos Typos",nr.1785 din 29 mai 2009,pp1 si 7]
"Noi crestinii,suntem smeriti si iertatori in celelalte privinte,insa atunci cand este primejduita credinta,le lasam pe toate celelalte si ne concentram atentia pe acest lucru.De aceea ,fa ce vrei,amenintari,chinuri,ocari,calomnii,bucura-te de puterea pe care o ai.Nu vom cadea de acord,nici nu vom capitula in fata ereziei,nici chiar cu cele mai cumplite amenintari"Sf.Grigorie Teologul [Parintele Theodoros Zisis-Raspuns la documentele de chemare la judecata-consistoriului-ale-mitropoliei-tesalonicului]
avatar