Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Iunie » 21 » Începutul sfârșitului. Biografii ale unor episcopi masoni
0:07 AM
Începutul sfârșitului. Biografii ale unor episcopi masoni

Odată cu sinodul tâlhăresc din Creta, odrasla masoneriei, pus în scenă de ierarhi masoni, mulți frați s-au trezit și au realizat în ce dezastru duhovnicesc ne aflăm. Majoritatea au înțeles că acest proces de distrugere a Ortodoxiei se desfășoara începând cu intrarea în Consiliul Mondial al Bisericilor, însă veți vedea mai jos că diavolul și-a infiltrat slujitori în Biserică cu mult timp înainte.

Iată ce putem citi pe site-ul Uniunii Masonice de strictă observație inițiatică :

Biografii ale unor episcopi masoni

La foarte scurt timp după înfiinţarea ei la Londra, 24/06/1717, Masoneria s-a stabilit şi pe teritoriul Ţărilor Romane, între anii 1733 şi 1740. Prima lojă s-a înfiinţat la Iaşi în 1742. Apoi, în 1744 s-a înfiinţat Loja Moldova (certificata de diverse documente şi o medalie masonica). O Lojă nouă, ca şi Loja Moldova, avea nevoie de o personalitate marcantă a societăţii moldoveneşti, de un om cu rang înalt. Astfel, în 1776 a fost ales Leon Gheuca, episcopul de Roman (1769-1,785), decan al Huşilor între 1769 şi 1770 şi Mitropolit între 1786 şi 1788. Acest om cultivat, având o bibliotecă mare la dispoziţia sa, a devenit evident un politician şi un diplomat fin.
El a fost primul dintr-un şir de episcopi şi episcopi metropolitani care au ales să se alăture Masoneriei şi mişcării sociale, şi în special celei religioase, rămânând în mintea credincioşilor şi în analele Ortodoxe ca unul dintre agenţii săi cei mai capabili.

Mitropolitul Leon Gheuca


La scurt timp după moartea Mitropolitului Gavriil Calimachi, Patriarhul Ecumenic, împreună cu sultanul, au vrut să aducă la mitropolie pe un anumit Iacob, un grec, Superior al Mănăstirii Baenavschi din Iaşi. Împotriva acestei încercări, reprezentanţii Moldovei, printre care mulţi erau masoni, au trimis un protest la Înalta Poartă. În final, moldovenii au reuşit să-l aleagă pe Leon Gheuca pentru mitropolie, şi cu insistenţa domnitorului şi a Patriarhului, grecul Iacob a devenit episcop al Romanului.
Leon Gheuca descindea dintr-o familie boierească, el fiind un fost călugăr de la Putna, apoi “protosinghel” al Mitropoliei. Ajutat de Calimachi, el a devenit episcop de Roman în 1769 şi a primit mitropolia în 1786. Ca episcop, iar mai târziu ca Mitropolit, a fost mai mult preocupat de problemele culturale, fiind bun prieten cu cel mai mare prelat sârb Dositei Obradovici.
Episcopul Leon a încurajat, de asemenea, activităţile de tipărire de la Mănăstirea Putna, prin publicarea unei cărţi intitulata “Carte de Imn”‘ şi a unei “Pastorale”. În primele pagini ale “Cărţii Imnului” există un grup de vederi înţelepte în ceea ce priveşte mântuirea şi comportamentul de la Curtea Domneasca, inspirate din cartea “Exemple filosofice” tradusa şi tipărita de către Antim Ivireanu în 1713.
El a murit în ultimele zile ale anului 1788 şi este înmormântat în Catedrala “Sf. Gheorghe” (vechea biserică a mitropoliei), temelia acestei precursoare.

Episcopul-Melchisedec-Ștefănescu 

Un al doilea personaj este marele laic şi, mai târziu, savant teolog Mihail Ştefănescu, care a luat numele de Melchisedec, după ce a devenit cleric. El a fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Socola. A studiat la Iaşi şi la Universitatea de Teologie din Kiev, şi în scurt timp el a devenit rector al Seminarului Teologic din Huşi, a îmbrăcat sutana în 1853, devenind apoi episcop. El a fost adjunct al episcopului de Huşi (1861), adjunct la Dunărea de Jos (1864) şi profesor permanent între 1865 şi 1878 la Roman. A făcut parte din guvernul Kogălniceanu (mason).  Pe plan extern de activitate, el a devenit vizibil în două acţiuni de prima mărime:
A) după participarea la Congresul de la Bonn (1875) unde s-a ridicat problema unirii “vechilor catolici” - care au respins catolicismul - cu protestanţii şi ortodocşii, el făcând un raport favorabil asupra chestiunii.
B) el este, de asemenea, promotorul şi apărătorul autocefaliei Bisericii Române fata de Patriarhia din Constantinopolul, un act normal după unirea celor două principate: Ţara Românească şi Moldova. Între timp el a lucrat în Loja “Renaissance”, în oraşul Ismail, ajutându-l pe Kogălniceanu la punerea în aplicare a legii cu privire la secularizarea arhivelor mânăstireşti.
Activitatea sa religios-politică şi mai ales din învăţământ a fost una remarcabilă.
El descindea dintr-o familie de preoţi vechi din Gârcina (judeţul Neamţ), având mai multe rude care au ales monahismul: ambii bunici, ex-preoţi de mir, doi fraţi (arhimandritul Ieronim şi Episcopul Valerian) şi două surori (Evghenia-calugarita la Văratic, Suzana - stareţă la Războieni).
A servit în timpul vieţii sale trei eparhii şi în mod natural preocupările sale au fost în primul rând problemele ecumenice şi pastorale. El a încurajat mulţi tineri, dornici de cunoaştere, trimiţându-i în străinătate cu burse de studiu (un bun exemplu care ilustrează bine gestul este cel al celebrului muzician Gavriil Musicescu, care a fost trimis de Episcopul Melchisedec la Petersburg pentru a studia muzică corală).
Trebuie subliniata şi activitatea socio-politica din timpul Unirii, atunci când el era lector la Seminarul Teologic din Huşi, fiind un susţinător fervent al Unirii înaintea feţelor bisericeşti.
În 1857 a fost ales deputat în Divanul ad-hoc reprezentând biserica de la Huşi. De asemenea, el a propus să se pună capăt dependenţei Bisericii Ortodoxe Române fata de orice Patriarhie străina, adică să se proclame autocefalia acesteia şi să se stabilească o autoritate centrală sinodică, în care clerul de mir trebuie de asemenea să fie reprezentat..
El a devenit ministru al culturii în timpul guvernului Kogălniceanu, doar pentru un an, din cauza atacurilor din partea mării nobilimi, care nu putea accepta ca un funcţionar arhiereu să fie ales într-un asemenea rang înalt. A fost forţat să-şi prezinte demisia, semnata cu ” mult regret ” de Alexandru Ioan Cuza.
În 1865 a plecat împreună cu ministrul Ioan Cantacuzino la Petersburg, într-o misiune diplomatică, unde a fost primit de către Tarului Alexandru al II-lea.
Râvna dovedită în timpul întregii sale activităţi politico-militare poate fi redusă la o singură propoziţie rostită în Petersburg: “Biserica nu ne poate izola pe noi de ţara noastră, interesele ţării nu pot fi necunoscute pentru Biserică.”
Dar numele lui Melchisedec a rămas înscris, nu numai în istoria Bisericii Ortodoxe, dar şi în istoria culturii româneşti, prin cercetările sale - contribuţii preţioase la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural şi la dezvoltarea istoriografiei româneşti.
Activitatea sa culturală a dus la alegerea lui ca membru permanent al Societăţii Academice Române începând cu 10 septembrie 1870 şi al Academiei Române din 1879.
De la episcopul Melchisedec a rămas o corespondenţă bogată, publicată numai în ultimii ani. Scrisorile lui, adresate unor politicieni şi colegi din Sfântul Sinod sau de la Academie, unor savanţi, preoţi şi călugări, conlucrătorilor săi din Ismail şi Roman, precum şi membrilor de familie, evidenţiază pregătirea să distinsă, spiritul său practic de gospodar, dragostea pentru ţara şi biserica sa, precum şi caracterul său incoruptibil.
Episcopul Melchisedec s-a dovedit a fi un om de valoare, nu numai în viaţa, dar chiar şi după moartea sa, prin intermediul voinţei sale. Averea lui a fost data Episcopiei Romanului şi o sumă de 1000 de lei anual a fost data unui tânăr plecat să studieze în Petersburg. Bogată lui bibliotecă (82 de manuscrise şi 2511 cărţi) a fost donata Academiei Române. Astfel, el şi-a înscris numele alături de cel al episcopului Dionisie de la Buzău şi cel al Mitropolitului Iosif Naniescu, fondatorii Bibliotecii Academiei Române.
Episcopul Melchisedec s-a dovedit a fi un ierarh cu o cultură multilaterală, cu o viaţă spirituală distinsă, cu opinii vaste şi avansate, ca un gospodar priceput. Pentru toate aceste el a fost deosebit de apreciat de contemporanii săi: domnitorul Al.I.Cuza şi prietenii lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi alţii. Dar tocmai activitatea sa prodigioasă şi superioritatea spiritului său i-au adus mai multe adversităţi. El a fost atacat în presă timp de mai mulţi ani, fiind acuzat de sprijinirea reformelor lui Cuza, de a fi în relaţii cu Rusia şi cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Toate acestea au împiedicat alegerea să ca Prim Mitropolit, atât în 1875 şi în special în 1886, după moartea lui Calinic, când Biserica Ortodoxă trecea prin momente dificile şi atunci când nevoia de un om superior, cum era el, s-a simţit mai mult decât oricând.

Mitropolitul Veniamin Costachi

Provenea dintr-o veche familie boierească. S-a călugărit în 1784, ajunge ieromonah în 1788, egumen la Sfântul Spiridon din Iași în 1789, episcop de Huși (26/27 iunie 1792), apoi de Roman în iunie 1796, și Mitropolit al Moldovei la 13 martie 1803.
Din informațiile care se găsesc în testamentul său și din notița autobiografică tipărită la finalul lucrării Funie întreită, se vede că a învățat mai întâi la “Academia Vasluiană” din Iași, și apoi la Mănăstirea Neamț, că s-a călugărit la 15 ani, la dorința tatălui său care era bolnav. Protectorul său a fost Iacob Stamate, episcopul Hușilor, care-l recomandă Mitropolitului Leon (1786-1788), și astfel ajunge la vârsta de 21 de ani egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași. Cum protectorul său Iacob ajunge în funcția de mitropolit, Veniamin este ales episcop de Huși la vârsta de 24 de ani. În această funcție se ocupă de îmbunătățirea școlilor și bisericilor (de ex. Actuala biserică din satul Ulmi comună Belcești jud. Iași construită cu sprijinul său) dar face și alte fapte generoase, care îi atrag iubirea tuturor celor care-l cunoșteau și l-au făcut cunoscut și simpatizat în toată Moldova. Așa se explică faptul că în 1803, la moartea lui Iacob Stamate, a reușit să se ridice pe scaunul Mitropoliei. În această înaltă demnitate, Veniamin duce o activitate neobosită și se arată totdeauna însuflețit de cea mai mare dragoste pentru țară.
În primul rând se ocupă de școli și izbutește să-l convingă pe Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov din 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispoziții:
1. Se instituie pentru conducerea școlilor, o eforie compusă din mitropolit și doi boieri mari;
2. Se înființează 6 școli românești judeţene în principalele orașe ale Moldovei;
3. Școlile sunt deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, și bogaților și săracilor, iar pentru copiii lipsiți de mijloace se instituie un număr de burse;
4. Pe lângă taxa de 4 lei, percepută de la preoți, pentru întreținerea școlilor, se va lua și din visteria țării o sumă însemnată.
Tot în anul 1803 se înființează Seminarul Teologic de la Iași. El s-a ocupat de bunul mers al școlilor și i-a ajutat și pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi și Seulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-și continue studiile, dar a și tradus și tipărit cărți necesare bisericii și învățământului. Tot din primul an ca mitropolit a organizat și învățământul preoțesc și a întemeiat seminarul de la Socola, care mai târziu a luat numele de “Seminarul Veniamin”, și a înființat și o școală de muzică bisericească.
Datorită condițiilor istorice, mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de domn). Intrarea rușilor în Moldova, l-au silit să demisioneze și să stea retras până la 1812 când a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia conducerea. Curând însă au venit împrejurări nenorocite atât pentru țară cât și pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspândește peste tot jaful și focul. Guvernul legal al țării se desființează și conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, se împotrivește exceselor eteriștilor și ascunde în clădirea Mitropoliei pe cei mai prigoniți. În cele din urmă este și el nevoit să plece. Întorcându-se după restabilirea liniștii, și-a reluat cu mai multă ardoare nobilele sale acțiuni, dar amestecul guvernului în afacerile bisericești, l-au silit să se retragă în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.
Altă latură a activității sale este cea a ctitoririi de locașuri sfinte. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iași, care va fi terminată de unul dintre urmașii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între care Neamț, Agapia, Miclăușeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor.
De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Acestea sunt cărți dogmatice, cărți necesare serviciului bisericesc și lucrări de istorie bisericească.

În lucrarea Românii în francmasoneria universală, masonul Dan Amedeo Lăzărescu, menţionează numele acestui mare ierarh, specificând apartenenţa lui ca frate la Francmasoneria română.

Amfilohie Hotiniul- Episcop de Hotin

Amfilohie Hotiniul (n. circa 1730; d. circa 1800, Schitul Zagavia, comuna Scobinți, județul Iași) a fost un călugăr moldovean, care a îndeplinit pentru o perioadă funcția de episcop al Hotinului (1767-1770), de unde i se trage și numele. Este autorul primei lucrări românești de geografie, remarcându-se și ca traducător al unor lucrări de aritmetică.
Amfilohie Hotiniul s-a născut în jurul anului 1730. A fost călugărit la Mănăstirea Secu. A studiat probabil la Academia duhovnicească din Kiev; de asemenea a efectuat călătorii de studii la Roma.
Amfilohie Hotiniul a deținut funcția de episcop la Hotin din anul 1767 până în anul 1770. Este întâlnit apoi la Iași, dar mai ales la Schitul Zagavia (comuna Scobinți), de lângă Hârlău. A trecut la cele veșnice în jurul anului 1800, la Schitul Zagavia.
PS Amfilohie a tradus și adaptat următoarele lucrări didactice:
• Gramatica teologhicească (Iași, 1795) după Catehismul mitropolitului Platon Levsin al Moscovei; 
• De obște gheografie (Iași, 1795), prelucrată, prin intermediul unei ediții italiene, după Geografia universală a iezuitului Claude Buffier (cu informații istorice și geografice asupra Moldovei); 
• Elemente aritmetice (Iași, 1795), după Aritmetica italianului Alessandro Conti (cu menționarea unităților de măsură folosite în Moldova).
În manuscris a rămas Gramatica fizicii, lucrare de științele naturii, prelucrată tot din limba italiană. În manualele sale, PS Amfilohie a introdus o serie de termeni noi, care au rămas în uz până azi.

Gherasim Clipa-Episcop de Român


Nascut in 1760, in Vicovu de Sus, jud. Suceava, in familie de preot (Barbovschi), decedat la 15 mart. 1826, in Iasi.
Calugarit la Putna, unde va fi invatat la “scoala duhovniceasca” organizata de Vartolomei Mazareanu dupa ocuparea Moldovei de nord de catre austrieci (1775), a trecut la manastirea Slatina, unde a ajuns dichiu (econom); aceeasi functie la Mitropolie (1787)
Episcop la Husi (2 iun. 1796, hirotonit a doua zi), apoi la Roman (25 mart. 1803), unde a pastorit pana la moarte (cu o intrerupere in timpul Eteriei: 1821 - 1822)
Reprezentant al miscarii iluministe din Moldova, a incurajat traducerea unor lucrari in romaneste.
In anul 1787 traducea din franceză un manuscris deosebit de important pentru istoria francmasoneriei, „Taina francmasonilor”, scris de abatele Gabriel Perau în 1742.

 

Mitropolitul Dionisie Lupu


Lupu Dionise, mitropolit. N. 25 febr. 1769, în Blăjeni, jud. Buzău, decedat la 7 febr. 1831, în Bucureşti.
Călugărit în 1785, probabil la Mitropolia din Bucureşti rămas în slujba Mitropoliei egumen la Dealu (1795 -1807) pe care o reface -, apoi la Tismana (1807-1819), arhiereu titular Sevastias (din 1801).
În mai 1819, ales şi înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei, păstorind până în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (apr./mai 1821), când a părăsit Bucureştii, refugiindu-se la Braşov revenit la Bucureşti abia în 1827.
Că mitropolit, a plătit datoriile Mitropoliei, a Iuat măsuri în favoarea preoţilor, înlăturând multe din abuzurile din “epoca fanariotă”;
A îndrumat şcolile din eparhie, a trimis patru tineri la studii la Universitatea din Pisa;
A tipărit câteva cărţi:
- Apostolul (1820),
- Penticostarul (1820),
- Psaltirea (1820),
- Cuvinte şase pentru preoţie de Sf. Ioan Gură de Aur (1820),
- Cuvânt pentru preoţie al Sf. Grigorie de Nazianz (1821).

 

Mitropolitul Irineu Mihălcescu


Irineu Mihălcescu, din botez Ioan Mihălcescu (n. 24 iulie 1874, Valea Viei, comună Pătârlagele, județul Buzău - d. 5 aprilie 1948, Mănăstirea Agapia) a fost un teolog și ierarh ortodox român, care a îndeplinit demnitatea de mitropolit al Moldovei (1939-1947).
S-a născut într-un sat de munte, fiind al șaselea din cei zece copii ai preotului Ioan Mihălcescu și ai preotesei Elena. A primit la botez numele de Ioan. După absolvirea școlii primare din satul natal, a studiat la Gimnaziul din Buzău (1887-1889), Seminarul din Buzău (1889-1891) și la Seminarul “Central” din București (1891-1895). Și-a continuat pregătirea la Facultatea de Teologie din București (1895-1899), pe care a absolvit-o cu lucrarea “Sinodul III Ecumenic din Efes”.
Încă din perioada cât era elev la seminar, a început să predea ca preparator de limba greacă la Seminarul “Central” (1894-1900), apoi, după absolvirea facultății, a fost pentru o scurtă perioadă secretar al Internatului teologic din București (1900-1901) [1].
Dorind să-și desăvârșească pregătirea, a urmat studii de specializare la Facultățile de Teologie și Filosofie din Berlin și Leipzig (1901-1904). A obținut, la 13 iunie 1903, titlul de doctor în filozofie la Facultatea de Teologie și Filosofie din Leipzig, cu teza “Darlegung und Kritik der Religionsphilosophie Sabatiers”.
Reîntors în România după obținerea doctoratului, Ioan Mihălcescu a participat la concursul pentru ocuparea unui post la Facultatea de Teologie din București. A câștigat concursul și a fost numit profesor agregat (la 1 iunie 1904), apoi profesor titular (la 28 martie 1908) la Catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică a Facultății de Teologie din București, unde a predat până la alegerea să în scaunul mitropolitan al Moldovei (1939). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinit și funcții administrative, ca decan al Facultății de Teologie din Chișinău (1926-1927), apoi ca decan al Facultății de Teologie din București (1927-1929 și 1933-1936).
În anul 1923 a fost hirotonit de către mitropolitul primat Miron Cristea ca preot pentru Biserica Amzei din București. A inițiat publicarea revistei “Curierul parohial al Bisericii Amzei”. A reprezentat Biserica Ortodoxă Română la diferite întruniri cu caracter ecumenic din străinătate, dintre care menționăm Congresul Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică (Praga, 1928).
În anul 1936, preotul Ioan Mihălcescu a rămas văduv, în urmă decesului soției sale, Anastasia [2]. S-a închistat în același an la Mănăstirea Sinaia, sub numele de Irineu, fiind apoi ridicat la rangul de arhimandrit.
Ales în anul 1936 ca arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu titulatura de “Târgovișteanul”, a fost hirotonit întru arhiereu la 17 octombrie 1936 și desemnat să conducă secția culturală a Consiliului arhiepiscopal. În această calitate, a fost desemnat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca locțiitor de episcop al Râmnicului-Noul Severin, cu titulatura de “Craioveanul” (1 noiembrie 1938 - 1 noiembrie 1939) și apoi ca locțiitor de mitropolit al Olteniei (1-29 noiembrie 1939).
A fost ales la 29 noiembrie 1939 ca mitropolit al Moldovei și înscăunat în Catedrala Mitropolitană din Iași la 17 decembrie 1939. A păstorit la Iași până la 16 august 1947, când s-a retras din scaun.
În calitate de mitropolit, a efectuat vizite canonice la numeroase parohii și mănăstiri din Arhiepiscopia Iașilor, s-a preocupat de învățământul teologic organizând diferite conferințe religioase, a repartizat circa 100 de preoți basarabeni refugiați la parohiile din Arhiepiscopia Iașilor unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, s-a preocupat de strângerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unor elevi bursieri, a trimis preoți confesori pe front sau în spitalele de campanie pentru a ține predici ostașilor prin care să le ridice moralul etc. [3]
S-a stabilit la Mănăstirea Agapia, unde a trecut la cele veșnice la 5 aprilie 1948, după inscripția de pe piatra sa de mormânt. Împrejurările retragerii sale din scaunul de mitropolit și apoi cele ale morții sale au ridicat controverse, insinuându-se că ar fi fost otrăvit pentru a-i lăsa locul lui Justinian Marina. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
La 24 aprilie 2004, cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la nașterea înaltului ierarh, a fost inaugurată casa memorială (reconstruită) a IPS Irineu Mihălcescu în satul buzoian Valea Viei din comună Pătârlagele și a fost dezvelit un bust al acestuia în fața casei. Cu acest prilej s-a celebrat o slujbă de comemorare de către un sobor de preoţi, în frunte cu PS Epifanie Norocel, episcopul Buzăului și Vrancei.

 

Patriarhul Miron Cristea


Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi anti-semite [1], senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 - 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în orașul Toplița (astăzi în județul Harghita), într-o familie de țărani români și a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.
A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistrița (1879 - 1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883 - 1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 - 1890). Ca elev la liceul din Năsăud, în anul școlar 1886 - 1887, Ilie Cristea a fost ales președinte al societății culturale Virtus Romana Rediviva, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc.
După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie și a început să colaboreze la Telegraful Român. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891 - 1895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viața și opera lui Eminescu.
În timpul studenției, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea și Gazeta Transilvaniei și a fost ales secretar al Societății studențești Petru Maior. În 1894, pe parcursul desfășurării “procesului memorandiștilor”, împreună cu alți 12 colegi, a redactat un manifest prin care țăranii din Ardeal erau chemați să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a aceluiași an, a luat parte în cadrul unei delegații numeroase de studenți ardeleni la Congresul studențesc de la Constanța. În anii 1898 - 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.
Reîntors la Sibiu, Ilie Cristea a devenit funcționar la Centrul mitropolitan din oraș, întâi ca secretar eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului (1895 - 1902), unde a avut o activitate publicistică asiduă și meritorie, și în continuare în funcția de consilier mitropolitan la Arhiepiscopia Sibiului (1902 - 1909). În această calitate, Cristea s-a distins și că bun administrator și organizator. Între altele, s-a îngrijit de proiectul edificării frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.
În acest răstimp, Cristea a devenit și membru al clerului, fiind hirotonit la 30 ianuarie 1900 ca diacon necăsătorit și apoi ridicat la rangul de arhidiacon la 8 septembrie 1901. Este tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel.
Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania. A promovat în acest sens:
• înființarea Băncii Culturale Lumina, care își propunea să acorde din dobânzi burse elevilor și studenților români și să ajute financiar familiile doritoare să învețe meserii;
• participarea la reuniunile “Asociației pentru cultură și literatura poporului român din Transilvania” (ASTRA), fiind, din 1905, președintele Despărțământului Sibiu;
• susținerea înființării Muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociației;
• înființarea Societății pentru crearea unui fond de teatru român;
• înființarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căruia i-a fost președinte;
• publicarea unei colecții de proverbe, strigături și zicale românești;
• sprijinirea intensă a școlilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii. Cristea a inițiat și prezidat conferințe învățătorești;
• întreținerea unei corespondențe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate ținuturile locuite de români. Împreună, între alții, cu marele filantrop basarabean, totodată prieten apropiat, Vasile Stroescu, Cristea a ctitorit și salvat numeroase biserici și școli românești din Transilvania.
Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa.
Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegația românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la București. Ca recunoaștere a meritelor sale în procesul unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi.
La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin aceasta și activitatea publicistică desfășurată până atunci. Cristea publicase o serie de lucrări, între care o monografie despre Alexandru Roman (1897) și o alta dedicată mitropolitului Miron Romanul (1898), apoi mai multe broșuri care conțineau cuvântări pe teme morale și patriotice, lucrarea „Proverbe, maxime, asemănări și idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania și Ungaria” (1901), iar în anul 1905 tipărise „Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”, un valoros tratat de artă creștină, republicat ulterior, pe capitole, în periodicul „Telegraful Român”.
În calitate de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a definitivat unificarea eclezială prin întocmirea rânduielilor și așezămintelor fundamentale ale Bisericii românești unificate. Dintre inițiativele în acest sens:
• unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocși în baza principiilor Statutului șagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericești;
• înființarea „Institutului Biblic”, care continuă să ființeze și astăzi, cu editură și tipografie.
Cristea a sprijinit de asemenea înființarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei (cu sediul la Alba Iulia), precum și în Basarabia (la Bălți și Ismail), și a reînființat vechile centre episcopale de la Tomis (Constanța), Oradea Mare și Cluj, alegând pentru ele episcopi.
La sfârșitul primului război mondial, Cristea a participat, ca episcop al Caransebeșului, alături de episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii creștine.
La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al creștinismului ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a desfășurat o intensă activitate cultural-misionară:
• revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română;
• înființarea la București a publicației eparhiale Apostolul, acest exemplu generalizându-se și la alte eparhii și chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale;
• a stăruit asupra importanței predicii și a determinat publicarea unor părți din Sfânta Scriptură cu explicații pentru credincioși, precum și tipărirea și răspândirea unor broșuri cu cuprins religios și moral;
• a susținut intensificarea învățământului religios în școlile secundare, iar în privința pregătirii clerului, încă puțin numeros în raport cu cerințele timpului, a reînființat seminarii și a pus bazele altora noi.
• a sprijinit activitatea filantropică prin crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc.
Prea Fericitul Miron a contribuit la strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, prin:
• trimiterea de delegații la conferințele interortodoxe de la Constantinopol (1923) și de la Muntele Athos (1930), ca și la întrunirile Mișcării Ecumenice;
• călătoriile sale în Orient, până la Locurile Sfinte (1927);
• intervenția să la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea așa-numitei „Schismele bulgare” și pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze;
• edificarea a două biserici românești la Ierusalim și la Iordan [necesită citare];
• înființarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite și Canada (1934);
• primirea vizitelor efectuate la București de către ierarhi și reprezentanți ortodocși și neortodocși.
Importanța și prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară și-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ținut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.
Ca lider național român și militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a fost numit senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și, în cel din urmă an al vieții, în împrejurări deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939, dată la care a murit. Decesul a survenit la Cannes (Franța), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsuflețit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din București.
A fost succedat în funcția de premier de Armând Călinescu și în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.
Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul precedent, prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român își abandonă cetățenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcționari publici regionali despotici a început să se expatrieze. Un val de intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement
Guvernul Goga-Cuza s-a menținut la putere 44 de zile. Deși ar fi putut să abroge această lege, Patriarhul a fost cel care a aplicat-o, conform propriei sale viziuni anti-semite, militând pentru alungarea evreilor din România. Într-un articol al vremii, semnat de Miron Cristea, acesta scria că „a nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”.
În anul 1938, revista Time, oferea o mostră din gândirea antisemită a patriarhului:
„Sarcina unui creștin este să se iubească pe sine, înainte de toate, și să se asigure că nevoile sale sunt satisfăcute. Abia atunci își va putea ajuta aproapele. De ce să nu scăpăm de acești paraziți care sug sângele românilor ortodocși? Este o datorie sfântă să reacționăm împotriva lor - Patriarhul Miron Cristea”.
Unele surse susțin că Miron Cristea a reușit să pună capăt violențelor antievreiești din mandatul de 44 de zile al lui Octavian Goga.

Inițiator al proiectului Catedralei Mântuirii Neamului
Între anii 1926 - 1929, au avut loc dispute în ziarele vremii privind locul pe care urma să fie construită viitoarea catedrală a Patriarhiei în București. Patriarhul Miron Cristea a prezidat la 19 februarie 1929 ședința de la reședința patriarhală la care a participat o comisie de experți care a analizat cele douăsprezece locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. În a doua ședință din 23 februarie 1929, în final, comisia a reținut trei propuneri:
• piața Bibescu Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei și pe locul Halelor Centrale; 
• terenul pe care în prezent se află Hotelul Intercontinental și clădirea Teatrului Național; 
• terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, ce urma să fie mutat la marginea orașului.
Despre Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului), cei adunați dimpreună cu patriarhul au apreciat că locul era înalt și bun pentru catedrală, aflat și el în inima orașului, însă Cristea ceru trasarea de străzi și bulevarde concomitent cu asanarea împrejurimilor, ceea ce ar fi complicat proiectul și ar fi fost foarte costisitor. Ridicarea construcției pe Dealul Arsenalului sau în locul Teatrului Național ar fi presupus un amplu proces de expropriere. În consecință, a fost ales locul de la poalele Dealului Mitropoliei, în piața Bibescu Vodă.

 

Citiți vă rog și:

Biserica si Masoneria

"Ai grijă, părinte, ai grijă! Desfrânata aceasta nu te ocoleşte nici dacă ai mitra pe cap, ci, dimpotrivă, ea ţi-o aşază pe creştet."

Prigonitorii moderni I. PS Vincentiu Grifoni este... evreu?

 

Categorie: Masonerie | Vizualizări: 4626 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 1.0/1
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1
De la revolutia franceza masonii, iluminatii articial, si-au propus sa penetreze toate bisericile/confesiunile pana la varf ca sa faca religia unica, in paralel cu crearea marelui israel(aproape toata peninsula arabica) si a sistemului comunist-corporatist mondial.

Din unele marturisiri evreiesti si ale episcopilor catolici, rabinii si-au dat copiii la studii la seminariile crestine si au ajuns la varful bisericilor. Tot evrei sunt si conducatorii religiosi ai musulmanilor din orientul apropiat cu unele exceptii(Iran, Siria).De exemplu nobilimea saudita este cripto-evreiasca.
avatar