Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2016 » Octombrie » 2 » Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi II
11:11 PM
Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi II

http://www.glasulstramosesc.ro/art/facerea-creatia-luminatorii.jpg

Continuăm seria articolelor despre Facerea Lumii. Am văzut în prima parte cum a fost creat Pământul bazându-ne pe Sfânta Scriptură și pe Învățăturile Sfinților Părinți. Citiți vă rog Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I

Despre foc, despre lumina creată de Dumnezeu prin poruncă şi despre prima dimineaţă a lumii. Durata şi iluminarea din prima zi. Ziua absolută şi ziua relativă la meridian.

Suntem cu totul de acord cu Sfântul Efrem că Dumnezeu a dat porunca „Să fie lumină!” atunci când a hotărât El că trebuie să înceapă dimineaţa primei zile a lumii, adică după 12 ore de perioadă nocturnă cu seară şi cu întunericul dens adus de norii groşi:
„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.”
Deoarece lumina primei zile a lumii a fost creată odată cu începerea dimineţii, la 12 ore după momentul zero al creaţiei în care au fost făcute Cerul şi Pământul tohu-bohu, este logic să presupunem că ea nu a fost făcută din nimic, ci din cele care existaseră deja 12 ore mai înainte de crearea ei. Prin urmare, trebuie să ţinem minte că numai Cerul şi Pământul tohu–bohu cu substanţele omogenizate în el au fost create de Dumnezeu din nimic. Aşa spune şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., I, 14, pagina 85:
«Cerul, Pământul, focul, vântul şi apa au fost create din nimic după cum atestă Scriptura, în timp ce lumina, care a primit existenţă în prima zi împreună cu restul lucrurilor care au primit existenţă ulterior, a primit existenţă din ceva. Căci atunci când aceste alte lucruri au apărut din nimic, Moise a spus: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Deşi nu este scris referitor la foc, apă şi vânt că ele au fost create, nici nu este spus că ele au fost făcute. Prin urmare ele au primit existenţă din nimic întocmai cum Cerul şi Pământul au primit existenţă din nimic.
După ce Dumnezeu a început să facă (lucruri) din ceva, Moise a scris, „Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină’, ş.a.m.d. Chiar dacă Moise a spus, „Dumnezeu a creat şerpii mari”, totuşi fusese spus anterior „să se umple apele de lucruri care mişună”. Prin urmare aceste cinci lucruri create au fost create din nimic şi toate celelalte au fost făcute din aceste cinci lucruri care au primit existenţă din nimic.»

La fel ca la întuneric, Sfântul e de părere că Dumnezeu a creat acea lumină într-o clipă, numai că noi vrem s-o facem să lumineze gradat ca să dureze şi dimineaţa cam o oră din momentul în care începe să se crape de ziuă şi până când se luminează de-a binelea. Cum facem? Va trebui să apelăm şi la cele câteva fragmente disparate din comentariul fragmentar la Facere din Catena Severiană, ediţia Assemani, pagina 124, unde găsim următoarele informaţii date de Sfântul Efrem despre acea lumină creată de Dumnezeu în dimineaţa primei zile:
„Aşadar, a zis Dumnezeu în prima zi ‘Să fie lumină’, de bună seamă ca pentru ceva de mare valoare, încât, străbătând universul, să risipească întunericul pe care vaporii umezi, cum am spus mai înainte, eliberaţi din apele care se menţineau încă peste pământ, îl făcuseră în atmosfera învecinată. Dar nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor. În plus acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.

Dacă aici Sfântul Efrem susţine că lumina este fiica focului, să vedem ce spune Sfântul despre foc. În fragmentul de la pagina 85 din traducerea Matthews, I, 15, găsim o foarte interesantă teorie a focului, în care Sfântul Efrem afirmă că focul nu are existenţă de sine stătătoare, ci există în celelalte substanţe create:
„Focul a fost de asemenea creat în prima zi, deşi nu este consemnat că a fost creat. Deoarece focul nu avea existenţă în sine şi de sine, ci exista în altceva, a fost creat împreună cu acel lucru în care urma să existe. Nu este posibil ca un lucru care nu există de sine să poată precede acel lucru care este cauza existenţei lui. Că (focul) este în Pământ, dă mărturie natura, dar că el nu a fost creat împreună cu Pământul, afirmă Scriptura când spune, “La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul.” Atunci şi focul, cum nu există de sine, va rămâne în pământ, chiar dacă pământul şi apele au primit poruncă să scoată în orice moment foc din sânul lor împreună cu vântul şi norii.”

Dacă vom considera adevărate aceste două fragmente din comentariile Sfântului Efrem la Facere, în care este vorba despre foc, putem să ne imaginăm în modelul nostru cosmogonic şi o dimineaţă lină a primei zile a lumii, nu bruscă precum o vedea Sfântul Efrem. Sfântul spune că focul există în orice altceva creat. Aici a spus că este în pământ, în ape, în vânt şi în nori, şi observaţia ne spune că aşa este, toate pot produce focul. Mai înainte spusese că „acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.” Prin urmare nu am greşi dacă am considera că Sfântul Efrem vedea focul ca pe un constituent comun al tuturor creaturilor. Inclusiv în Cerul primordial se afla focul. Într-adevăr, Sfântul vedea până şi îngerii, în calitate de fiinţe spirituale, creaţi din duh şi din foc. Parcă începem să înţelegem acum şi de ce era Cerul primordial luminos înainte de crearea luminii, de vreme ce acest Cer este constituit din foc şi dintr-o materie mult mai străvezie decât materia grosieră şi opacă a Pământului primordial. Fraza-cheie pentru a realiza modelul dimineţii line este „nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor.” Aşadar noi înţelegem astfel:
- lumina creată în acea dimineaţă de către Dumnezeu prin poruncă provenea din focul ceresc, cel de deasupra perdelei de nori, foc care făcea ca Cerul primordial să fie luminos încă din momentul zero al creaţiei, întrucât acest Cer avea şi are materia mai fină decât a Pământului.- înainte de porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, lumina deja existentă a focului stabilit, adică a focului de deasupra, deci lumina proprie a Cerului primordial nu putea să străpungă perdeaua de nori groşi. (Ce păcat că mare parte din comentariul păstrat fragmentar la Facere al Sfântului s-a pierdut. Chiar Sfântul recunoaşte că primul său comentariu la Geneză era mult mai amănunţit decât cel de-al doilea care s-a păstrat şi care, faţă de primul, nu este decât un rezumat sistematizat. Cu siguranţă că acolo am fi aflat mult mai multe lucruri interesante despre modul în care s-a făcut acea dimineaţă.)
- în schimb după porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, Sfântul zice că „lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.” Coroborând această informaţie cu cele de dinainte, rezultă că însuşi focul ceresc, în urma poruncii, a străpuns perdeaua de nori groşi şi din el a fost creată lumina care a rămas între nori şi ape ca să le lumineze.

Singura deosebire dintre noi şi Sfântul Efrem este că, în modelul nostru, focul ceresc nu pătrunde dintr-o dată prin perdeaua de nori ca să-şi aprindă brusc lumina şi să ne facă ziuă într-o clipă, ci pătrunde treptat în circa o oră şi începe să-şi producă lumina poruncită pe măsură ce ajunge între nori şi ape, astfel ca să ne facă o dimineaţă lină şi plăcută. Aşa cum am stabilit că norii groşi au fost produşi în mod continuu şi lin într-o oră din apele de deasupra adâncului, tot astfel şi lumina creată atunci de Dumnezeu putea să fie produsă în acelaşi mod continuu şi lin, tot într-o oră, din focul ceresc care, în urma poruncii, a intrat la fel de continuu şi de lin printre acei nori groşi. Desigur, nu putem afirma cu certitudine că lumina primei zile s-a produs exact în modul arătat mai sus. Totuşi, prin calea indicată de Sfântul Efrem am elaborat un model cosmogonic pentru producerea luminii în urma poruncii lui Dumnezeu astfel ca să se formeze o dimineaţă identică cu dimineţile pe care le cunoaştem, iar modelul nostru este în concordanţă cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Dacă este aşa, atunci putem ilustra crearea primei dimineţi a lumii tot prin 2 desene, la fel ca la crearea serii, unul pentru a marca începutul dimineţii, iar celălalt pentru a marca ziua bine stabilită după circa o oră.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig6.png

Fig. 6 Începutul primei dimineţi a lumii. După 12 ore de la facerea Cerului şi Pământului tohu-bohu, în urma poruncii lui Dumnezeu: „Să fie lumină!”, focul ceresc începe să pătrundă prin perdeaua de nori şi să producă gradat lumină.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig7.png

Fig. 7 După circa o oră cât a ţinut dimineaţa, prima zi a lumii este bine stabilită prin iluminarea maximă datorată luminii create din focul ceresc în văzduhul primordial.

Prin aceste desene pe care le-am făcut, ne putem lămuri acum de ce în Septuaginta este scris:

„(…) şi făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.” (Facerea 1, 4) aşa cum este tradus numai în Biblia de la 1688, unde spune:
„(...) şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între mijlocul întunearecului.”
căci în Biblia sinodală şi în varianta Anania spune doar:
„(...) şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.”
Aici e o diferenţă de nuanţă care încă se găseşte în Biblia de la 1688 şi care se pierde în celelalte traduceri, diferenţă care contează foarte mult. Urmărind în continuare traducerea, în Septuaginta găsim:

Şi numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi.”


Dacă înainte zice Scriptura că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi apoi zice că „numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte”, rezultă că înainte de fapt a vrut să spună că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”. E foarte limpede că lucrul ăsta a vrut să-l spună. E un mod extrem de fin şi de inteligent de a ne face să deosebim întreaga zi, http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca17.png adică o zi, de perioada diurnă a zilei care este o jumătate de zi şi care, şi în româneşte şi în greceşte, se numeşte tot zi precum întreaga zi. Atunci de ce nu spune direct „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”? Nu putea să facă aşa ceva pentru că, deşi se ajunsese la mijlocul nopţii şi la mijlocul zilei, încă nu se terminase ziua. Dumnezeu nu dă numele zilei şi nopţii din zi înainte de a se termina întreaga zi, tocmai ca să vedem diferenţa completă dintre ele, adică faptul că s-au înfăptuit gradat, respectiv noaptea a avut seară până s-a ajuns la miezul nopţii, când este cel mai mare întuneric, iar ziua a avut dimineaţă până s-a ajuns la miezul zilei, când este cea mai mare lumină. Aşa, după ce a terminat întreaga zi, ne pune să ne gândim mai adânc la cele ce s-au petrecut în ea confirmându-ne chiar El că „a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi”. A fost întâi o seară a cărei înserare trebuie s-o deducem din context şi a fost o dimineaţă a cărei iluminare trebuie s-o deducem tot din context, iar Sfântul Efrem ne-a ajutat în chip admirabil să reconstituim deplin şi credibil ceea ce ne relatează Scriptura.

Aşadar una e să traducem „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi să putem înţelege că asta înseamnă că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii” şi alta e să traducem doar cu „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” şi să nu putem înţelege decât, cel mult, aşa la modul general, că a „despărţit Dumnezeu ziua de noapte.”

Şi mai e un loc unde traducerile mai noi suferă mult. În ele este tradusă sintagma http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca18.pngcu ziua întâi, dar http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca19.pngnu e numeral ordinal, ci e numeral cardinal, şi http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca20.pngse traduce o zi. Diferenţa dintre sintagma ziua întâi şi sintagma o zi este foarte importantă în cazul de faţă. În cazul traducerii complete şi corecte, care încă se păstrează în Biblia de la 1688, că nici acolo nu spune ziua întâi, ci zi una, ne dăm seama uşor, dacă ne amintim de mijlocul zilei şi de mijlocul nopţii, de seară şi de dimineaţă şi de o zi şi nimic mai mult, că e vorba de o zi obişnuită ca alternanţă lumină întuneric şi ca durată, aşa cum vedem şi astăzi, că oricum ne dădeam seama din context că era prima zi, de vreme ce pentru celelalte zile Scriptura foloseşte numerale ordinale. Acel http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca21.png, adică între mijlocul, sugerează frumos că ziua începea gradat cu seară până se ajungea la mijlocul întunericului, adică la întunericul din puterea nopţii, după care continua cu dimineaţa până se ajungea la mijlocul luminii, adică la lumina din puterea zilei ca, după ce se completau toate acestea să rezulte o zi cu seară, cu mijloc de noapte, cu dimineaţă şi cu mijloc de zi, adică o zi de 24 de ore cu care suntem obişnuiţi, fiindcă din acest motiv îi zice o zi, ca să arate că a avut toate caracteristicile unei zile obişnuite, mai puţin modul de formare a ei. Dacă zicem o zi, adică spunem cu numeral cardinal, şi după aceea zicem ziua a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a cu numerale ordinale, reiese fără echivoc că zilele 2, 3, 4, 5 şi 6 sunt egale între ele şi egale cu acea o zi. Dar dacă zicem în loc de o zi, prima zi, atunci cineva rău intenţionat ar putea înţelege că fiecare dintre zilele 1-6 ar fi putut avea durata ei proprie. Şi evoluţioniştii de-abia aşteaptă atunci să spună că nu erau zile de 24 de ore, ci perioade. Dar, dacă e tradusă cu precizie, Scriptura nu-i lasă să poată afirma aşa ceva. Ne dăm seama că era prima zi din context, că spune şi de a 2-a şi de a 3-a, dar dacă acea primă zi a lumii era o zi, adică o zi aşa cum ştim, înseamnă că şi celelalte zile erau ca acea o zi, adică obişnuite ca durată şi alternanţă lumină-întuneric.
Cu toate că se poate observa uşor din figurile 4-6, trebuie să mai accentuăm un aspect foarte important în legătură cu prima zi a lumii, aspect pe care, vigilent, Sfântul Efrem n-a uitat să-l menţioneze. În varianta Matthews, I, 8 (3), pagina 81, găsim:
„Lumina a fost atunci ca un nor luminos peste suprafaţa Pământului. Fie că era ca zorii de ziuă, fie că era ca stâlpul care lumina poporul în pustie, este limpede că nu ar fi putut alunga întunericul risipit peste suprafaţa a toate, decât numai dacă era răspândită în întregime peste tot, fie prin substanţa, fie prin strălucirea ei. Lumina a fost emisă astfel încât să se poată răspândi peste tot fără să fie fixată undeva. Ea a risipit întunericul care era deasupra a toate cu toate că nu s-a mişcat. Ea nu se mişca decât atunci când dispărea şi apărea, căci atunci când lumina dispărea dominaţia era dată nopţii şi, la venirea luminii, urma sfârşitul dominaţiei nopţii.”40
Aşadar, prima zi a lumii, atât seara şi noaptea, cât şi dimineaţa şi ziua ei erau absolute, nu relative la meridian cum sunt acum, când, simultan, într-o emisferă a Pământului este zi, iar în cealaltă este noapte. Atunci, dacă era seară, noapte, dimineaţă sau ziuă, fiecare dintre acestea erau răspândite uniform peste suprafaţa întregului Pământ.

Ziua a doua

http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca22.png

Traducerea pe care o vom propune pentru acest fragment din Facere consemnat în Septuaginta este următoarea, mai apropiată de traducerea din Biblia de la 1688:

Şi zise Dumnezeu: „Să fie o tărie în mijlocul apei şi fie despărţitură între apă şi apă. Şi se făcu aşa. Şi făcu pe dată Dumnezeu tăria şi despărţi Dumnezeu între mijlocul apei ce era dedesubtul tăriei şi între mijlocul apei ce era deasupra tăriei. Şi numi Dumnezeu tăria cer. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.

Deşi este relatată în Scriptură foarte succint, crearea tăriei, sau a firmamentului, sau a boltei cereşti din ziua a doua reprezintă din punct de vedere astronomic un eveniment excepţional. Pentru a putea înţelege ce s-a petrecut de fapt prin crearea tăriei, singura sursă de informare patristică corectă în legătură cu această creaţie este reprezentată de comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. Prin urmare, cu ajutorul Sfântului Efrem vom continua să elaborăm un model cosmogonic în conformitate cu textul de mai sus al Scripturii.

Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei. Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale lumii.

Sfântul Efrem ne lămureşte că scopul principal pentru care a fost făcută tăria a fost acela de a se interpune ca un corp opac între regiunile luminoase ale Cerului primordial şi Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu pentru a crea pe suprafaţa Pământului din pântece întunericul necesar perioadei nocturne a zilelor. Astfel, în traducerea lui Matthews, I 6, p. 78, găsim :
„După ce o noapte şi o zi au fost împlinite, tăria a fost creată în cea de-a doua seară şi de atunci înainte umbra ei a servit la realizarea tuturor nopţilor care au urmat.”

Din momentul creării ei, moment precedat de încetarea vântului la sfârşitul primei zile, tăria preia sarcina avută în prima zi de perdeaua de nori denşi, aceea de a produce întunericul nopţii deasupra Pământului, având prin urmare un rol esenţial în menţinerea alternanţei seară-noapte-dimineaţă-zi stabilite definitiv încă din prima zi. Pe lângă indicarea exactă a scopului iniţial al creării tăriei (vom vedea că, odată cu împodobirea ei cu luminători şi stele în ziua a patra, tăria mai are şi alte funcţii decât crearea întunericului nopţii), Sfântul Efrem ne oferă detalii foarte semnificative în legătură cu evenimentele petrecute la apariţia ei. Textul esenţial al Sfântului Efrem despre facerea tăriei îl găsim în aceeaşi traducere Matthews, I, 17-20(1), p. 87-88:
„După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei), cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a fost creat între toate?

Căci dacă tăria ar fi fost creată între toate, lumina, întunericul şi vântul, care erau deasupra tăriei când ea a fost creată, ar fi fost închise deasupra tăriei. Dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc noaptea, întunericul şi vântul ar fi rămas şi ele acolo împreună cu apele care au rămas acolo. Dar dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc ziua, lumina şi vântul ar fi rămas de asemenea acolo împreună cu apele. Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi. Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat. Deoarece [tăria] fusese creată între lumină şi întuneric, niciun întuneric nu a rămas deasupra ei, căci umbra norilor a fost risipită când norii înşişi au fost risipiţi. Şi nici un pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].
Nici vântul n-ar fi putut rămâne acolo, fiindcă nici măcar nu exista acolo. Căci în prima noapte Moise a spus că se purta, şi nu în a doua noapte. Dacă tăria ar fi fost creată în prima noapte când [vântul] sufla, atunci ar fi putut fi vreo controversă. Dar, de vreme ce nu este scris că [vântul] sufla când tăria a fost creată, cine ar (putea) spune că vântul era acolo când Scriptura nu spune asta?
După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria. Prin urmare este evident că [vântul] nici nu a rămas deasupra, nici nu a coborât dedesubt, căci cum poate cineva căuta, în orice poziţie sau loc, ceva a cărui materie însăşi există numai în momentul slujirii sale şi a cărei slujire se sfârşeşte când el încetează să sufle? Cu vântul s-au petrecut trei lucruri în ziua creării lui: a fost creat din nimic, a suflat în şi prin ceva, şi a revenit la a fi ascuns în nemişcarea sa.
După ce vântul a fost supus la aceste trei lucruri, tăria a fost creată în seara zilei a doua. Nu a fost deci nimic care s-a ridicat împreună cu ea, fiindcă nu a fost nimic care a rămas deasupra ei. Ea a făcut o despărţire între apele pe care avea poruncă să le separe, dar nu între lumină, vânt sau întuneric, fiindcă aceasta nu se poruncise.”

Conform Sfântului Efrem, o succesiune cauzală fără trecere de timp, sistematizată în cinci puncte, a evenimentelor instantanee care s-au petrecut la crearea tăriei în momentul de sfârşit al primei zile, moment care coincide cu începutul serii zilei a doua, este următoarea:
1. Vântul încetează să mai bată. („După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria.”)
2. Perdeaua deasă de nori cu ajutorul căreia se formase întunericul în prima noapte a lumii dispare. („Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat.”)
3. Tăria este creată instantaneu la începutul serii celei de-a doua zile, din apele primordiale ale abisului, despărţindu-le şi ocupând exact spaţiul pe care îl ocupau apele în locul cărora a apărut ea. („Iar tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. (...)
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi.”)
4. Lumina care a luminat sub perdeaua de nori se retrage în apele de dedesubtul tăriei. („Şi niciun pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].”)
5. În acelaşi timp cu lumina creată care se mută sub tărie în apele de dedesubtul ei, şi aerul care se afla deasupra abisului apelor este mutat tot sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei. („Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?”)
După ce ne-am înarmat cu toate aceste informaţii în plus pe care Sfântul Efrem ni le-a oferit despre tărie, suntem în măsură să punem acum nişte întrebări esenţiale în legătură cu afirmaţia făcută de Sfânta Scriptură „Şi numi Dumnezeu tăria cer.”, anume:
- De ce a numit Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, cer, atât Cerul primordial despre care ştim că a fost desăvârşit, spiritual şi luminos, cât şi tăria creată în a 2-a zi, nedesăvârşită (deoarece a fost împodobită cu luminători abia a 4-a zi) şi din materie grosieră (deoarece a fost creată din ape, şi pricinuitoare de întuneric prin umbra lăsată)?
- Ce a vrut să ne spună Sfânta Scriptură când a numit cer atât lucrul spiritual şi desăvârşit cât şi lucrul material şi nedesăvârşit?
Pentru a răspunde mulţumitor la aceste întrebări, trebuie să admitem că, începând cu acest moment, Dumnezeu a dorit prin glasul Scripturii să îi comunice cititorului care se transpune mental în universul Hexaemeronului o schimbare de referinţă în legătură cu locul în care trebuie să se afle pentru a observa evenimentele aşa cum sunt descrise ele de Cartea Sfântă. Dumnezeu îi spune cititorului Cărţii Facerii că odată cu crearea tăriei, pentru ca să poată respira, nu s-ar mai putea afla deasupra apelor de deasupra tăriei, căci aerul de acolo, din care era constituit văzduhul primordial, s-a mutat sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei după cum indică şi Sfântul Efrem. Aşadar, începând cu a 2-a zi, când sunt despărţite apele de deasupra tăriei, care astfel o acoperă, de apele de desdesubtul ei, care acoperă Pământul, tăria este cerul care poate fi observat de un observator al fenomenelor creaţiei aflat la suprafaţa acelor ape care acopereau Pământul redus astfel, la scară astronomică, aproape la dimensiunea actuală, Pământ pe care Sfântul Efrem îl numea Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu.
Pentru ca să putem observa tăria ca un cer, rezultă din Scriptură că văzduhul sau aerul de sub Cerul primordial făcut în prima zi a fost mutat sub cerul tărie făcut în ziua a 2-a. Nu ne-am fi gândit poate niciodată la această idee dacă nu o găseam la Sfântul Efrem. Prin urmare, atunci când Scriptura spune „Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”, ea îndeamnă pe cititorul ei atent să se transpună de pe suprafaţa apelor abisului din prima zi, abis din care a fost făcută tăria, pe suprafaţa apelor aflate sub tărie, ba mai mult, aflate sub văzduhul mutat de deasupra abisului apelor, sub această tărie. Un astfel de observator va constata că universul lui vizual s-a dilatat mult în vreme ce suprafaţa Pământului pe care se află ca să poată trăi s-a micşorat la fel de mult. Din acest Pământ, pe care, precum Sfântul Efrem, îl vom numi Pământul din pântece, căci se afla în pântecele Pământului tohu-bohu din prima zi, va plămădi Dumnezeu, la începutul zilei a 3-a, Pământul la dimensiunile lui actuale prin retragerea apelor de dedesubtul tăriei în mări şi în bazine subterane şi arătarea uscatului. Ceea ce este încă şi mai uimitor, deşi rezultă logic din textul Scripturii, este faptul că cerul-tărie provine din Pământul primordial. Este esenţial de remarcat că, prin crearea tăriei, Pământul tohu-bohu, adică universul din materie grosieră creat de Dumnezeu în prima zi, aşa cum ni-l prezintă Sfântul Efrem Sirul, nici nu s-a dilatat, nici nu s-a comprimat, ci şi-a păstrat exact aceleaşi dimensiuni, cu diferenţa că cea mai mare parte din apele primordiale au devenit această tărie.
Conform interpretării Sfântului Efrem, trebuie subliniat faptul că dimensiunile tăriei s-au păstrat nemodificate de la crearea ei şi până astăzi. Odată cu tăria a fost rânduit şi văzduhul la dimensiunile sale apropiate de cele actuale. Aşadar, începând din acest moment avem cele trei ceruri ale lumii:
- Cerul primordial luminos care este cunoscut şi sub denumirea de Cerul Cerurilor.
- Cerul-tărie, interpus între Cerul Cerurilor şi văzduh, cer a cărui umbră generează, conform Sfântului Efrem, întunericul nopţii.
- Cerul-văzduh în care, aşa cum am văzut, se află aerul necesar vieţii.
Aceste trei ceruri ale lumii sunt menţionate şi în Scriptură (în 2 Corinteni, 12, 2: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.) şi în scrierile Sfinţilor Părinţi dintre care cea mai clară sistematizare o face Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 52-53 :
«Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe toate, le înconjură pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe toate.

Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului” (Psalmi 67,34; 113,24) şi de „cerurile cerurilor” (Psalmi, 148,4), şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filozofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.
(...)
Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfânta Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune Scriptura, pe Domnul toate păsările cerului”, adică ale aerului (3 Tineri 57). Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol.»
Deşi este creată din ape, nu cunoaştem nimic despre natura fizică a tăriei decât că este foarte tare (capabilă să oblige aştrii constituiţi în a 4-a zi să stea fixaţi în ea, ca în cazul stelelor, sau să se mişte pe drumuri dinainte fixate în ea, ca în cazul luminătorilor), suficient de transparentă pentru a permite luminii de la viitorul Soare, creat tot în ziua a 4-a, să o străbată până la Pământ, şi totodată suficient de opacă faţă de lumina Cerului Cerurilor astfel încât, conform Sfântului Efrem, să realizeze singură întunericul nopţilor pe Pământ până în ziua a 4-a, şi, după cum vom vedea, împreună cu Soarele, din ziua a 4-a până astăzi.

Seara, noaptea, dimineaţa şi ziua zilei a 2-a a lumii

Modelul cosmogonic rezultat din interpretarea Sfântului Efrem are un inconvenient în raport cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Este un model care nu lasă timp pentru seară şi dimineaţă. La Sfântul Efrem, lumina creată în ziua întâi între nori şi ape se imersează brusc în apele de dedesubtul tăriei, producându-se astfel direct noapte cu întuneric beznă, fără să mai existe înserare lină ca acum, iar pentru zi, aceeaşi lumină iese brusc din ape, creând iluminarea zilei pe loc, fără a mai da posibilitatea dimineţii să se desfăşoare la fel de lin ca acum. Într-adevăr, în Comentariul la Facere din Catena monahului Severus, din tomul întâi siriaco-latin Assemani al operelor Sfântului Efrem, Roma, 1737, pag. 123-124, găsim următoarele afirmaţii ale acestuia:
„Căci trebuie că acele zile de dinainte au fost separate mai ales prin lumină, dar aceea nici nu definea hotare distincte ale ceasurilor şi nici nu împărţea ziua în intervale precise, ci, fiind suspendată în chipul norului luminos, nici nu arăta numărul ceasurilor, nu anunţa nici răsăritul, nici apusul prin propria mişcare şi nici nu suferea vreo influenţă de la bolta cerească, ci se răspândea dintr-o dată către zorii zilei şi cu aceeaşi iuţeală se stingea către seară la porunca Aceluia Care punea în mişcare şi conducea lucrarea Sa în cea mai potrivită şi bună ordine.”

Din acest text reiese că Sfântul credea că lumina primei zile, care s-a continuat şi în următoarele două zile, era răspândită în timpul zilei peste suprafaţa întregului Pământ şi era caracterizată prin apariţia şi dispariţia ei bruscă, aşa cum ne-am putea imagina la o cameră întunecoasă la aprinderea sau stingerea becului cu comutatorul. Totuşi, Scriptura ne informează că şi în ziua a doua a fost seară şi dimineaţă. Cum putem face seară şi dimineaţă line, aşa cum le cunoaştem acum, cu ajutorul tăriei descrise de Sfântul Efrem? Noi nu ne vom imagina, precum Sfântul, lumina creată scufundându-se în apele de desubtul tăriei, ci vom sugera în modelul nostru că, la porunca lui Dumnezeu, ea se ridica lin în tărie până ce opacitatea tăriei o estompa şi producea întunericul nopţii, ca în figura 8.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig8.png

 

Fig. 8 Începutul serii zilei a 2-a. Lumina din văzduhul mutat sub tărie se ridică în tărie treptat, iar văzduhul începe să se întunece lin.

Astfel am considerat un mod mai simplu prin care Dumnezeu ar fi putut să facă să fie seară şi dimineaţă după crearea tăriei. Deşi nu putem garanta că a fost exact cum am ilustrat noi, abandonând aici învăţătura Sfântului Efrem că lumina creată în prima zi s-ar fi retras brusc în apele de sub tărie la sfârşitul zilei şi ar fi apărut la fel de brusc din acestea la începutul zilei, putem garanta că modelul pe care l-am sugerat nu este contrazis cu nimic de către Sfânta Scriptură. Prin urmare, faţă de figura 7, în figura 8, care ilustrează momentul de început al serii celei de-a 2-a zile a lumii, dispar perdeaua de nori şi vântul, văzduhul se mută sub tărie, în timp ce lumina din văzduh începe să se ridice în tărie. Întrucât figura 8 este mult diferită faţă de figura 7, nu ne rămâne decât să ne minunăm de puterea poruncii lui Dumnezeu care a făcut într-o clipă să înceteze vântul, să dispară norii, să fie creată din ape tăria despărţitoare şi ca văzduhul de deasupra abisului de ape să se mute sub tărie. După trecerea unei ore aproximativ, putem considera în modelul nostru cosmogonic că, în urma poruncii lui Dumnezeu, Cel Care a gândit să facă seară şi noapte cu ajutorul tăriei, lumina creată s-a ridicat treptat suficient de mult în tărie pentru ca opacitatea acesteia să se facă simţită şi în văzduh să se instaureze întunericul deplin al nopţii, ca în figura 9.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig9.png

Fig. 9 Noaptea deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din văzduh s-a ridicat în tărie la o înălţime suficientă ca opacitatea tăriei să creeze în văzduh întuneric deplin.

Am considerat că Dumnezeu a instituit acest mod de iluminare, anume cu ajutorul tăriei, însuşi artefactul creat în această zi, şi nu prin imersarea luminii în ape cum spunea Sfântul Efrem, pentru ca să se respecte ceea ce este afirmat în Scriptură, anume că şi în ziua a 2-a a fost seară şi dimineaţă cu trecere lină de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Pentru a realiza şi în ziua a 2-a a lumii o dimineaţă lină, cum sunt cele de azi pe Pământ, nu trebuie decât să considerăm că, odată cu începutul dimineţii, lumina creată începe să coboare din tărie în văzduh la fel de lin precum a urcat, ca în figura 10:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig10.png

Fig. 10 Începutul dimineţii zilei a 2-a: lumina creată începe să se coboare lin din tărie în văzduh, întunericul începe să se destrame, şi se crapă de ziuă.

Evident, în modelul nostru, după circa o oră de dimineaţă lină, lumina a pătruns toată din tărie în văzduh şi ziua s-a instalat în toată puterea ei, ca în figura 11:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig11.png

Fig. 11 Ziua deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din tărie s-a coborât în văzduh şi întunericul a fost risipit.

Astfel, urmând învăţăturile Sfântului Efrem, cu modificările pe care le-am adus pentru ca modelul nostru cosmogonic să fie cât mai simplu, reamintim că şi ziua a 2-a păstrează durata de 24 de ore precum şi modul de iluminare noapte cu seară lină - zi cu dimineaţă lină instituite şi sfinţite în prima zi a lumii.

Apele de deasupra tăriei şi apele de dedesubtul tăriei

Despre apele de deasupra tăriei, a căror suprafaţă a rămas identică cu suprafaţa abisului de ape din prima zi a lumii deoarece tăria a ocupat exact volumul apelor din care a fost făcută, Sfântul Efrem Sirul precizează că sunt dulci şi se menţin deasupra tăriei, după cum găsim în traducerea Tonneau, I,13, p. 11:
„Şi apoi chiar şi apele de deasupra, deoarece au fost separate în a doua zi de celelalte prin tăria făcută între ele, sunt dulci precum celelalte, nu acelea care au fost făcute sărate în ziua a treia, ci acelea de care au fost despărţite în ziua a doua. Aşadar ele nu sunt sărate fiindcă ele chiar nu se strică. Căci nu au fost aşezate pe pământ ca astfel să devină stătătoare; nici aerul de aici nu slujeşte acolo astfel încât ele să nască sau să mişune; în plus, nici fluvii nu se scurg în ele ca să nu se evapore căci acolo nu este soare care să le încălzească pentru ca să se evapore; ci au rămas pentru roua binecuvântării şi au fost păstrate drept stăvilare ale mâniei.
Iar apele mai înalte nu rătăcesc deasupra tăriei fiindcă ceea ce este creat nu rătăceşte în ceea ce nu este creat, nici ceea ce există nu se mişcă în ceea ce nu există. Căci un lucru care a fost creat din nimic, în însăşi crearea lui ocupă tot, adică el se mişcă şi urcă şi coboară în acel lucru în care a fost creat. Prin urmare, apele de deasupra, nefiind înconjurate de nimic, nu pot să coboare sau să rătăcească pentru că nu au nimic în care să coboare sau să rătăcească.”

Sfântul Efrem afirmă că, în acea primă despărţire a apelor din ziua a 2-a, apele de deasupra tăriei erau identice din punct de vedere calitativ cu apele de dedesubtul tăriei despre care specifică faptul că, deşi mările sunt sărate, aceste ape din care au fost formate mările erau dulci până în momentul formării mărilor, la fel ca şi apele de deasupra tăriei.
Ajutându-ne de figurile 9-11 şi de acest fragment referitor la ape din Comentariul la Geneză, observăm că, atunci când aminteşte că aerul din văzduhul de sub tărie nu se mai află în regiunea apelor de deasupra tăriei cum se afla în prima zi a lumii, Sfântul Efrem subliniază faptul că tăria înconjoară văzduhul de sub ea ca o anvelopă etanşă. Aceasta este singura posibilitate ca aerul din acest văzduh să nu poată urca spre apele de deasupra tăriei. Putem privi astfel tăria ca pe un corp solid în formă de sferă goală în vecinătatea centrului ei pentru a lăsa loc sferei Pământului din pântece cu apele de dedesubtul tăriei şi văzduhului mutat sub tărie. Sfântul specifică faptul că apele de deasupra tăriei nu pot rătăci sau coborî în afara locului destinat lor. Într-adevăr, în acest model, apele de deasupra tăriei nu pot coborî spre centrul Pământului şi al universului de care sunt atrase deoarece, ele fiind lichide, li se opune tăria care este solidă. Totodată ele nici nu pot rătăci pe deasupra tăriei deoarece sunt atrase spre acest centru în mod uniform şi ocupă tot spaţiul alocat lor după cum ne arată Sfântul Efrem. Singura posibilitate ca aceste ape de deasupra tăriei să ajungă pe Pământul aflat sub tărie este prin deschiderea stăvilarelor din tărie. Într-adevăr se pare că la Potop o parte din aceste ape de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ căci Scriptura spune că atunci, la porunca lui Dumnezeu, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7,11). Înţelegem aşadar, conform explicaţiilor Sfântului Efrem, rolul jucat de aceste ape de deasupra tăriei ca instrument al mâniei lui Dumnezeu în timpul Potopului.

Observăm că, prin ordonarea sferelor văzduhului, tăriei şi apelor de deasupra tăriei faţă de Pământ, în care substanţa mai grea, apa de deasupra tăriei, este situată deasupra substanţei mai uşoare, aerul de sub tărie, modelul cosmogonic descris de Sfântul Efrem conform Scripturii nu are nicio legătură cu modelele cosmogonice greceşti, printre care excelează cel aristotelian, întrucât ele ordonează aceste sfere în ordinea greutăţii lor faţă de centrul lumii fără să facă vreo referire la tărie şi la apele de deasupra tăriei.

Va urma...

Fragment din cartea lui Theodor Lontescu - O piatră pentru Goliat pag.123-139

Cititi va rog si:

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I

 

 

Categorie: Facerea | Vizualizări: 754 | Adăugat de: Gabriel | Tag-uri: Taria Cerului, Ziua a 2-a, Facerea Lumii | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar