Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2016 » Octombrie » 1 » Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I
11:28 PM
Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I

http://www.glasulstramosesc.ro/cfb/FACEREA.png

Aceasta serie de articole se adresează tuturor celor care sunt dispuși să se lepede de EREZIILE cu care au fost îndoctrinați înca din școală, cu privire la Univers, fie că este vorba de cunoștințele pe care le-au acumulat din sistemul public de invățământ, din reviste, de pe internet, dar mai ales de la televizor (Discovery channel, National Geographic channel, etc).

Model cosmogonic realizat pe baza Scripturii şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria. (Psalmul 18, 1)

Scriptura pare zgârcită cu informaţiile astronomice. Cosmogonia astronomică descrisă de Sfânta Scriptură se încheie odată cu ziua a 4-a a creaţiei, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cei mari şi i-a pus în tărie. Ne vom alege ca text fundamental pentru modelul cosmogonic pe care vrem să-l elaborăm, textul în limba greacă veche al Facerii, 1-19 din Septuaginta, ediţia Rahlfs, 2004, paginile 1-2:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca.png

De ce trebuie să apelăm la acest text scris în limba greacă veche, de vreme ce avem trei variante de Biblii ortodoxe româneşti: Biblia de la 1688, Biblia sinodală şi varianta Anania? Pentru a vedea de ce, este de ajuns să analizăm prima propoziţie din Septuaginta, să o traducem conform cu înţelesul ei precis din greaca veche şi să comparăm această traducere cu traducerile în limba română.
Prima propoziţie din Sfânta Scriptură este:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca2.png

tradusă în Biblia 1688:
De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul.
sau în varianta sinodală:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
sau în varianta Anania:
Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Ar trebui să nu ne mulţumească acest simplu a făcut pus de români în locul lui
http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca3.pngcare în limba greacă veche este verbul a face la timpul aorist, persoana a III-a singular, şi indică o acţiune momentană şi nu durativă. Asta înseamnă că a făcut cerul şi pământul atunci pe loc, într-o clipă, dintr-o dată, pe dată. Din acest motiv textul trebuia tradus precis perifrastic prin propoziţia:
„La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.”

Când vin evoluţioniştii teişti – acei evoluţionişti care susţin în mod aberant că Dumnezeu a creat prin evoluţie într-un timp foarte îndelungat - şi spun că le-a făcut în miliarde de ani, chiar se impune să introducem în traducerea textului sintagma ”pe dată”. Din acest motiv nu vom da credit total traducerilor româneşti ale Bibliei pentru fundamentarea modelului nostru cosmogonic creştin. Nu pentru că n-ar fi bune, dar în multe cazuri sensul nu este redat complet ca în limba greacă veche.

Ziua întâia

http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca4.png

La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a petrecut atunci, ar trebui să încercăm să ne imaginăm un tablou anterior începutului, când încă nu făcuse Dumnezeu cerul şi pământul, şi apoi peisajul apărut imediat după ce le-a făcut. Cum putem ilustra, însă, un moment de dinainte de a fi fost făcute cerul şi pământul? Pentru a vedea cum, trebuie să ne gândim la Dumnezeu, Cel Care exista înainte de această facere. Cum am putea să-L ilustrăm pe Dumnezeu? Să nu ne speriem şi să luăm aminte la cele scrise în Sfânta Scriptură:
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. (1 Ioan 1,5)
Dacă nici un întuneric nu este întru Dumnezeu şi Dumnezeu este lumină, de vreme ce Dumnezeu exista înainte de facerea cerului şi a pământului, înseamnă că înainte de facerea cerului şi a pământului exista şi lumina necreată în care se află din veşnicie Dumnezeu. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor Apostolii au văzut şi cu ochii trupeşti lumina necreată în care se afla Domnul nostru Iisus Hristos. Prin urmare ne putem închipui şi noi că această lumină necreată care Îl însoţeşte pe Dumnezeu lumina peste tot înainte de facerea cerului şi a pământului. Nu ştim cum este această lumină, dar în figura 1 o ilustrăm cu o culoare blândă, caldă şi plăcută, amintindu-ne de „Lumina lină a sfintei slave” din cântarea de la vecernie.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/luminanecreata.png

Fig. 1 Lumina dumnezeiască necreată de dinaintea facerii cerului şi a pământului indică prezenţa din veşnicie a lui Dumnezeu.

Acum să încercăm să facem figura a 2-a a modelului nostru cosmogonic pentru ziua întâi, cea cu cerul şi pământul. Chiar dacă textul e foarte succint, e destulă informaţie de figurat. Dacă Scriptura zice La început, înseamnă că avem momentul zero, momentul din care începe să se măsoare timpul în creaţie. Aici ne ajută mult Sfântul Vasile cel Mare, cu un fragment din Omilii la Hexaemeron, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, paginile 23-24. :
«Sau poate că s-a zis: „La început a făcut” din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece „începutul” este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii nu-i încă calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moise a spus: „La început a făcut”, ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără curgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii au redat mai clar sensul acestui cuvânt, spunând: „În scurt a făcut Dumnezeu”, adică: dintr-o dată, în puţină vreme.»
Aşadar, orice vom ilustra de acum încolo, trebuie asociat şi unui moment de timp. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lămurit că în prima propoziţie din Scriptură este indicat mometul zero al creaţiei, moment în care, deoarece Dumnezeu le-a creat fără să aibă nevoie de timp, au apărut dintr-o dată cerul şi pământul, pe care le vom scrie de acum încolo cu majusculă, adică Cerul şi Pământul.

Despre Pământul tohu-bohu şi despre Pământul din pântece

Pentru a vedea cum putem ilustra Cerul şi Pământul trebuie să luăm în continuare aminte la cele afirmate de Sfânta Scriptură:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca6.png

Adică „Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Acest lucru trebuie să-l arătăm la momentul zero al creaţiei, anume că Pământul era nevăzut şi netocmit. Cum arătăm aşa ceva, că zice că era nevăzut şi netocmit, iar noi trebuie să ilustrăm ceva vizibil? Când e Pământul tocmit? Când arată aşa cum îl vedem acum şi-i spunem Pământ cu P mare şi ştim că are în el pământ, apă şi aer, forme de relief, mări şi tot ce vedem. Dacă îl ştim cum este tocmit, atunci putem să-l reprezentăm şi netocmit, adică fără să-i vedem pământul, aerul, apa şi relieful din el. Aici ne ajută Sfântul Efrem Sirul - un Sfânt Părinte a cărui operă am studiat-o în mod deosebit şi pe baza căreia am elaborat o lucrare de doctorat, intitulată Teologia creaţiei în opera Sfântului Efrem Sirul, lucrare din care vom folosi în această carte pasaje întregi -, care spune în Comentariul lui la Facere, varianta Tonneau, din seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72, Peeters, Louvain, 1955, în capitolul I, paragrafele 2-3, paginile 5-6, că:
„La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost create împreună cu Cerul şi Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.
După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au fost creaţi.
(Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”30
Sfântul Efrem spune în acest fragment că, în momentul de început al creaţiei, Pământul a fost făcut ca un corp omogen diferit de Cer, un corp în care nu se diferenţiase încă nici o substanţă ca apă, aer, foc sau pământ, adică substanţele elementare recunoscute pe vremea Sfântului. Un astfel de Pământ, pe care îl vom numi Pământul primordial sau Pământul tohu-bohu, poate fi imaginat doar ca o sferă omogenă în care nu apar nici apa, nici aerul, nici focul, nici pământul din el. Sfântul vedea Pământul pe care îl cunoaştem azi ca pe Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu. Astfel, ne putem imagina Cerul şi Pământul tohu-bohu ca două sfere concentrice, cu centrul în Pământul tohu–bohu.
Cu toate acestea, încă nu putem ilustra ceea ce vedem la momentul zero al creaţiei, pentru că Sfinţii Părinţi ne mai furnizează o informaţie esenţială despre Cerul primordial.

Cerul luminos

În Omiliile la Facere, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, la pagina 19, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
«„Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Spune-mi, te rog, pentru ce a făcut Dumnezeu cerul luminos şi desăvârşit, iar pământul netocmit?»
Observăm că Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Cerul primordial era luminos de cum a fost făcut de Dumnezeu, adică înainte ca Dumnezeu să zică „Să fie lumină!”. Ne putem întreba atunci de ce a mai spus Dumnezeu „Să fie lumină!” când Sfântul Ioan ne spune că Cerul era deja luminos? Pentru ce mai face Dumnezeu lumină, dacă deja făcuse Cerul luminos? Ne mai putem întreba şi de ce Scriptura afirmă că „întuneric era deasupra adâncului” de vreme ce un Cer luminos ar fi împrăştiat acel întuneric? Din păcate, mai departe în Omiliile sale la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur nu mai dă nici o explicaţie pentru faptul că Cerul primordial era luminos.
Pentru a ne lămuri despre faptul că Cerul era luminos înainte de a spune Dumnezeu „Să fie lumină!” şi, în ciuda acestui fapt, să fie posibilă şi existenţa întunericului de deasupra adâncului, trebuie să apelăm la Comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. În Comentariul la Facere păstrat integral, în traducerea lui Edward G. Matthews jr., din seria Fathers of the Church, volulmul 91, capitolul I, paragraful 4(2), pagina 77, Sfântul Efrem spune:
„Cât despre întunericul care era deasupra adâncului, unii afirmă că era un nor al cerului. Acum, dacă tăria ar fi fost creată în prima zi, ei ar avea dreptate. Dacă cerurile superioare ar fi fost asemenea tăriei, atunci ar fi fost un întuneric gros între cele două ceruri întrucât lumina nu a fusese creată şi nici fixată acolo ca să risipească întunericul cu razele sale. Dar dacă locul dintre cele două ceruri este lumină, după cum dau mărturie Ezechiel, Pavel şi Ştefan, atunci cum ar putea cerurile, care au risipiseră întunericul cu lumina lor, să acopere cu întuneric adâncul?”
Iar în comentariul fragmentar, păstrat în tomul 1 latino-siriac al scrierilor sale, ediţia Assemani, Roma, 1737, în Catena monahului Severus, la pagina 117, Sfântul Efrem face o interpretare echivalentă:„În schimb, întunericul despre care Scriptura spune că se întindea peste ape, îl înţeleg ca un abur gros şi dens care, emis din adâncul apelor şi condensat în chip de nor întunecat şi negru, a pricinuit acea primă noapte. De aceea această noapte a fost din cauza norilor, pentru că încă nu fusese făcută tăria care să producă noaptea şi să întunece universul. Căci atunci când, mai apoi, a fost făcută aceasta, în chipul unui fel de acoperământ, a acoperit părţile cele mai de jos ale universului şi le-a răpit acelora lumina strălucitoare şi cerească.”
Aşadar, Sfântul Efrem vede întunericul de deasupra adâncului, întuneric amintit de Scriptură înainte de a zice Dumnezeu „Să fie lumină!”, ca produs de o perdea groasă de nori care acopereau lumina Cerului primordial şi întunecau Pământul tohu-bohu.
De-abia acum putem ilustra cum arăta universul în momentul zero al creaţiei, conform Scripturii şi interpretării ei de către Sfinţii Părinţi. Figura 2, în care am notat cu C şi cu SPprim centrul, respectiv suprafaţa Pământului primordial, explică versetele scripturistice:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca7.png

adică:
La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit (...)

http://www.glasulstramosesc.ro/art/momentul_zero.png

Fig. 2. Momentul zero al creaţiei; prima ei disociere în Cer şi Pământ: La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit.

Ce concluzii putem trage din figura 2? De vreme ce nu avem altceva decât Cer şi Pământ la momentul zero, fără Soare, Lună şi stele, înseamnă că la momentul zero al creaţiei universul era geocentric.
În modelul nostru, Cerul are o materie fină, proprie pentru făpturile spirituale care îl locuiesc, iar Pământul tohu-bohu are o materie mai grosieră care e menţinută în jurul punctului C prin forţa de atracţie cu care Dumnezeu a înzestrat acel punct. Nu e şi materia fină a Cerului menţinută prin forţa acelui punct? Nu credem, deoarece începând cu momentul zero, Dumnezeu a conferit punctului C puterea de a atrage spre el numai materia grosieră din univers şi, după cum vom vedea, numai prin puterea acelui punct pe care îl vom numi unicul atractor, Pământul tohu-bohu se va modifica substanţial. În schimb, aşa cum ne-a spus Sfântul Ioan Gură de Aur, Cerul era luminos şi desăvârşit la momentul zero şi nu se supunea legii de atracţie a atractorului pentru că, după cum vom arăta, atractorul acela n-a modificat nimic în Cerul primordial desăvârşit. Deşi Cerul primordial desăvârşit şi luminos apare în jurul Pământului tohu-bohu ca şi cum ar fi atras de punctul C, el apare astfel pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe dată, împreună cu Pământul, nu pentru că l-a atras punctul C în jurul lui.

Despre întunericul de deasupra adâncului şi despre unicul atractor

Hai să încheiem fraza, că la Septuaginta fraza toată este:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca8.png

Iar Pământul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.
Sfântul Efrem ne-a învăţat că până acum avem doar un Cer luminos şi un Pământ tohu-bohu şi nimic altceva, nici măcar întuneric, de vreme ce spusese mai înainte că:
„Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.
Sfântul spune că nu aveam întuneric în clipa în care a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, dar Scriptura vine imediat şi spune că era întuneric deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. De aici înţelegem că, imediat după momentul de început al creaţiei, din Pământul tohu–bohu încep să se arate apele iar din ape se ridică aburi denşi care se ridică în văzduh. Aşadar, avem şi văzduh fiindcă
http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca10.pngînsemnă şi „duh” şi „vânt”, şi dacă este vânt e nevoie să fie şi aer să bată vântul. Iar dacă aburii denşi din ape se fac nori groşi care se ridică în văzduh şi se interpun între Cerul luminos şi Pământ, atunci poate fi explicat acel întuneric de deasupra adâncului. Ne-am putea întreba de ce nu ne explică Scriptura aceste detalii. Credem că Scriptura ne dă strictul necesar de informaţie pentru ca să nu fim leneşi şi, asemenea Sfântului Efrem, să ne punem întrebări la care să căutăm răspunsuri logice. Când Scriptura ne-a zis că Pământul era tohu-bohu n-aveam nimic decât Pământul tohu-bohu. Când ne spune că avem ape şi întuneric, putem deduce şi logic că e vorba despre un moment ulterior momentului zero al creaţiei, deoarece nu mai avem Pământul tohu-bohu, ci acesta începe să se întocmească, lucru arătat prin apariţia apei şi a întunericului.

În traducerea Tonneau, capitolul I, paragraful 5(2), pagina 7, Sfântul Efrem ne arată şi cum s-a făcut întunericul cu ajutorul apei prin intermediul norilor ridicaţi din ea în văzduh:
„Căci era necesar ca începutul orişicărui lucru să fie cunoscut în cele şase zile, şi dacă norii au fost creaţi împreună cu abisul, ori de câte ori ei au fost născuţi, din abis au fost născuţi. Căci şi Ilie a văzut norul ridicându-se din mare. Apoi şi Solomon a zis: Prin ştiinţa Sa a deschis adâncurile şi norii picură rouă (Pilde 3, 20). Dar nu numai din cauza substanţei lor era nevoie atât de mult ca ei să fie creaţi în acel loc, ci, în plus, pentru slujirea care trebuia să fie făcută de ei primei nopţi, au fost creaţi în prima noapte. Căci în acelaşi fel în care (Dumnezeu) a întins norii peste Egipt trei zile şi trei nopţi, tot aşa norii au fost întinşi peste întreaga creaţie în prima noapte şi în prima zi. Căci dacă norii ar fi fost risipiţi, nu ar fi fost nevoie de lumină în prima zi de vreme ce era suficientă strălucirea cerurilor superioare pentru îndeplinirea slujirii luminii care a fost creată în prima zi.”

Pentru a merge înainte cu modelul nostru cosmogonic, urmează să arătăm secvenţial în câteva desene cum s-a ajuns de la Pământul tohu-bohu la adâncul de ape şi la întuneric. Dacă în figura 2 am arătat deosebirea dintre Cerul primordial şi Pământul primordial, acum trebuie să arătăm deosebirile apărute privind numai Pământul primordial. În locul Pământului tohu-bohu, apar adâncul de ape şi aerul pentru văzduhul necesar ca să poată să se ridice norii din ape şi ca să poată bate vântul.
Ne-am putea întreba de ce aveam la început Pământ tohu-bohu şi, la puţin timp după aceea, avem văzduh şi abis de ape? Aici ne învaţă Aristotel că avem un atractor unic al materiei, atractor care se află în centrul C al Pământului. Astfel, în fragmentul Existenţa greului şi uşorului absolute din tratatul Despre cer, Cartea a 4-a, Capitolul 4, la pagina 288-289 din traducerea românească a lui Şerban Nicolau scrie că:
„Este evident din cele ce urmează că există ceva absolut uşor şi ceva absolut greu. Numesc uşor absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în sus şi greu absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în jos, dacă nimic nu-l împiedică. (…) Vedem că, într-adevăr, precum am spus mai înainte, corpurile făcute din pământ se găsesc totdeauna sub toate celelalte şi se mişcă către centru. Dar centrul este determinat. (…) Dar este evident din multe motive că exisă în mod sigur un centru spre care se deplasează corpurile având greutate şi de unde pleacă corpurile având uşurinţă. (…) Apoi, observaţia arată că deplasarea focului în sus şi deplasarea pământului şi a corpurilor având greutate în jos formează aceleaşi unghiuri. Prin urmare, acestea trebuie să se deplaseze spre un centru. (Întrebării dacă se întâmplă spre centrul Pământului sau spre centrul universului, de vreme ce ele sunt aceleaşi, i s-a răspuns în alt loc.) Dar, deoarece corpul care se găseşte sub toate celelalte se deplasează către centru, ceea ce se găseşte peste toate se deplasează în mod necesar către marginea locului în care corpurile înfăptuiesc mişcarea, căci centrul este opus marginii, iar ceea ce este plasat totdeauna sub este opus celui care se ridică peste celelalte corpuri. Din această cauză este raţional să spunem că greul şi uşorul sunt două, căci şi locurile sunt două, centrul şi marginea.”
Prin urmare, centrul C al Pământului este un punct special căruia Dumnezeu i-a dat puterea să atragă toată materia grosieră din univers. E singurul punct din univers care poate atrage materia grosieră a acestuia. Prin grija Sa, Dumnezeu a fixat acel punct în centrul Pământului tohu-bohu şi a pus putere mare de atracţie în acest centru. Începând cu momentul zero, atractorul începe să-şi facă datoria şi atrage spre el materia grosieră în ordinea descrescătoare a densităţii. Ca să ne imaginăm cum a funcţionat atractorul, putem face un experiment. Dacă punem într-o sticluţă nişte nisip în loc de pământ, apă şi nişte ulei în loc de aer şi agităm bine sticla până iese o mâzgă aproape omogenă şi după aceea o punem pe masă, putem spune că avem momentul zero şi putem lăsa apoi atractorul universal să-şi facă datoria. După câtva timp, nu mult, e vorba de minute aici, sticla tohu-bohu devine o sticlă cu straturile de nisip, apă şi ulei bine conturate şi despărţite. Aşa credem că s-a petrecut şi cu Pământul tohu-bohu. Nu vedeam aer, apă şi pământ în momentul zero, când Cerul primordial era deja desăvârşit, dar după câteva minute aerul s-a ridicat în sus faţă de atractor, ca uleiul din sticlă, apa s-a pus la mijloc şi credem că pământul din Pământul tohu-bohu, deşi încă era nevăzut, a început să se strângă la fundul apei, ca o sferă în jurul atractorului din punctul C. Figura 3 ilustrează, schematic evident, ca şi cum ar fi văzută în secţiune, această separaţie de factură aristoteliană a substanţelor primordiale, în care am desenat şi elementul pământ deşi el era acoperit de ape.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/pamantultohubohu.png

Fig. 3 A doua disociere a creaţiei. Imediat după momentul zero al creaţiei, Pământul tohu-bohu începe să se tocmească. Prin puterea unicului atractor din centrul C al Pământului şi al universului, substanţele primordiale apă, aer şi pământ din Pământul tohu-bohu încep să se separe în ordinea descrescătoare a densităţii.

Putem compara această teorie a unicului atractor universal cu ipoteza Big Bang pentru a vedea disjuncţia dintre ele. În teoria atractorului unic, Domnul a făcut un singur atractor, un punct ales de El, anume centrul Pământului, ca să adune în jurul lui tot ce a creat El, iar în ipoteza Big Bang punctul respectiv nu e atractor, ci e repulsor şi scuipă afară materia, nu o atrage. Prin urmare, începutul de lume este explicat de Sfânta Scriptură în mod diametral opus faţă de ipoteza Big Bang. La Domnul e atractor, în ipoteza Big Bang e vorba de un repulsor. La Domnul e unic, puternic şi nu depinde de materie, ci de puterea lui Dumnezeu Care l-a pus unde a vrut El. În ipoteza Big Bang repulsorul se fărâmiţează în infinit de mulţi atractori care sunt slabi, că nu ne dăm seama de atracţia dintre ei, şi depind de materia astfel fărâmiţată. La Domnul avem un sus şi un jos bine determinate şi ordonate faţă de unicul atractor puternic şi imaterial, la Big Bang avem repulsorul puternic cu infinitate de atractori prichindei şi materiali care se vânzolesc aiurea prin spaţiu de nu avem nici o ordine. Ceea ce Dumnezeu face de o simplitate desăvârşită, Big Bang-ul îi face pe oameni să creadă că e de o complexitate nemaipomenită, complexitate în faţa căreia mintea omului de rând se predă pentru a lua drept bune “marile descoperiri” ale savanţilor de azi care colportează acestă ipoteză demonică.

Seara şi noaptea primei zile a lumii

Scriptura ne atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că în fiecare din cele şase zile ale creaţiei a fost seară şi a fost dimineaţă. Acest lucru însemnă că faptul că a fost seară şi dimineaţă în fiecare dintre aceste zile este o informaţie extrem de importantă, informaţie de care trebuie să ţinem neapărat seama în elaborarea modelului nostru cosmogonic. Când privim astăzi serile şi dimineţile zilelor, observăm că sunt nişte perioade scurte de timp în care se face o trecere lină de la lumina zilei la întunericul nopţii, respectiv de la întunericul nopţii la lumina zilei. Nu ne putem imagina seri sau dimineţi mai lungi sau mai scurte decât le vedem astăzi şi totodată faptul că a fost seară şi a fost dimineaţă în acele zile nu se poate interpreta metaforic în nici un chip. Conchidem că prin fraza şi a fost seară şi a fost dimineaţă, repetată de şase ori, Dumnezeu a dorit, prin intermediul lui Moise, să ne facă cunoscut în mod special că textul din Sfânta Scriptură se referă la zile obişnuite ca durată, cu seri şi dimineţi obişnuite în ceeea ce priveşte iluminarea lină, adică o trecere gradată de la lumină la întuneric şi de la întuneric la lumină. Urmează să ilustrăm acum seara primei zile, că zice Scriptura că a fost seară şi a fost dimineaţă, aşadar creaţia a început cu un moment de înserare. De la momentul zero, atractorul începe să funcţioneze şi atrage şi ordonează, în ordinea greutăţii, pământul, apa şi aerul omogenizate în Pământul tohu-bohu şi, astfel, încep să apară văzduhul, sau atmosfera primordială, ca să poată să bată vântul, şi adâncul apelor, sau hidrosfera primordială, ca să se ridice norii din ape şi să poată forma întunericul. Odată ce aburii groşi încep să se ridice din ape în văzduh, începe să se estompeze şi lumina Cerului primordial care lumina Pământul tohu–bohu. În zilele de astăzi, seara este o perioadă de aproximativ o oră în care lumina zilei se stinge gradat, de când coboară Soarele sub orizont şi până se lasă întunericul. Chiar dacă Soarele nu fusese încă făcut, probabil că tot aproximativ o oră a trecut şi atunci de când au apărut Cerul şi Pământul tohu-bohu şi până când norii s-au ridicat din ape şi au realizat întunericul beznă deasupra adâncului acestora. Este foarte probabil ca şi gradaţia trecerii de la lumină la întuneric să fi fost aceeaşi ca în ziua de astăzi. În figura 4 în care nu am mai reprezentat elementul pământ, considerând că acesta era acoperit de abisul apelor, am ilustrat ceea ce credem, conform indicaţiilor Sfântului Efrem, că s-a petrecut cu Pământul imediat după momentul zero al creaţiei care marchează şi momentul de început al primei seri a lumii. Dacă în momentul zero al creaţiei Pământul tohu–bohu era luminat complet şi fără nici o oprelişte de Cerul luminos, imediat după aceea, procesul treptat de ridicare din ape a aburilor necesari pentru formarea norilor, ilustrat în figura 4, determină o înserare lină, de la lumina intensă până la întunericul deplin.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig4.png

Fig. 4 Începutul primei seri a lumii. Aburii încep să se ridice din ape în aer pentru a forma norii, iar lumina Cerului primordial începe să se estompeze.

De-abia după ce perdeaua de nori s-a făcut suficient de groasă, pentru a împiedica total lumina Cerului primordial să mai lumineze Pământul aşa cum o făcea în momentul zero al creaţiei, putem figura întunericul de care aminteşte Scriptura:

http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca12.png

adică:
Şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/fig5.png

Fig. 5 Prima noapte a lumii: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

Un fenomen important pe care îl remarcăm din figura 5 este faptul că noaptea primei zile a lumii era întinsă pe suprafaţa întregului Pământ adică era absolută, nu era ca acum relativă la meridian, când simultan într-o emisferă a Pământului este noapte şi în cealaltă este zi.

Despre vântul primordial, despre Duhul Sfânt şi despre durata primei zile a lumii

Odată cu crearea perdelei groase de nori de deasupra abisului apelor, este delimitată precis zona în care se află aerul şi se manifestă vântul, zonă pe care am denumit-o în figura 5 văzduhul primordial. Prin descrierea făcută de Moise, Scriptura invită cititorul să delimiteze mental o suprafaţă a apelor Sape, diferită de suprafaţa SPprim a Pământului primordial. Oare am fi putut trăi dacă ne-am fi aflat într-o barcă pe suprafaţa acelor ape? De ce nu? Credem că un observator uman ipotetic aflat pe această suprafaţă Sape a apelor ar fi putut respira de vreme ce ar fi avut aer din belşug. Dar dacă ne aflam la momentul zero pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi putut trăi? Credem că am fi putut trăi încă de atunci dacă am fi stat cuminţi în barca noastră. Ce putea fimâzga aia omogenă din care era făcut Pământul tohu-bohu decât un fel de noroi care începuse să bolborosească, care începea să se limpezească la suprafaţă şi din care se ridica aer de vreme ce atractorul din centrul Pământului şi al universului începuse să funcţioneze? Un noroi cam aşa cum vedem la vulcanii noroioşi, poate ceva mai diluat. Vedem cum, spre deosebire de repulsorul Big Bang în care nu am fi avut nici o şansă să trăim, atractorul lui Dumnezeu ne-ar fi furnizat aer la suprafaţa Pământului tohu-bohu ca să respirăm încă de la începutul lumii, tocmai ca să ne putem imagina acest început. Scriptura ne arată că omul putea trăi pe Pământ încă de la începutul lumii, dar Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om într-un loc mult mai împodobit decât suprafaţa Pământului tohu-bohu, ca să-i arate şi cinstea pe care i-o acordă. Credem că dacă ne-am fi aflat cu bărcuţa noastră pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi văzut la început, în lumina străvezie şi splendidă a Cerului primordial, o suprafaţă neagră, noroioasă din care bolborosea aerul de care aveam nevoie, apoi repede, repede suprafaţa s-ar fi limpezit şi am fi văzut că plutim pe o apă, cristalină, dulce şi foarte bună de băut, că abia a 3-a zi a făcut Dumnezeu apa sărată a mărilor, apoi, repede, repede, pe măsură ce văzduhul se îngroşa, ar fi ieşit aburi din apă şi ar fi început să bată vântul ca să-i ridice la fel de repede în văzduh pentru a ne obtura gradat lumina Cerului şi a ne face o seară la fel de lină ca serile din ziua de azi, până se ajungea la bezna totală după, hai să zicem, o oră.
Ceea ce ne poate intriga la început, este faptul că Sfântul Efrem Sirul nu considera că Duhul care se purta deasupra apelor ar fi fost Duhul Sfânt, ci considera că textul Scripturii se referă la vânt. Găsim acest lucru cel mai bine exprimat în varinta Tonneau, I,7, paginile 7-8:
„După ce (Moise) a vorbit despre întuneric pentru că a fost întins peste faţa abisului, el a spus apoi: Vântul lui Dumnezeu se purta peste faţa apelor. Deşi, fiindcă Moise l-a numit pe acela vântul lui Dumnezeu şi pentru că a spus că acela se purta, unii susţin că acesta este Sfântul Duh şi, din ceea ce s-a scris aici, ei L-au făcut părtaş acţiunii creaţiei, totuşi credincioşii care nu-I atribuie înrudirea cu Dumnezeu din cele care nu sunt verosimile, I-au asociat Lui firea divină prin cele spuse fără fisură despre El, căci din astfel de cuvinte nu pot să susţină Duhul creator.
Căci s-a spus : Un duh rău al lui Dumnezeu îl chinuia pe Saul; şi fiindcă s-a spus: Se purta... ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta? Deci, întocmai cum prin slujirea norilor, adică din umbra primei nopţi, ne este amintită nouă crearea norilor în prima zi, tot astfel, prin slujirea vântului, care este suflarea lui, Moise a vrut să ne facă cunoscută crearea lui. Căci precum norii nu există fără umbră, tot astfel nici vântul nu există fără suflare. Aşadar, prin slujirea lor, ni s-a făcut menţiunea celor care nu ne-au putut fi menţionate decât în acest mod. Prin urmare, însuşi vântul sufla, deoarece pentru însuşi acest lucru a fost creat. După ce a suflat şi a arătat, prin slujirea lui din prima noapte, că el a fost creat, vântul a încetat iarăşi în prima zi, întocmai cum norii au fost iarăşi risipiţi în prima zi.”

La o primă citire a acestui pasaj, dacă avem în minte cele afirmate de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, cum că atunci Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor precum găina care-şi cloceşte ouăle, şi că aceasta a spus-o un bărbat sirian înţelept, am putea să ne întristăm, căci poate nu ne-am fi imaginat că un Părinte atât de înduhovnicit ca Sfântul Efrem ar putea spune că Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra acelor ape nu era Sfântul Duh, ci doar vântul. Îl putem descoperi pe acel bărbat sirian înţelept în persoana lui Eusebiu de Emesa la care găsim trei interpretări pentru Duhul Care Se purta pe deasupra apelor; cea cu vântul, care era agreată de Sfântul Efrem, cea cu cloşca pe ouă, care era agreată de Sfântul Vasile şi cea cu energia, care era agreată de Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne întrebăm, pe bună dreptate, care dintre cei trei mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii este cel mai aproape de adevăr?
Dacă ne gândim bine, va trebui să recunoaştem faptul că tot Sfântul Efrem dă interpretarea cea mai bună. Interpretarea cu energia a Sfântului Ioan Gură de Aur e vagă şi puţin argumentată, iar dacă e să luăm seama la ce spune Sfântul Efrem, interpretarea cu Duhul Sfânt ca o găină pe ouă e cu totul neverosimilă. După cum am văzut, Sfântul Efrem a sesizat că atunci când Dumnezeu face o acţiune, rezultatul ei trebuie să se vadă repede, pe loc. Nu este de demnitatea Sfântului Duh ca, în calitate de Dumnezeu, El să încălzească apele ca o cloşcă în prima zi, ca aceste ape să poată da vieţuitoare în a 5-a zi conform acestei interpretări. Când Dumnezeu face ceva, se vede pe loc, pentru că El poate face tot ceea ce vrea şi dacă vrea să facă apele calde, El le face calde pe loc, că nu stă El cinci zile după ape ca să le încălzească. Altminteri interpretarea cu Sfântul Duh Care Se purta deasupra apelor precum cloşca pe ouă ar da astăzi apă la moară evoluţioniştilor care abia aşteaptă să spună că apele aveau nevoie de 5 zile pentru a se încălzi şi, având în vedere dimensiunile Pământului, ei nu cred că acele zile ar fi obişnuite, de 24 de ore, ci ar fi perioade de milioane şi miliarde de ani. Or Sfântul Efrem spune cel mai limpede dintre toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii că acele 6 zile ale creaţiei, inclusiv această primă zi, au fost zile normale ca durată, zile de 24 de ore. Ba, mai mult, prima zi a lumii a fost o zi echinocţială de primăvară. Găsim această afirmaţie a Sfântului în varianta Matthews a comentariului său la Facere, I, 8 (1-2), pagina 80:

„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale.

Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”35
Fragmentul de mai sus ar putea ridica o obiecţie la ceea ce am afirmat anterior. Sfântul spune că norii au fost făcuţi într-o clipă, iar noi am afirmat că a trecut cam o oră până s-au strâns de s-a făcut întuneric beznă. Dacă afirmăm precum Sfântul Efrem că norii au fost făcuţi de Dumnezeu într-o clipă, nu putem explica faptul că Scriptura spune „a fost seară şi a fost dimineaţă, zi una.”, pentru că seara avem o lumină crepusculară care se stinge gradat, nu e dintr-o dată întuneric beznă. Noi am luat de bun de la Sfântul că prima zi a fost o zi etalon pentru celelalte zile, o zi de 24 de ore, dar, spre deosebire de Sfântul Efrem, am luat de bun şi de la Scriptură faptul că a fost seară în această primă zi. Or ca să poată fi o întunecare gradată cum se petrece seara, am presupus noi că perdeaua de nori care s-a interpus în calea luminii Cerului primordial s-a format cam într-o oră. Sfântul Efrem spune că s-a făcut întuneric într-o clipă şi a durat exact 12 ore, şi asta e puterea lui Dumnezeu, că poate face Dumnezeu şi aşa ceva, nu zicem nu, dar nouă Scriptura ne spune că a fost seară, adică nu întuneric beznă din prima clipă, şi atunci, împuterniciţi fiind de Scriptură, am zis că prima seară pe Pământ a durat cam cât durează serile pe care le vedem acum, adică în jur de o oră până s-a făcut acel întuneric beznă. Iar dacă afirmăm în continuare, precum Sfântul Efrem, că întunericul total al nopţii a durat până ce adunat cu timpul serii a dat fix 12 ore, facem un model care se potriveşte perfect cu ceea ce spune Scriptura. Sigur că putea Dumnezeu să facă norii într-o clipă dacă ar fi vrut, dar aici credem că ne arată că i-a făcut într-o oră pentru că El a vrut să-i facă în acest timp, tocmai pentru ca seara acelei prime zile să fie lină precum sunt serile de acum, ca să vedem că prima zi a lumii, din punct de vedere al duratei ei şi al alternanţei lumină-întuneric, a fost cu totul identică cu zilele de astăzi şi să nu ne vină în minte ipoteze nebuneşti de tipul Big Bang. Dacă credem că a fost seară, cum spune Scriptura, noi nu putem gândi o altfel de seară decât cea normală pe care o cunoaştem ca durată şi ca mod de reducere gradată a iluminării. Cum ar putea să arate o seară în ipoteza în care spunem că zilele de atunci ar fi perioade de miliarde sau milioane de ani? Sau poate că gândim că acum trebuie să interpretăm metaforic Scriptura, adică să nu luăm în seamă exact ce spune ea. Dacă ajungem, Doamne fereşte, să nu mai luăm în seamă exact ce spune Scriptura, atunci ajungem noi mari ”învăţaţi” în locul lui Dumnezeu care a insuflat-o, şi o aruncăm la coş cu Dumnezeu cu tot, cum vedem că fac savanţii nebuni de astăzi. Ne imaginăm ce feţe vor face înaintea lui Dumnezeu la judecată când vor fi întrebaţi de ce n-au ascultat glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă s-ar putea să greşim puţin faţă de ceea ce a fost cu exactitate atunci, suntem acoperiţi în tot ce am spus şi de Scriptură, şi de Sfinţii Părinţi, şi de ceea ce vedem cu proprii ochi.

Dacă avem argumente puternice noi îi putem contrazice puţin chiar şi pe Sfinţii Părinţi, dar întotdeauna nutrind faţă de ei smerenie şi un profund respect, căci chiar inexactităţile lor ne pot arăta calea cea adevărată. Astfel, spre deosebire de Sfântul Efrem, vom argumenta şi noi că atunci Duhul lui Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor era Duhul Sfânt şi nu neapărat numai vântul cum credea Sfântul. Noi îi putem demonstra Sfântului Efrem că era Duhul Sfânt, dar numai dându-i un răspuns logic argumentat la întrebarea pe care a pus-o el când a desfiinţat, pe bună dreptate, înterpretarea că Duhul stătea ca cloşca pe ouă ca să încălzească apele, când n-avea nici o noimă să facă aşa ceva de vreme ce le putea încălzi într-o clipă la ce temperatură ar fi dorit. Hai să ne amintim ce întrebări pusese Sfântul când a combătut interpretarea cu cloşca de pe cuibar:
„...ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta?”
Părerea noastră este că Sfântul Efrem s-a concentrat prea mult asupra apelor şi asupra faptului că nu-i plăcea interpretarea cu cloşca pe care dorea să o respingă, cum de altfel a şi reuşit. Noi suntem de acord că, deşi la fiecare dintre acţiunile creaţiei au participat toate Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, mai ales Dumnezeu Tatăl a plănuit ceeea ce trebuia creat, apoi mai ales Dumnezeu Fiul şi Cuvântul Tatălui a transpus în realitate ce a plănuit Tatăl, iar apoi, mai ales Dumnezeu Duhul Sfânt a sfinţit creaţia ca să dăinuiască în chip neschimbat. Credem că astfel lucrează Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl plănuieşte creaţia, Fiul realizează creaţia după cum a plănuit-o Tatăl, iar, pentru ca această creaţie să dăinuiască, Duhul Sfânt o sfinţeşte. Iar ceea ce este sfinţit are capacitatea de a dăinui în timp fără să se mai schimbe, deoarece sfinţirea însemnă desăvârşire. Hai să vedem ce anume putea să fie sfinţit în decursul primei zile a lumii ca să implice acţiunea Sfântului Duh, că Duhul Sfânt creează prin sfinţire. Ce a sfinţit Sfântul Duh ca să putem susţine că S-a purtat peste ape în decursul întregii acelei zile? Am zis că prin sfinţire ceea ce a fost sfinţit rămâne şi dăinuie fără să se mai schimbe, pentru că este desăvărşit. Ce anume a rămas neschimbat până astăzi, în legătură cu Pământul, începând din acea primă zi a lumii? Apele? Nicidecum, că mai apoi le-a despărţit Dumnezeu cu tăria. Văzduhul? Nici atât, că acum avem văzduh sub tărie, iar atunci era văzduh deasupra adâncului. Pământul ca substanţă? Nici măcar, pentru nu se vedea şi bănuim că nu era deloc uscat aşa cum vedem azi, ci era acoperit de ape. Pământul tohu-bohu? Am văzut că după o oră nu mai era tohu-bohu. Atunci ce? Chiar Sfântul ne-a atras atenţia că:
„Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”
Din acest fragment al Sfântului Efrem putem vedea ce a rămas neschimbat şi sfânt de atunci până astăzi. Sunt trei fenomene care au rămas neschimbate. Primul fenomen este alternanţa întuneric-lumină a zilei, care se respectă - cu excepţia celei de la minunea lui Iisus Navi şi celei din ziua răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos - de atunci şi până astăzi. Al doilea fenomen este cel pe care l-am evidenţiat noi, anume iluminarea gradată la trecerea de la zi lanoapte şi invers. Al treilea fenomen este durata zilei, egală cu durata primei zile, anume durata de 24 de ore a alternanţei întuneric-lumină a fiecărei zile pe care o vedem. Nimic nu este mai sigur în viaţa noastră decât faptul că în fiecare zi observăm că se face seară, urmează noaptea, apoi se face dimineaţă şi urmează ziua, iar din momentul în care se face seară şi până când începe seara zilei următoare, măsurăm pe ceas 24 de ore cum face toată lumea. Aşadar, credem că prin purtarea Sa peste ape în acea zi, Sfântul Duh a creat ziua sfântă de 24 de ore cu alternanţă întuneric-lumină şi cu trecere gradată de la lumină la întuneric şi invers, zi care s-a perpetuat în mod neschimbat până astăzi. Din acest motiv, spre deosebire de Sfântul Efrem, credem că Acela Care S-a purtat peste ape a fost chiar Duhul Sfânt. Credem că Duhul Sfânt, prin purtarea Sa pe deasupra apelor, a dorit să sfinţească acea primă zi, adică să o facă durabilă şi neschimbată, de 24 de ore cât afirmă pregnant Sfântul Efrem, cu alternanţă întuneric-lumină şi cu seară şi cu dimineaţă aşa cum vedem în toate zilele, pentru că din acest motiv menţionează cu asiduitate Scriptura serile şi dimineţile. Credem că prin purtarea din prima zi a lumii a Sfântului Duh pe deasupra apelor a fost sfinţit timpul în care se desfăşoară o zi pe Pământ. Prin purtarea Sfântului Duh pe deasupra apelor, Scriptura ne arată că din prima zi a lumii şi până astăzi toate zilele lumii s-au desfăşurat în timpul sfânt de 24 de ore, timp creat prin acţiunea de sfinţire a Duhului Sfânt.

Aşadar, Sfântul Duh era Cel Care Se purta pe deasupra apelor, dar nu în chip de cloşcă pentru a le încălzi, ci pentru ca să sfinţească modul de iluminare şi durata zilelor pe Pământ. Atunci, oare, ne-a minţit Sfântul Efrem când a spus că în prima seară a lumii a bătut vântul? Sfântul nu putea minţi, căci sfinţii nu mint; dacă nu era el să ne intrige cu întrebarea cea bună, nu ne puneam niciodată problema ce s-a creat sfânt pe Pământ încă din prima zi. Şi chiar dacă am văzut la Sfânt o mică scăpare din vedere, el totuşi a pus întrebarea corectă care ne-a călăuzit pe noi la interpretarea cea bună. De fapt Sfântul Efrem a spus adevărul atunci când a afirmat că în prima seară a lumii a bătut vântul. Era şi un vânt atunci care se purta peste apele adâncului, întrucât era vorba de Sfântul Duh Care Se purta peste ape în chip de vânt. Scriptura consfinţeşte că S-a mai arătat Sfântul Duh şi în chip de porumbel la Botezul Domnului, şi în chip de limbi de foc şi de vânt la pogorârea Sa peste Apostolii adunaţi împreună cu Maica Domnului:
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2, 1-4)
Dacă la acest nou început, pe care ne place să-l numim începutul noii creaţii, anume creaţia duhovnicească, cea a Bisericii prin care Domnul face din oameni păcătoşi sfinţi, avem mărturie clară de la Apostoli că Duhul Sfânt S-a arătat în chip de vânt, de ce n-am crede ce spune Scriptura că şi atunci, la începutul creaţiei vechi, a celei materiale, S-a purtat Sfântul Duh în chip de vânt?
Sfântul Efrem nu a greşit atunci când a afirmat că versetul Scripturii menţionează şi acţiunea vântului pentru că, într-adevăr, era vorba şi despre vânt ca o mişcare a aerului care doar ce fusese creat. Purtarea Duhului pe deasupra apelor se potriveşte foarte bine şi cu existenţa vântului. Completându-l pe Sfântul Efrem, credem că Scriptura a vrut în acest loc să ne arate că Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor în chip de suflare de vânt.

Avem astfel două purtări în chip de suflare de vânt ale Sfântului Duh: cea din prima zi a creaţei, purtare care marchează începutul creaţiei materiale, lumea, atât prin curgerea timpului cât şi prin măsura lui sfântă de 24 de ore, şi purtarea din ziua Cincizecimii care marchează începutul creaţiei duhovniceşti, Biserica, prin crearea de oameni sfinţi ai Bisericii.
Aşadar, durata de 24 de ore a zilei ca durată sfântă de timp, prin alternanţa întuneric-lumină, a fost marcată şi pecetluită încă din prima zi prin acţiunea de purtare asupra apelor a Sfântului Duh şi a vântului. Vântul sugerează cel mai bine atât existenţa aerului cât şi mişcarea lui. După ce a început să sufle, odată cu apariţia aerului la suprafaţa Pământului primordial, apariţie instantanee cu momentul zero al creaţiei şi cu începutul primei seri a lumii, vântul, ca manifestare vizibilă şi a acţiunii Sfântului Duh, şi-a încetat la sfârşitul perioadei diurne a primei zile misiunea de marcare a duratei sfinte a acestei zile, după cum ne aminteşte şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., 1, 19, pagina 88:
„După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, apoi a venit la existenţă tăria.

 

Va urma...

Extras din cartea lui Theodor Leontescu - O piatră pentru Goliat. Pag:105-117

 

 

 

 

 

Categorie: Facerea | Vizualizări: 1169 | Adăugat de: Gabriel | Tag-uri: geocentrism | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar