Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Februarie » 2 » Harul în învățătura de credință ortodoxă.
6:14 PM
Harul în învățătura de credință ortodoxă.

Învaţătură dintr-un catehism ortodox despre conlucrarea dintre harul lui Dumnezeu şi credinţa, libertatea şi voinţa omului

235. Cum desăvârşeşte Sfântul Duh mântuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu?

       Am spus că Sfântul Duh desăvârşeşte orice lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mântuirii. El e Cel Care o aduce până în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau, prin Duhul Sfânt, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvântul în noi. Aşa este Duhul Sfânt, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu sau Iisus Hristos în noi. Duhul Sfânt ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt», spune Sfântul Simeon Noul Teolog (Cuvântul 59, Ed. II-a neogreacă, Syros, 1866, p. 306)

      Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie „uşa“ – Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog:

     «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră  încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea, cu adevărat, cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt uşa“(Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfânt... şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu descuie, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Insuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine“» (Ibidem)

      Iar Sfântul Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică (Sfântul Irineu al Lionului, Contra Ereziilor, 4, 20, 5, Migne; P. G. VII, col 1035)

       Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârşeşte mântuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legătură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârşită prin jertfa de pe Golgota şi făcută prin Înviere nemuritoare, ca să transmită şi firii noastre curăţia, desăvârşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi vieţuim în Hristos tot prin Duhul Sfânt. Hristos este Adevărul (Ioan 14, 6), dar Cel Ce ne povăţuieşte mintea noastră spre tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13). Hristos este Viaţa (Ioan 14, 6), dar Cel Ce sădeşte în noi Viaţa, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viaţă Făcător. Hristos este Lumina (Ioan 8, 12), dar Cel Ce ne luminează pe noi, adică aduce în ochii noştri sufleteşti lumina, ca să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.

236. Chiar Persoana Duhului Sfânt e Aceea prin Care vedem pe Hristos şi prin Care ne unim cu El?

     Nu. Dacă ar fi chiar Persoana Sfântului Duh, atunci Ea s-ar face o proprietate a noastră sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbeşte de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucât unde e lucrarea, e şi cel ce lucrează, se poate spune că Duhul Însuşi e în noi şi lucrează în noi, fără ca lucrarea însăşi să fie Persoana Lui. Dar de aici se vede totodată că lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o făptură, cum zic romano-catolicii, ci porneşte din Fiinţa Lui şi, prin urmare, ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu. Şi, întrucât prin lucrarea aceasta necreată lucrăm şi noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci şi cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu Însuşi în noi. Adică, ne unim cu Dumnezeu în aceeaşi lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puţin, iar cu vremea tot mai mult.

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, are un nume deosebit?

    Are. Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, ne facem dumnezei, după har.

238. Harul este numai al Duhului Sfânt sau şi al celorlaltor Persoane Dumnezeieşti?

    Energia aceasta, numită har, e comună tuturor celor Trei Persoane Dumnezeieşti, pornind, ca orice lucrare, din fiinţa dumnezeiască, care este comună tuturor celor Trei Persoane. De aceea e numit şi „har al lui Dumnezeu“ sau mai ales „al lui Hristos“, căci Hristos Îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi cu toţi“ (II Corinteni 13, 14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos“ (Galateni 1, 3). De aceea, prin harul care vine în noi, toate Cele Trei Persoane dumnezeieşti sălăşluiesc în noi. Dar, întrucât Duhul e Acela Care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului, sau chiar Duh, pentru că mai uşor poate fi numit cel care lucrează, în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9), înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.

239. Este un singur har sau sunt mai multe?

     Harul mântuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul îndeplineşte, pe lîngă lucrarea de mântuire, - sau tocmai întrucât o împlineşte pe aceea, - şi respectiva trebuinţă a fiecăruia, sporind şi însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogăţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cât poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.

240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?

      Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc, în limba greacă a Sfintelor Scripturi, şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a prorociei, a vindecărilor şi altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creştinismului. Cu deosebire despre aceste harisme vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni, cap. 12.

     Dintre darurile obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2, şi anume: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.

Iar ca „roade ale Duhului“ pomeneşte Sfântul Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor“ (Galateni 5, 22).

241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfânt?

      Da. Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt atât de multe încât nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la persoană la persoană. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfânt sau har are nesfârşite numiri. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sfântul Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli» (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P. G., XXXVI, col 159; vezi şi Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din greceşte de Pr. Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, Bucureşti, 1947, p. 85 şi 86)

      Iar Sfântul Vasile cel Mare zice:«El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-se, El nu suferă împărţire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare care produce bucurie tuturor, în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi, cu toate acestea, El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu există nici măsură» (Sfântul Vasile cel Mare, Cartea despre Duhul Sfânt, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108)

      Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sfântul Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri“dar toate „după harul care ne este dat nouă“, şi înşiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al prorociei, apoi multe alte daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem prorocie, să prorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură, dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 6-9).

      Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr“ (Efeseni 5, 9).

242. Dacă harul este o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el Însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul şi fără har?

        Nu, omul nu se poate mântui fără har (Efeseni 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este necesar omului chiar de la început (Ioan 3, 5). Harul pune începutul mântuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Romani 3, 24), şi nu datorită unor fapte ale sale.

        Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face atât de constant şi dintr-un cuget atât de curat încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, însă aceasta e o libertate slăbită. Ea este întărită tocmai de harul care vine, la început, fără nici un merit al omului.

        Dar harul nu e necesar numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel încât să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nefiind doar al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sfântul Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului“ (Efeseni 6, 10-11):

243. Dar dacă harul ne este întotdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo contribuţie la lucrarea mântuirii noastre?

     Da, avem şi noi o contribuţie. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). Conform acestei învăţături, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui şi nu după cum vor conlucra ei, în chip liber, cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-l dă.

244. Dar în această privinţă, învăţătura Bisericii noastre care este?

      Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertate să-l primească şi să conlucreze cu el sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, iar cei din urmă, nu.Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor să lase să pătrundă harul în ei sau nu, şi astfel să se mântuiască sau nu. De aceeam „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi“ (Matei 20,16). Aşadar, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau îi osândeşte pe oameni după faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor pierde? Dacă-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mântui, şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?

    Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se vor mântui negreşit, iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea se poate spune că unii au fost din veci rânduiţi de Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte că cei dintâi vor primi harul şi vor conlucra cu el, iar cei din urmă, nu. Deci de oameni depinde că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare, şi nu după bunul Lui plac. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu influenţează libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va evolua o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înaintea-rânduire a lui Dumnezeu depinde de mai înainte-ştiinţa Lui cu privire la hotărârea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său“ (Romani 8, 29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul influenţează libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de forţare din partea harului asupra libertăţii?

     Nu e nici o obligaţie, căci dacă ar fi forţare, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertăţii care era slăbită de păcat. Dar totuşi această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor pentru a deveni iarăşi adevărată libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri atât de contrarii, cum susţine învăţătura romano-catolică (n.m. cuvintele subliniate sunt diortosite de mine, în text era conform Bisericii Romano-Catolice), care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau cum susţine învăţătura protestantă (n.m. în text era conform învăţăturii protestante), care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate sau ca între aer şi plămân. Aşa se face că, după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi harul lucrează tot mai mult în el, dar nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori Sfânta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă“ (Filipeni 2, 13); alteori ea dă îndemnuri omului ca şi cum totul depinde de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sfântul Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră“ (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine“, spune  Sfântul Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-l stingeţi“ (I Tesaloniceni 5, 19).

      În Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Romani 12, 6), spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor „să umble întru Duhul“ (Galateni 5, 25) sau efesenilor că „sunt întru lumină“ (Efeseni 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Iisus Hristos“ (II Timotei 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret al Cyrului, care arată că fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogăţia» (Fericitul Teodoret al Cyrului, Comentariu la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col 568)

247. Chiar şi atunci când omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adânc de har, conlucrează el liber cu harul?

      Da, chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit.

      De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mântuire trebuie să conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea,  că-l mântuieşte Dumnezeu oricum (n.m. diortosirea îmi aparţine; în text era cu sila) „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă“, zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 12). Iar Sfântul Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat“ (II Ioan 1, 8). Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sfântul Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Timotei 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea“ (I Timotei 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri“ (I Tesaloniceni 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.

248. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul pentru mântuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mântuiască?

         Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sfântul Apostol Iacov zice: „Vedeţi, dar, că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă“ (Iacov, 2, 24), sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov, 2, 26).

       S-a spus însă mai înainte, că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, credinţa adică şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Cînd Sfântul Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos, aşadar nici de Crucea Lui prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgâni, ca, de pildă, pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mântuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim, dar, că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii“ (Romani 3, 28; Galateni 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului... pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus“ (Romani 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sfântul Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că n-ajunge credinţa pentru mântuire, că, de ar avea cineva credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Corinteni 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire“ (Galateni 5, 6). Şi tot el spune: „...prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvânt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Galateni 5, 13-14).

249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfa pe care a dat-o Hristos, ca să primească mântuirea?

     Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb pe care îl plăteşte omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Numai învăţătura catolică socoteşte faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos. Şi de aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţindu-se de catolici: ca să nu micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.

250. Dacă prin har, credinţă şi fapte bune (virtuţi) ne desăvârşim viaţa cea întru Hristos, până unde poate ajunge această desăvârşire şi în ce constă ea?

     Putem propăşi în viaţa în Hristos „până ce vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri...“ (Efeseni 4, 13-14).

       Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte şi se desăvârşeşte prin harul Duhului sau prin Duhul, ea se numeşte viaţă duhovnicească.

251. Când are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?

      Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, când primim harul mântuitor al Duhului Sfânt şi pe Hristos în noi. Ea constă în: ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică, reală, a omului. Cu alte cuvinte, ea constă în omorârea omului vechi al păcatului şi naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?...“ „Aceasta ştiind că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului... „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus Dumnezeul nostru“ (Romani 6, 3; 6; 11). Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămânerii în el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decât numai dacă voinţa o aporobă şi consimte s-o urmeze. Prin îndreptare se desfinţează, real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această voinţă, find reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

252. În ce constă pruncia duhovnicească?

     E starea ce urmează îndată după naşterea omului celui nou. Pe acest om nu-l mai stăpâneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpând în cele bune, ca un om tocmai vindecat dintr-o boală. Deocamdată el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Însă credinţa îl va ajuta să dobândească şi aceste deprinderi.

253. În ce constă creşterea duhovnicească?

      În străduinţa de a săvârşi în chip tot mai constant faptele bune cerute de credinţă şi susţinute de har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvârşeşte fapte bune tot mai des, omul cel nou se întăreşte în aşa fel încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatul prin Cruce, şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile a lăsat la voia noastră liberă.»(Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, trad. rom. de Pr. Dr. D. Stăniloae, vol. I ediţia II, Sibiu, 1947, p. 278) Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic însă nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul.» (Ibidem p. 289) «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui Ce locuieşte întru tine de la Botez.» (Ibidem p. 290)

       Putinţa creşterii duhovniceşti dar şi a căderii în păcat după Botez o explică Sfântul Diadoh al Foticeii astfel: «Când cineva stă în timp de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de la soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti îşi încălzesc, în parte, inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii.» (Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 88, în Filocalia, vol. I, ed. II, p. 378)

254. Care este rezultatul acestei creşteri?

         Am spus că rezultatul acestei creşteri este maturitatea duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e aceeaşi cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi“ (I Corinteni 1, 2). Dar sfinţenia deplină se câştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi permanente sau virtuţi.

255. În ce constă sfinţenia?

      Ea constă dintr-o astfel de întărire a omului în bine, prin virtuţi, încât să nu mai săvârşească nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat cu uşurinţă de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp, el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Când a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemănarea cu Dumnezeu.

      În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul, din adâncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminându-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfânt şi acolo e şi Hristos, în omul sfânt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci în sine prezenţa lui Hristos. Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvârşeşte în vecii vecilor.

      Iată cum descrie Sfântul Diadoh al Foticeii semnele acestei stări:

      «Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde, pe de o parte, amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup.» (Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 88, în Filocalia, vol. I, ed. II, p. 379)

       «Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul“ nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea“. Deci, când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemănarea... înflorind o virtute prin alta şi înălţând chipul sufletului din strălucire în strălucire... căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi o rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Şi până a primi mintea lui, în chip desăvârşit, asemănarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvârşită... Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât numai dragostea» (Ibidem, cap. 89, în Filocalia, vol. I, ed. II, p. 379, 380)

 

Învăţătura de credinţă ortodoxă – Sfânta Epscopie a Huşilor, Ed. ASA, Bucureşti, 2012, în capitolul intitulat Despre Duhul Sfânt, p. 172-188

 

      (Notă de Theodor Leontescu - Chiar dacă acest catehism ortodox a apărut cu binecuvântarea fostului episcop de tristă faimă Corneliu, învăţătura despre har din el este simplă, bazată pe Sfânta Scriptură şi pe zicerile Sfinţilor Părinţi, fiind foarte folositoare pentru vremea de acum când, iată, apar voci interesate să menţină o stare de letargie în lupta împotriva ereziei ecumeniste şi care ne invită să tăcem în privinţa învăţăturii despre har pe motiv că ar fi prea complicată şi dezbinatoare. În situaţia actuală, suntem obligaţi să citim, cu mult discernământ, şi învăţături care au pe ele binecuvântarea unor personaje care s-au dovedit, prin acţiunile lor, ostile Ortodoxiei. De pildă, ca şi în cazul acestui catehism, putem citi cu încredere Biblia din 1688, reeditată pentru întâia dată în româneşte cu text chirilic şi latinesc în ediţia jubiliară din 1988, cu binecuvântarea fostului patriarh, de aceeaşi tristă faimă, Teoctist, cel care a slujit cu sârg pentru instaurarea ereziei ecumeniste în România prin invitarea pentru întâia data a unui papă eretic într-o ţară ortodoxă. În fond astfel de lucrări ortodoxe, pe care astfel de episcopi şi-au pus binecuvântarea, nu le aparţin acestora.) 

Citiți vă rog și:

Ereticii nefiind în Biserica sunt lipsiți de harul Sfântului Duh prin urmare tainele ereticilor nu sunt cu adevărat Sfinte Taine

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare despre comuniunea cu cei ce au semnat documente eretice

Urâciunea pustiirii și cea de-a 4-a fiară văzută de Daniel. Antiecumeniștii ecumeniști și ”teologia” a la grec. Turma cea mică a lui Hristos

Soborul preoților ortodocși, Sankt Petersburg, 12 - 14 septembrie. Mărturisirea lor de credință: ereticii ecumeniști N-AU HAR!

Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Şi nu te minuna dacă păstorii se fac lupi

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca: Cei căzuți în erezie au căzut și din har de la data căderii în erezie nu de la data pronunțării pedepsei

Cel ce se leapădă de Hristos nu mai poate lucra cu Harul, chiar apostol fiind el şi aceasta înainte de orice condamnare a vreunui sobor.

O scurtă lămurire despre tainele ereticilor

Împărtășania din mâna eretică este OTRAVĂ, nu simplă pâine. Aviz celor ce îndeamnă credincioșii să fie în comuniune cu ECUMENIȘTII

 

Categorie: Invatatura ortodoxa despre har | Vizualizări: 1673 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1
Minunat!
avatar