Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Decembrie » 3 » Ernest Bernea - Reforma calendarului şi satul tradiţional, argumente împotriva noului stil
4:46 PM
Ernest Bernea - Reforma calendarului şi satul tradiţional, argumente împotriva noului stil

Ernest Bernea - CALENDARUL ŞI REFORMA - 1932

1. Reforma calendarului şi satul tradiţional 2. Argumente împotriva noului stil 
3. Calendarul şi funcţiunile lui


1. În anul 1924 s-a întâmplat la noi un fapt semnificativ pentru mentalitatea generală a satului românesc şi de mare însemnătate pentru lămurirea problemei timpului. Reforma calendarului aplicată după hotărârea Sinodului a provocat din partea ţăranilor o reacţiune cu totul neaşteptată atât de cei ce hotărâseră reforma, cât şi de ce însărcinaţi să o aplice. Hotărârea de a armoniza mersul vremii cu acela al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut ţăranilor nu numai nefirească, dar şi plină de primejdii.
Sensul adevărat al realităţilor săteşti scăpase celor în drept. Unii cu mintea mai ageră au pus reacţiunea ţăranilor la reformă în seama unor influenţe politice de origine străină, venite de peste graniţe. Chiar dacă o astfel de influenţă ar fi putut să se producă, ea ar fi trebuit să găsească un teren favorabil; şi pe acesta îl crease reforma calendarului.
Acolo unde ţăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo unde preotul a fost bătut, acolo unde legături de rudenie s-au rupt, acolo unde întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba de un fapt divers şi nici măcar de un fapt politic, oricât de puternic ar fi şi ori de unde ar veni. Dacă în urma reformei calendarului a apărut stilismul ca o nouă sectă religioasă, dacă oamenii şi-au lăsat bărbi şi au început o altă viaţă în afara comunităţii spirituale a Bisericii neamului, se înţelege că s-a petrecut un lucru de mare adâncime, că frământările au fost sufleteşti şi că adevăratul sens al acestor manifestări trebuie deci căutat într-o realitate de dincolo de ordinea socială şi politică.
În viaţa spirituală a satului, în sufletul ţăranului român această schimbare de 13 zile mai devreme a calendarului a fost o experienţă interioară de mare intensitate şi dramatism. Cei ce au hotărât reforma şi-au zis că nu e nimic dacă se produce un avans de 13 zile, pentru că zilele şi sărbătorile, raporturile dintre ele rămân aceleaşi. Pentru cei ce au suportat reforma lucrurile au stat în cu totul alt chip; ei s-au ridicat cu tărie împotriva acestei schimbări pentru că ea era esenţială, era totală, era socotită primejdioasă până la distrugere. Diferenţă mare, desigur, între cele două categorii interesate.
Neînţelegerea a pornit din felul deosebit cum fiecare parte a înţeles şi a tratat calendarul. Pentru noi, această dramă din viaţa satelor a pus în lumină un fel deosebit de reprezentare a timpului. Calendarul şi reforma au fost izvorul cel mai bogat şi cel mai curat pentru a înţelege ce este timpul la ţăranul român şi pentru a ne lămuri problema. Fenomenul calendarului, organic legat de întregul vieţii spirituale a satului, ne lămureşte direct ce a însemnat a fi în timp pentru ţăranul român şi mai ales ce au însemnat timpul şi calendarul pentru el.
Reforma calendarului a fost pentru ţăranul român o totală şi bruscă răsturnare a întregii vieţi lăuntrice. Reforma, dacă ne gândim la consecinţele morale ce le-a avut, a fost ca o revoluţie; pentru că o acceptare a ei presupunea o schimbare radicală a omului şi a poziţiei sale faţă de lume şi viaţă. Oricât de exagerat pare acest lucru, nu credem că realitatea ar putea fi alta.
Satul românesc trăieşte şi mai ales trăia în virtutea unei străvechi tradiţii. Moştenirea din bătrâni alcătuieşte însuşi felul de existenţă al acestei comunităţi; tradiţia este atot-stăpânitoare. În satele ce păstrează încă nealterată o viaţă originară, organică şi arhaică, moştenirea din bătrâni funcţionează pe toate planurile şi în toate direcţiile acestor aşezări. Tot ceea ce vine din trecut are un caracter aproape religios, faţă de care se impune cel mai profund respect. Calendarul este dintre aceste moşteniri.
Schimbarea unei cât de mici frânturi din acest tot organic zdruncină viaţa satului în planul sistemului de credinţe. Reforma calendarului a fost o astfel de schimbare.

 

2. Dacă în acest fel s-a oglindit calendarul în conştiinţa ţăranului din satul tradiţional, înţelegem de ce nu putea accepta cu inima uşoară o reformă a calendarului. Dimpotrivă, în faţa reformei el a luat uneori atitudini dârze şi cu expresii dintre cele mai îndurerate. „Am părăsit rânduiala veche şi mi-i jale”, mărturisea o femeie din Ţara Oltului. Alta, mai îndârjită, din Ţinutul de jos al Moldovei, spunea în legătură cu stilul nou:
„... apăi zâce să ţânem pi nou. Nu vreau să ţân. Nu mă dau, măcar să mă ucidă. Să ieie cuţâtul şi să mă taie, dar pi nou nu mă dau. Eu pi obiceiu' meu îl ţân. Pi ce am apucat pi aia ţân. Ţân legea creştinească.”
Alteori, unii păreau mai indulgenţi; făcând distincţie de calendarul oficial şi calendarul tradiţional, ei acceptau noul stil, dar numai în primul sens:
Noi zâcem: lasă călindaru' să meargă aşa, lasă judecăţile să meargă aşa, dar zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos.
Eu în Sfânta Cruce cred, în Evanghelie cred, da' în stea, nu. Cum să credem noi în legea diavolească [stilul nou] şi nu într-a lui Hristos?
Părăsirea unor rânduieli ortodoxe, aşa cum părea să fie reforma calendarului, a fost considerată de unii chiar un păcat cu rele consecinţe asupra vieţii şi destinului omenesc. Ţinerea sărbătorilor pe stil nou, provocată de reforma calendarului, a fost socotită ca aducătoare de boli, secetă şi alte rele.
Multe dintre dureri şi lipsuri erau puse în seama reformei: „De amu oamenii s-o stricat [de când cu stilul nou] şi Dumnezeu s-o întors cu dosu' şi nu mai dă ploaie... ne arde... Înainte grâu' era totu-n schic”.
Alţii mergeau şi mai departe, susţinând că ţinerea calendarului pe stil nou ar atrage după sine şi pierderea calităţii de creştin: „Iaca, la mănăstirea Răciula, stariţa ţine pi nou, da' călugăriţele ţin pi vechi, că o venit scrisoare de la Erusalim şi acolo spune că ăl de ţine pi nou, apoi trebuie să să boteze iară.” 
În faţa reformei, ţăranul român s-a îndârjit pe o poziţie pe care, în afară de faptul de a fi din strămoşi şi de a fi de a fi de la Dumnezeu, el nu a uitat să o întemeieze şi în alte chipuri cu argumente şi fapte ce îi stăteau mai la îndemână. Felul cum a încercat el să argumenteze şi să întemeieze atitudinea în favoarea vechiului stil şi împotriva celui nou aduce o însemnată contribuţie la cercetarea noastră, adică la descrierea şi înţelegerea timpului.
În primul rând, stăruia cu multă tărie şi frecvenţă un argument pe cât de simplu, pe atât de interesant: „Poţi dumneata schimba calendarul cât vrei, dar zilele rămân tot acolo”, iată una dintre expresiile cele mai obişnuite împotriva noului stil. Zilele de peste an având un caracter obiectiv real şi concret, existenţe de sine stătătoare, nu pot fi schimbate prin simpla voinţă a omului, pentru că, schimbând calendarul cu 13 zile mai devreme, nu însemna pentru ţăranul român că s-au schimbat şi zilele din locul lor.
Un alt mijloc de întemeiere îl are ţăranul crezând în semne sau minuni pe care Dumnezeu le arată oamenilor spre ştiinţă. Iată cum ne-a fost povestită una dintre aceste minuni:
În noaptea de înviere, la Sfântul Mormânt se aprind nişte lumânări singure. În 1925 la Sfântul Mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai devreme, pe stil nou, şi de atunci Paştele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu n-a vrut altfel.
Când vine o sărbătoare, Dumnezeu îi face semne omului; numai cine n-are credinţă nu le vede, omul păcătos.”
În ancheta de teren a apărut clar ideea că sărbătorile nu pot fi schimbate sub nici un motiv fără a te pune împotriva lucrurilor dinainte rânduite, înaintea lui Dumnezeu.
Argumentele împotriva noului stil şi a neîntemeierii reformei, argumentele împotriva putinţei de a schimba timpul de la locul lui nu au fost numai de natură mistică, făcute printr-o raportare la o lume transcendentă, ci au fost şi de natură pozitivă, făcute printr-o raportare la lumea sensibilă. În acest fel, sistemul solar, fizica pământului şi lumea organică, cu tot cuprinsul lor de viaţă şi ritm, au fost folosite pentru a dovedi falsitatea noului stil.
Mersul timpului este îndreptăţit prin ritmul vieţii cosmice, prin perfecta suprapunere între organizarea vechiului calendar şi fenomenele naturii. Sunt în adevăr o seamă de fenomene cosmice care apar deplin legate de anotimpuri şi de anumite zile din calendar. Înfrunzirea copacilor, venirea păsărilor, apariţia florilor, rodirea pomilor sunt câteva dintre aceste fenomene care apar la date fixe şi care scot în evidenţă un ritm cosmic. Schimbându-se calendarul cu 13 zile mai devreme, ele nu mai corespund exact zilelor cu care ţăranul era obişnuit să corespundă. Printr-o continuă raportare la aceste fapte neschimbătoare, el a căutat să dovedească acelaşi lucru: falsitatea noului stil.
Dăm aci câteva dintre cele mai interesante şi expresive mărturii ce le avem în această privinţă: „Stilu' vechi e ăl bun; pomii tot pi vechi înfrunzăsc şi înflorăsc şi pi nou nu vre; cucu' cântă pi vechi, da' pi nou nu s-aude.” (Dodonă Manolache) „Samănă orz la Blagoveştenie pi nou şi îi vide că n-ai să mânci pâne, că timpu' merge tot pi vechi. Iaca, mâne-i Sfântul Ilie, da-i mânca dumneata popuşoi copt? Da' nici harbuji n-ăi vide la biserică.
Toate şelea sunt mai cu dreptate pi stilu' vechi. Uite, noi avem o sărbătoare, Blagoveşte, şi pi stilu' nou nu cântă cucu', ' pi stilu' vechi cucu' cântă. D-amu de unde ştie cucu' de cântă pi vechi? Al doilea, el cântă, cucu', până la Sânzenii. Sânzenii nou trece, şi el tăt cântă, da' cum vine Sânzenii pi vechi, nu mai cântă mai mult. Şi cucu' aiesta e o pasăre şi n-o învăţat la şcoală, şi, vezi, ea înţelege; se vede că-i dă înţelegere Dumnezeu. Vezi, tăt să potriveşte mai bine pi ăl vechi, da' noi îl ţinem şi pi nou; ce să-i faci? Vrai, nu vrai, înhamă şi hai... Când e întâi mart pi nou, nu samănă nimeni; când e întâi mart pi vechi, e bine tomna … Eacă, dacă o trecut Sfinţii [1] pi nou, nu vin nici cocoarile, nici cocostârcii, da' pi vechi vin. Da' Paştile în Ziua Crucii să poate face? Atunci e jumătate di' Postu' mare şi atunci nici peşte nu să mâncă, d-apoi carne! Şi aşa s-o făcut amu trei ani. Noi le-am serbat pi aiste, da' de mâncat carne n-am mâncat. Apoi am făcut şi pă al doilea Paşti. Păi asta s-o mai pomenit?” (Măria Ganea, 1931)
De ce? Calendarul sau mai precis anumite zile şi perioade din an nu pot fi despărţite de anumite fenomene naturale care, la rândul lor aceste fenomene, ca tot ce se întâmplă în univers, sunt supuse voinţei lui Dumnezeu şi apar acolo la vremea lor fixată tot de voinţa divină…
Dacă atât de grave păreau a fi consecinţele adoptării noului calendar, se înţelege de ce ţăranul nu poate admite cu uşurinţă schimbarea zilelor, mai ales a celor de sărbătoare, din locul lor obişnuit - aşa cum a apucat el să le ţină, deoarece pentru el sărbătoarea nu este numai preamărirea unui Sfânt creştin, ci are semnificaţia timpului material însuşi, a zilei fixe din an.[2]

3. Calendarul pentru ţăranul român are o adâncime şi o însemnătate cu totul aparte. Organizarea timpului pe care o capătă el, prin funcţiunea şi natura calendarului, este deosebită de a noastră. Nu poate fi vorba aci de măsuri precise, de unităţi de lungime, de dimensiuni spaţiale sau raporturi de cifre. Calendarul în viaţa ţăranului român fiind ceva viu şi organic nu vine pentru a măsura cantităţi de timp, ci vine să dea o expresie timpului trecător, să dea un chip mersului vremii. „Fără calendar ce ne-am face? Că doar acolo spune cum sunt zilele şi cum trebuie să le trecem. Calendaru' este o împărţală a timpului; e adevărat, da' el vine de ne rostuieşte timpu', că nici ceasu', nici ziua nu samănă între ele;… Calendaru' ne-nvaţă să le deosebim şi cum să ne purtăm cugetu' şi fapta după timp.
Calendaru' ne rostuieşte lucru' şi viaţa
.”
Calendarul organizează timpul ţăranului român nu numai în înţeles material, ci şi în înţeles sufletesc; momentele, datele şi perioadele din calendar nu sunt unităţi de măsură, ci unităţi de ritm calitativ; timpul fiind concret şi viu, calendarul apare ca un ritm al său într-o desfăşurare continuă.
Aşa se înţelege mai uşor de ce în viaţa satului ritmul muncii, care este continuu, a fost multă vreme raportat la vechiul stil. Aşa se înţelege de ce reforma a dezorganizat viaţa spirituală a satului, producând rupturi şi drame fără putinţă de reparat.
Calendarul, aşa cum apare el în cercetarea noastră, este o realitate obiectivă şi vie, o expresie de ritm a timpului, constituind din punct de vedere funcţional punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale.


Calendarul şi timpul sacru


1. Ce este calendarul: timp sacru şi timp profan - 2. Ideea de sărbătoare - 3. Calendarul, expresie a unui
timp revelat.

 

1. Ce este şi cum apare calendarul în mentalitatea ţăranului român din satul tradiţional? El reprezintă în adevăr timpul organizat. Calendarul în sate are o funcţiune de utilitate obştească, dar în alt fel de cum o are calendarul la oraş; calendarul aci depăşeşte natura şi funcţiunea de formă ordonatoare a unui timp cu caracter practic, utilitar.
Iată câteva mărturii:
Zilele nu-s la un fel şi nici timpu' nu-i la fel. Cum să fie la fel dacă e zi şi noapte, e sărbătoare şi lucrătoare? Timpu' e după calendar, care ne îndrumează şi ne face să mergem după cum e ziua asta sau e ailantă zi.
Timpu' merge după calendar. Că mergi la lucru, că ţii o sărbătoare sau împlineşti o datină, aşa cum e nunta sau alte obiceiuri, toate merg la vremea lor. Nu faci nuntă în Postu' mare şi nici nu mergi la naşi cu daruri aşa, când îţi vine. E anume timp, că nu tot timpu-i bun.” „Calendaru-i aşa, să fie lucru cu rost, că nu poţi merge la întâmplare. Calendaru' e rânduiala vremii, să ştii când să faci un lucru. Fără calendar, unu' ar face într-un fel, unu' în alt fel. Calendaru' are zile în tot felu', de nu seamănă una cu alta. Nu poţi face marţi ce faci duminică şi nici în aprilie ce faci în septembrie.
Să vedem acum ce anume caractere definitorii avea calendarul.
În primul rând: calendarul este ceva dat, aşa cum este lumina soarelui sau zborul păsărilor. În al doilea rând: el e neschimbător, are un caracter definitiv şi nu poate fi schimbat după voia omului, cum nu poate fi schimbată faţa lumii acesteia, cu frumuseţile şi păcatele ei. De aici un al treilea caracter: acela de obiectivitate, adică ceva de sine stătător, cu existenţa şi destinul său propriu.
În concluzie, calendarul pentru ţăranul român nu a fost, ca pentru noi toţi, un produs al voinţei omeneşti care a măsurat bine timpul după mersul corpurilor sistemului solar, pentru uzul zilnic al omului, ci un fenomen spiritual mult mai adânc şi mai semnificativ.

 

2. Pentru ţăranul român sărbătoarea este punctul luminos al calendarului; se poate spune chiar că întreg calendarul este în funcţie de sărbătoare.
Întemeindu-se pe cele arătate mai sus, sărbătoare este ce am numit timp sacru, adică e timpul, adică e ziua dedicată lui Dumnezeu[3], care se deosebeşte prin aceasta de zilele ce sunt dedicate omului. „Sărbătoarea e zi aleasă, e ziua lui Dumnezeu, când sufletul ţi-e mai bun şi mai curat.” Dar sărbătoarea în ordinea stabilită a calendarului vine şi ca un punct terminus, o oprire; ea este ziua de încheiere a activităţii omului, în care de fapt nimic nu e permis dintre cele obişnuite ale zilelor lucrătoare: sine institutione novi operis, ziceau romanii. În modul cum ţăranul român înţelege rostul acestei zile, nu lipseşte nici această idee.
Sărbătoarea câţi s-o ţii; aşa o fost rânduit de la început, să fie zile lucrătoare şi altele de sărbătoare: şase zile să lucrezi, iar a şaptea s-o serbezi.”
Sărbătoarea impune omului nu numai unele rânduieli legate de cult, ci şi altele, care ţin de starea sa fizică şi morală. Gând şi cuvânt, gând şi faptă sunt toate prinse de o frumoasă şi pură viaţă lăuntrică:
Omu', când e sărbătoare, cată să se îngrijească. Trebuie să se spele, să aibă haine curate şi să calce tot cu încredere.
Până merge la biserică - aşa făcea mama - nu ia nimic în gură; nici apă măcar. Când e sărbătoare, nu zice nici vorbe rele; nicicând nu e bine, da' mai ales când e sărbătoare.
” Această purificare şi transformare nu se opreşte numai la om; sărbătoarea schimbă lucrurile înseşi, grădina, holda, pădurea, schimbă totul, om şi natură, le tonifică şi le înfrumuseţează. Sunt cazuri când la marile sărbători oamenii cred într-o participare a tot ce există la principiul acestei existenţe, la divinitate:
Iaca vin sărbătorile [Paşti] şi parcă-i altfeliu lumea, parcă-i mai blândă, mai frumoasă. E atâta lumină şi pace, e atâta bucurie de crezi c-o coborât Dumnezeu pe pământ.

 

3. Aceste distincţii aparţin însă mai mult cercetătorilor, căci săteanul român, după toate aparenţele, nu deosebeşte condiţia de timp în raport cu actele. Pentru el condiţia de timp este una cu cultul însuşi sau, mai precis, este un element constitutiv din acest cult. De aceea atacarea calendarului însemna atacarea religiei înseşi.[4] Ţăranul român socotea religia de două ori intangibilă: în primul rând faţă de strămoşi şi în al doilea rând faţă de Dumnezeu.
Satul românesc a fost o unitate de viaţă colectivă în care tradiţia a jucat un rol însemnat. Calendarul, ca o formă de viaţă moştenită, a fost respectat prin însuşirile trecutului care comanda aproape toate formele şi sensurile vieţii; cei morţi constituie o adevărată şi continuă prezenţă pentru vii. Un ţăran din Dărmăneşti - Bacău, întrebat de ce nu ţine noul stil, a răspuns:
N-o să pot schimba sărbătorile, că aşa am apucat din bătrâni şi legea lor e sfântă.” La fel, un altul din Corni - Galaţi: “Ţânem pi vechi, că noi aşa am apucat; apoi îi mai ghine să ţinem cum am apucat. Eu pi obiceiu' meu îl ţân; pi ce am apucat, pi aia ţân; ţân legea creştinească.”
Pentru mentalitatea satului tradiţional, calendarul a fost un dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor.

 

1 Sau 40 de mucenici - 9 martie, când gerul intră în pământ şi iese căldura.
2 A se vedea acelaşi studiu din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, p. 201.

3 La romani cuvântul feriae, originar fesiae, a dat pe festus, adică sărbătoare „zi instituită pentru zei” (vezi Ch.
Daremberg ed., Dictionmire des antiquités, Hachette, Paris, fasc. XVIII-e, p. 1042).
4 A se vedea studiul Contribuţii la problema calendarului în satul Nova, în loc. cit., p. 200.

| Ernest Bernea Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 204-210

 

Citiți vă rog și:

Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic al duratei anului. Simbolistica anului de 365,25 de zile.

Problema stilistă, o problemă de mare discernământ

Kiriopasha. Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată

„PECETLUIREA” SFÂNTULUI SINOD DE LA ANUL 1583 - un îndreptar de mărturisire ortodoxă.

De ce problema calendarului este o problemă de dogmă şi care sunt consecinţele actuale ale încălcării dogmei calendaristice.

UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI. Congresul tâlhăresc de la Constantinopol 1923 - deschizător de drum pentru sinodul tâlhăresc din Creta

Biserica Apostolească și Sobornicească de Răsărit respinge calendarul gregorian. Enciclice de la 1593, 1756, 1848

Părintele Dionisie Ignat de la Colciu despre Calendarul Bisericesc și Rezistența Ortodoxă.

 

 

 

 

 

Categorie: Calendarul Iulian | Vizualizări: 1348 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 4.0/1
Total comentarii : 0
avatar