Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Aprilie » 14 » Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos. Raportul lui Publius Lentulus și al lui Pilat, Guvernatorul Iudeii
11:54 PM
Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos. Raportul lui Publius Lentulus și al lui Pilat, Guvernatorul Iudeii

Raportul lui Publius Lentulus Proconsulul Iudeii despre cel numit Iisus Hristos

Notă: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română, ’’Marturii despre Hristos’’.

Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om, care se bucură de o mare reputaţie de om sfânt, pe nume Iisus. Poporul Îl numeşte Profet al Adevărului, iar discipolii Lui susţin că El e Fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul şi pământul şi toate cele care au existat şi vor exista în Univers. Şi, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus. Prin unul şi singurul Său cuvânt dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor.
Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi cei care Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade până la umeri şi se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui e lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau cută nu se pot vedea pe faţa Lui rumenă şi radioasă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui bogată, de aceeaşi culoare cu a părului, e lungă şi se desparte în două, prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi senină. Are ochii albaştri – vineţii, vii şi strălucitori. Lumina ce o revarsă faţa Lui este întocmai ca lumina soarelui, încât este imposibil a o privi cineva prea lung. Această strălucire aproape că inspiară spaimă. Când povăţuieşte şi sfătuieşte, uneori face aceasta plângând şi astfel atrage iubirea, simpatia şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată n-a râs, fiindcă ochii Lui mai mereu lăcrimează. Braţele şi mâinile Lui sunt foarte frumoase. E foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură, ea atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit.
Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum, prin locurile acestea. Mulţi iudei Îl consideră ca fiind Dumnezeu, alţii Îl denunţă că lucrează contra legilor Majestăţii Voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pizmaşi. Omul Acesta n-a cauzat vreodată o nemulţumire cuiva. Dacă Majestatea Voastră doreşte să-L vadă, precum mi-aţi scris mai deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi imediat Îl voi trimite; căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi cu supunere, tot ce Majestatea Voastră îmi va ordona…


Scris în Ierusalim. Crugul X, luna a noua.

Al Majestăţii Voastre preasmerit şi supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.

 

Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman, al Iudeii către Cezarul Tiberiu

Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze.După câţiva ani însă, el i-a povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia (Germania) şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţios document prin cunoscuţii săi de la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen, şeful de protocol al Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului şi a trimis-o doritorului.

Nobile Suverane, Salutare

Cauzele cari au provocat acea turburare din Ierusalim fu în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret, şi evenimentele cari au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că, eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: Blestemată să fie ziua aceea, în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii! La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală. Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grozav de vicleană. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu Romanii şi să se închine libaţiunii (ciocnirea de pahare) cu ei. Eu am văzut de bine, ca să primească această scuză, dat tot cu acea ocazie, m-am convins, că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că dintre toate oraşele, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turburat era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica că va izbucni, în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu avem decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei care m-a informat, că şi el abia are trupe de ajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă neastâmpărată de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem ca să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit însă una care mă interesa în mod deosebit… Un tânăr, se zice c-a apărut în Galilea, predicînd, pe un ton blând şi nobil, o altă lege în numele unui Dumnezeu ce l-a trimis. La început, mă temeam, că acesta să nu fie vreun agitator care aţâţe poporul contra Romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele fuseseră spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit, mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr, care stătea rezemat de un copac, şi în toată seninătatea şi calmul, predica mulţimii. Mi s-a spus că acesta este Isus. Era tocmai aceea ce puţin mă aşteptam ca că văd. Atât de mare era deosebirea între el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădea o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privirea atât de dulce şi de senină. Ce contrast între el şi ascultătorii săi, cu bărbiile lor negre şi feţe încruntate! Nevoind să-l întrerup, prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut un semn secretarului meu, să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Manlius. El este strănepotul şefului de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruiria, aşteptând pe Catiiline. Manlius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel cunoaşte bine limba ebraică. Mi-e foarte devotat şi vrednic de orice încredere. Intrând în sal de judecată, am găsit pe Manlius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva, ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus. Unul din evreii răsculători dintre cari sunt în Ierusalim, îl întreabă dacă este cu cale de a da tribut Cezarului. Iisus i-a răspuns: ”Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin Lui Dumnezeu” Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimet la Ponţiu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani.” (Raportul secretarului lui Pilat)

Pilat continuă: „Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia ea, poate necunoscută lui. El avea libertatea sa lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla, însă, ferească-ne zeii, aceasta este o presupunere, dacă s-ar întâmpla zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religiunea lui Iisus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe, şi prea mari indulgenţe, pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit voi fi fost poate instrumentul, pe care creştinii îl numesc providenţă prin care să vină peste noi această „soartă şi destin”.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. În adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi aceasta a fost pentru mine, un bun motiv, de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi pui de viperă”; „ Voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alte dăţi el era indignat de îngâmfatele postiri şi dăruiri ale bogaţilor, şi le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu, decât darurile lor bogate…
În fiecare zi se făceau plângeri la Sala de Judecată în contra abuzurilor evreilor. Eram informat, că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om. Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei cari, erau numiţi de ei Profeţi. Şi dacă Pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Partiţii, fiindcă astfel nu eram în stare de-a întâmpina răscoala. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretorul la concesiuni umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine în sala de judecată, şi El a venit. Precum ştiţi că în vinele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica, şi e nesupus emoţiunilor. Mă preumblam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn părea că îmi zice: „ Iată-mă, am sosit
Câtva timp eu rămăsei încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra acestei figuri de om supranaturale; o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori, cari au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
Iisuse, I-am zis, în cele din urmă, şi limba mea gângănea… Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat.
Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine (se face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus), şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui Israel) sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic.
Totuşi nu pot să ascund de la tine că predicile Tale, au stârnit mari şi puternice duşmănii în contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate si-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă urii lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în directă legătură şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei, de mica lor putere ce o mai au de la Romani.
Rugămintea mea, deci, – nu zic porunca mea- este, ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să înconjuri de a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei”.
Nazarineanul a răspuns liniştit: “Prinţ al pământului, cuvintele tale nu sunt din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: “Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: “Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului”. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna.” Adevăr, zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat”, continua el cu emoţie. Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie, pentru înţelepciunea ta, decât toţi turburătorii aceşti şi îngâmfaţii de Farisei, care abuzează de libertatea dată lor de romani; complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare”. Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi zâmbet Dumnezeisc, Iisus îmi riposta:

Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ”. „Sălaşul Celui Drept este acolo!”, zise El arătând spre cer. „Ceea ce este scris în cărţile Profeţilor, trebuie să se împlinească". Tânărule, i-am răspuns eu, pe un ton moale, tu mă obligi, ca simpla mea cerinţă să o schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multa moderaţiune, în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc.
Fericirea să te însoţească! „Mergi în pace!”.

Prinţ al pământului”, a răspuns Iisus. „N-am venit ca să aduc în lume războiul, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi, în care Cezar a dat pace lumii Romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi eu o voi întâmpina în supunere faţa de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului de ispăşire”.

După aceste cuvinte, el a dispărut, ca un nor luminos, după perdelele Pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urma lui Irod, care, pe atunci domnea în Galileea, să se răzbune asupra Nazaretului. Dacă Irod urma după propria să înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senat, de a comite o faptă, care putea să-i nimicească influenţa să în fata Senatului. Într-o zi, Irod va venii la mine în Pretoriu. Şi când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat, ce părere am despre Iisus Nazareul! Eu i-am răspuns, ca, după părerea mea, Iisus, este un filosof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile Sale, cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-I îngădui toată libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs, cu ironie, şi salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor, conducătorii religioşi, plănuiau ca să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care se dă loc totdeauna la sărbătoarea Paştelor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă, care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului, să mituiască pe popor. Primejdia creste pe fiecare oră. Un sutaş roman fu insultat. Am scris atunci pe prefectul Siriei să-mi trimeată imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâta de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimeată. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat; neputincios, de a o reprima, şi fiind silit să o tolereze. Răsculătorii au pus mana pe Iisus şi cu toate că ei simţeau, că nu au de ce să se teamă de Pretoriu crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodenii, Saduceii şi Farseii. Saduceii, a căror conduită era sprijinită de două motive: Ei urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul Roman. Aceştia, n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor Oraş cu steaguri, care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu, cu aceasta ocazie, am făcut o mare greşeală, din necunoştinţă, totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat. O altă nemulţumire, pe care o purtau în ei înşişi, era propunerea mea de a întrebuinţa o parte din tezaurul Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune. Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazareul le arunca în faţa lor în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, de aceea au fost foarte bucuroşi, de a se unii cu Irodenii şi Saduceii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi împotriva unei populaţii îndârjite, şi totdeauna gata de a se uni la acea răscoală şi să folosească de confuzia, şi de neînţelegerea ce rezultă din aceasta. În felul acesta, Iisus fu târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimes prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitiva asupra lui. Eu i-am răspuns ca deoarece Iisus este Galileian, afacerea cade supt jurisprudenţa lui Irod, şi am poruncit să-l trimeată la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, şi pretextând a avea respect faţă de mine prin Sutaşul Cezarului, mi-a reîncredinţat mie soarta acestui om.
Îndată palatul meu şi-a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul turburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunata de prin munţii Nazaretului. Se părea, că toată Iudeea se afla în Ierusalim. Eu îmi luasem de femeie o domnişoara dintre Gali cari avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! să nu te atingi de omul acesta, pentru ca el e sfânt. Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării, şi toate erau supuse Lui. Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei.
Catapetesmele din lăuntrul Templului s-au dărâmat, şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate, rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman: „Teme-te de puterea Cerului”. Pe la timpul acesta treptele de Marmora gemeau de sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi, la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor ce vrea? – Moartea Nazarineanului, fu răspunsul. Pentru care crimă? El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea Templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu. Mesia regele Iudeilor. Eu i-am răspuns: „Justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea!” “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! izbucni însă strigătul de gloată înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură, care pentru un moment mi se părea, ca va servi să-i scap viata: am dat poruncă, ca el să fie biciuit, apoi cerând un lighean, eu m-am spălat pe mâini, în fata mulţimii, prin care am arătat dezaprobarea mea faţă de acest fapt. Dar în zadar! Aceşti mizerabili nu se dau mulţumiţi decât cu viaţa Lui.
În desele noastre turburări civile, am fost de mai multe ori martor al furii populare dar din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. În adevăr s-ar putea spune, cu ocaziunea aceasta că toate spiritele rele din ţinuturile infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea să nu mai umbla pe picioare, se purtau pe sus urlând, ca valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături, de care nu s-a mai auzit vreodată în Istoria Romanilor. Ziua s-a întunecat ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel mai mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stam rezemat de o coloană a palatului meu. Gândindu-mă la înfricoşatul fapt al acestor demoni cruzi, cari târau spre execuţie pe nevinovatul Nazaritean. Toţi dispăruseră apoi în jurul meu, Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, cari se înşirau pe părţile funebre ce conduc spre Gemonica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţită de cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur, şi cu inima zdrobită şi mă gândeam, că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta, stătuse mai mult în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt, şi care anunţa agonie pe care urechea omeneasca n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa Templului şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit, ca şi un val. Atât de înfricoşătoare erau semnele ce s-au văzut, atât în ceruri cât şi pe pământ încât se zice, ca Dionisie Aeropagul ar fi exclamat: „Sau că autorul naturii suferă sau Universul se sfâşie”.
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantua pe mine şi am pornit pe jos în oraş spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi remuşcări pentru cele ce văzuseră. De asemenea am observat pe mica mea trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare. Am auzit pe un ostaş murmurând, în cuvinte streine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupe de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la Pretoriu, întristat şi plin de gânduri, cari mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropi de sânge, care curseseră de la Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrân cu o grupă de femei plângând, care rămaseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele, plângând cu amar. Este foarte mişcător ca să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea! El mi-a zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine, îngăduinţa de-a îngropa pe Iisus din Nazaret”. I-am zis: Cerinţa ta se va împlini.
Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.
 Mai târziu cu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toata provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi, după cum prezisese el.
Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului, această întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest raport şi de către ziuă s-a auzit un sunet de pe calvar, intonând aria Dianei, care a venit şi la urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului văzui apropiindu-se o trupă de soldaţi şi auzii sunetul trâmbiţii care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiră, cele două mii de ostaşi aleşi şi pentru a-şi grăbi sosirea lor, au călătorit toata noaptea. A fost hotărât de soartă, strigai eu, frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi! Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: “S-a sfârşit”.Acesta este cuprinsul raportului! şi rămâi al Majestăţii voastre supus, cu respect şi smerenie, Guvernatorul Pontiu Pilat.

Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunei Martie (anul 4147 de la creaţiune)

 

Textul complet al condamnării lui Iisus la moarte.

Notă: Această sentință s-a găsit din întâmplare în anul 1509 după Hristos în orașul Ameula (Italia) într-o piatră frumoasă ce se afla într-o lada de fier în care era o altă lădiță de marmură minunat păstrată. Această osândă închisă aici era în limba ebraică. Originalul s-a depus la Vatican. Pentru prima dată a fost publicată la Constantinopol în anul 1851, apoi când era patriarh Eremia, acesta a publicat-o în cartea sa. Tradusă din limba greaca, după 27 de ani s-a publicat din nou în limba bulgară în orașul Rusciuc în anul 1875 și apoi în românește.

Iată textul:

“În al șeptezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar și rege al romanilor, monarh neînvins. Anul 201 din Olimpiadă, iar după anul evreilor 4147 și anul 93 de la întemeierea Romei, de la eliberarea din robia Egiptului anul 589 și de la distrugerea sfintei Țări anul 97. Pe timpul mai marilor poporului roman Lucius Suetonius Marcelius și cârmuitorul Hillaretes Palister si pe timpul conducătorului general peste Iudeea, Comus Flavius si pe vremea dregătorului asupra Ierusalimului, puternicul și înaltul prinț Pontiu Pilat și pe vremea procuratorului asupra Galileii Irod Antipater și pe vremea marilor Ana și Caiafa Alioso și Mail, mai marii templului, Raban și Amaleus, pe timpul marilor magistrate ai orașului Ierusalimului Simbianoascio, Pompilei Rufa și comandantul orasului Totamus”.

Eu Pontiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman în sala înalților prinți, condamn și autentific cu pedeapsa de moarte pe cruce, pe numitul de popor Iisus Nazarineanul Hristos, om răsculător contra legilor lui Moise și contra Maiestații sale Tiberiu Cezar și rege al romanilor. Ordon și hotărăsc moartea lui prin răstignirea pe cruce, dimpreună cu alții, după obiceiul celor condamnați din mulțimea poporului bogat sau sărac, pentru aceia că n-a încetat a face răscoală și pagube în Iudeea, prin aceia că se face pe sine Fiul lui Dumnezeu și rege al Ierusalimului și pentru că amenință distrugerea Ierusalimului și a sfântului templu și pentru că a refuzat să platească tribut Cezarului și pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finic și mulțimea îl aplauda ca și pe un rege intrând în Ierusalim și în sfântul Templu. Însărcinez pe primul meu sutaș Comuto Corneliu, ca să-l țină legat în public în raionul Ierusalimului, bătându-L și îmbrăcându-L cu o manta roșie și încoronându-L cu o coroană de spini pe cap și de a-și duce crucea singur pe umeri, spre a servi de exemplu și altora cum și pentru toți tâlharii și să fie scoși prin poarta Imborel, numită acum Androninos spre a fi răstigniți împreună cu Iisus Hristos în public la locul deosebit pentru criminali, denumit calvar (locul sângelui). Acel care va fi răstignit și va muri, sa-I fie lăsat corpul pe cruce, pentru sfidarea publicului pentru toți tâlharii și criminalii. Iar de partea de sus a crucii să fie scris pe om placa în trei limbi inscripția: Iisus Alun Omlis Iudan – evreiește, Iesous a Nazareus Basileva Iudeon – grecește -, Iisus Nazareus Rex Iodaisrum – latinește. Ordon ca nici unul din subalternii mei după grad și după datorie, să pregete a-și îndeplini cu grabă datoria și să nu se opună osândirii acestuia, care a renunțat de bună voie la credința evreiască, ci să execute întocmai, după cum a fost hotărât de mine, infailibilul după orânduielile legilor regești ale Romanilor. Martorii acestei orânduiri sunt:

Din Semintia lui Israel: RUAN, DANIEL, RAMBINAL, IOACHIM, BANICAN, ROTIN, ITAVEL si PARICOLAN.

Din partea printilor romani ai tarii: LUCIUS, SICELIUS SI MAXIMILIUS.

Dintre farisei: BARBOS, SIMION si BORIEL.

Dintre inaltii judecatori romani: RABAN, HAUDANIUS si BACARALOS. Dintre marii preoti: RUAN, IODUS si BUCASALIS. Supraveghetorul pentru criminali dintre iudei: BUTAN.

Ierusalim 23 martie anul 4147 de la creațiune.

Observații:

Din raportul sfintelor Scripturi noi mai găsim în mod foarte concret și anume că: “Pilat a hotărât să le împlinească cererea” (Luca 23, 24). Din stăruința depusă de Pilat se constată și cruzimea și nestatornicia sa. El caută să împace fărădelegea cu dreptatea, nimicnicia cu adevărul. El poate voia ca să nu se strice nici urmașii lui Hristos, și poate nici cu femeia lui, al cărei vis uimitor, este o adevărată prezicere profetică, despre ceea ce avea sa li se întâmple acelora care au luat parte la această osândire. Raportul Biblic ne redă numai inscripția și interogatoriul luat la Ana, la Caiafa, la Irod și la Pilat în sala de judecată.
Prin textul de față putem vedea cum acea justiție n-a judecat procesul în fond. Dacă Pilat a declarat că nu găsește “în El” nici o vină. Atunci pe ce bază a ordonat el ca Iisus să fie bătut? Ce legi romane prevedeau bătaia unui adevărat nevinovat? … Iar dacă după toate învinuirile nici una nu s-a putut dovedi și documenta după cum Pilat însuși declara prin faptul spălării mâinilor, că este fără de vină, atunci pe ce text din legile romane se sprijinea el, ca să ordone ca un prizonier nevinovat sa fie totuși batjocorit și răstignit? Adevărul totdeauna va triumfa, chiar când s-ar părea că minciuna și nedreptatea ar birui. Triumful este al dreptății curate. Multe se pot învăța din acest proces al judecății și osândirii lui Iisus Hristos, unde judecatorul roman a comis cea mai mare nedreptate. Aici pot găsi judecătorii lumii de astăzi un avertisment de a nu comite și ei asemenea nedreptăți și a nu căuta la fața nimănui, ci de a judeca numai potrivit cu adevărul și cu dreptatea divină. Ar fi ceva natural și absolut necesar ca judecătorii de astazi să citească și Sfânta Carte, adică Scriptura Vechiului și Noului Testament. Tribunalele pământești n-ar trebui să sancționeze probleme pur religioase sau să osândească pe cineva pentru că crede altfel de cum crede majoritatea. Aceasta pentru că istoria ne dovedește că religiile dominante n-au avut totdeauna adevărul curat, ci au fost supuse și greșelii. Iudeii credeau că numai ei au dreptul la libertate în cele ale credinței. Această orbire i-a dus la crima cea mai grozavă cerând să fie condamnat la moarte Iisus, dreptatea și adevărul, orbire care le întunecă ochii până în ziua de astăzi. Sentința de condamnare a lui Iisus, constituie un avertisment grozav și pentru toate popoarele și îndeosebi pentru capii de religiuni și pentru magistrați.

| Aparatorul.md

Citiți vă rog și:

Moartea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos şi pogorârea Sa la Iad în interpretarea Sfântului Efrem Sirul

Kiriopasha. Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată

Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic al duratei anului. Simbolistica anului de 365,25 de zile.

 

Categorie: Documente şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos | Vizualizări: 3040 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 0
avatar