Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Decembrie » 4 » Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea I
3:42 PM
Discurs exemplar al unui om politic interbelic, mărturisire ortodoxă privitoare la problema Paştelui în calendarul ortodox. Partea I

DISCURSUL ţinut în şedinţa Camerei de la 7 martie 1929 în CHESTIUNEA PAŞTELUI de D-l Dr. N. LUPU

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

Urcând treptele tribunei azi, sunt stăpânit de o sfântă şi mare emoţie. Mă tem că în pricina care este pusă astăzi, pentru a o apăra pe umerii mei slabi, cu toată tăria convingerilor mele, cu toată dreptatea cauzei ce o apăr, datorită slabului meu talent, slabei mele puteri de convingere, poate nu voiu fi în stare să vă conving de adevăr.

D-lor deputaţi, urc la această tribună după 20 de ani de lupte politice, pentru prima dată dezbrăcat complet de haina politică. La poarta din vale a patriarhiei am lăsat haina mea politică pe ziua de azi.

Mă prezint înaintea d-voastre nu ca deputat, nu ca om politic, ci mă prezint ca un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, ca un fiu al umilului preot, dintr-un umil şi depărtat sat al Moldovei.

D-lor deputaţi, dacă mă prezint aici, este o datorie imperioasă, pe care mi-a impus-o şi poziţia mea de reprezentant şi de reflex al ideilor şi credinţelor ce frământă massele, pe care mi-au impus-o şi strigătele acelea care vin din depărtata Basarabie, din Moldova, din Muntenia şi din Oltenia, cum voiu arăta, mi-au impus-o şi chinurile năbuşite şi ascunse, din tainice mânăstiri şi vechi chinovii ale ţării noastre. Vă rog să vedeţi în cele ce vă voiu spune şi o imagine reflexă şi o rază din aceste frământate dureri, din aceste mari chinuri, care astăzi stăpânesc marea mulţime a norodului şi clerului nostru.

D-lor deputaţi, aş dori ca astăzi, nici eu să nu vă văd cu ochii trupului, nici d-voastre pe mine, aş dori ca, transformat în spirit şi plutind deasupra acestei cupole, Adunarea să audă numai glasul sufletului meu, numai glasul convingerilor mele, căci numai aşa, poate, v-aş putea convinge pe d-voastre. Cu toată greutatea chestiunii am îndrăzneala să spun că, dacă d-voastre veţi binevoi a mă onora cu atenţia până la sfârşit, nu voiu coborî treptele acestei tribune decât convinşi – şi d-voastre ca şi mine – de dreptatea şi de măreţia cauzei pe care o apăr.

D-lor deputaţi în viaţa milenară a ortodoxismului român şi în viaţa de două ori milenară a Bisericii de Răsărit, poate că nu a fost niciodată o clipă mai grea şi un moment mai tragic. D-lor, nu se poate explica faptul că am ajuns aici, decât datorită unui fenomen foarte curios, dar real. Este, pe de o parte, indiferentismul în materie de credinţă, dar indiferentism al păturii conducătoare a ţării noastre, şi, din nenorocire, acest indiferentism a influenţat până şi păturile conducătoare ale Bisericii, cum vă voiu dovedi, iar, pe de altă parte, fanatismul profund, credinţa adâncă şi sinceră, care sălăşluieşte în sufletul poporului român. Din cauza acestei neînţelegeri, am ajuns astăzi aici. Sper că după lămuririle pe care vi le voiu da, după faptele grave pe care le voiu aduce aici, veţi fi convinşi şi vom putea să aducem soluţiunea, măcar că prezenţa mea aici este în ceasul al doisprezecelea. De ce este aşa de tardivă ? Chestiunea, cum vă voiu arăta, pe mine mă frământă mai de mult, dar am adus-o astăzi aşa târziu ca să nu fiu învinuit că am vrut să aţâţ massele, că am vrut, cum îmi spunea un înalt prelat ,,să torn gaz peste foc !” Nu, d-lor ! După instinctul, după vederea mea, care poate fi deosebită de a d-voastre, sunt oameni cu instincte, nu numaidecât superioare, dar deosebite. Eram odată acasă la d-l profesor Iorga şi d-sa îmi spunea că nu ştie unde miroase a jăratec. Vă aduceţi aminte, d-le profesor, în a patra odaie, în adevăr, era jăratec. În domeniul moralei se văd asemenea fenomene: unii văd ceea ce alţii nu văd. Solon, la Atena, a fost taxat de nebun, înainte de a dezlănţui războiul cu perşii şi a obţine victoria de la Salamina; Galileu a fost ars pe rug; deşi toţi oamenii Bisericii, toţi prelaţii şi toţi oamenii de ştiinţă spuneau că pământul nu se mişcă, el spunea: ,,e pur si muove”.

Poate că o situaţie analoagă să fie dată şi să apese asupra mea, ca eu să văd ceea ce alţii nu văd şi să fiu nevoit, cu slabele mele convingeri, să vă fac şi pe d-voastre să vedeţi cum văd eu (Ilaritate pe băncile majorităţii). Şi acest râs al d-voastre dovedeşte puternicul indiferentism şi totala neştiinţă a d-voastre.

Pascalie ! Câţi dintre d-voastre ştiu ce este aceea Pascalie ? Poate acum pentru prima dată în viaţa d-voastre aţi auzit de cuvântul Pascalie (Ilaritate pe băncile majorităţii).

Cu toate acestea, d-lor, Pascalia este orânduirea aşezării Sfintelor Paşti, făcută în Sinoadele şi Consiliile Ecumenice ale Bisericii noastre şi care figurează la sfârşitul tuturor psaltirilor şi care e considerată de credincioşii ortodocşi ca având aceeaşi valoare morală ca şi cele 10 porunci, ca şi Crezul şi toată învăţătura Bibliei. De la Consiliul Ecumenic din Niceea – şi vă voiu spune acum ce a fost acel consiliu – de la anul 325 d. Hr. şi până acuma, nimeni, în cei 16 secoli de existenţă a Bisericii Creştine Ortodoxe, nimeni de atunci şi până acum n-a îndrăznit să calce Pascalia şi orânduirile ei. E lesne de înţeles pentru ce:

La Niceea, la 325 după Hristos, s-au adunat, d-lor deputaţi, 318 Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Au venit cea mai mare parte în cârji, toţi cu răni sângerânde, după ultima persecuţie şi cea mai teribilă a cezarului roman. Acolo, la Niceea, în micul orăşel al Asiei Minore, acolo a fost prima victorie a creştinismului; acolo s-a ridicat pentru prima dată Biserica Creştină deasupra pământului, pentru că până atunci toate erau sub pământ; acolo a vorbit Sfântul Nicolae din Myra Lychiei, acel bătrân bogat care şi-a împărţit averea la săraci. Acolo a fost Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni; Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci diacon de Alexandria, acolo s-a stabilit Crezul nostru, ,,într-o Sfântă, Apostolicească şi Sobornicească Biserică”; acolo s-a stabilit dogma Sfintei Treimi, una şi nedespărţită din proba Sfântului Spiridon care a luat o cărămidă şi care a arătat: spiritul – focul se ridică în sus, apa cade jos, pământul rămâne, iar cărămida ca şi înainte este una şi nedespărţită. La Niceea s-a separat pentru prima dată, iudeo-creştinii de iudeii adevăraţi.

Până la 325 se serba în Biserică sâmbăta, iar nu duminica. Până la 325 se serba Paştele nostru odată cu Paştele evreiesc. Şi de atunci s-a despărţit şi această normă a mers din veac în veac, din an în an, stabilind ceva imuabil în viaţa Bisericii şi a ortodoxismului.

D-lor deputaţi, mă veţi întreba: dar ce ? D-ta fecior de preot şi trecut prin ciurul dizolvant al credinţei, care este ştiinţa – pentru că sunt doctor în medicină – d-ta eşti mai învăţat decât Sfinţii Părinţi ai Bisericii de astăzi ?

D-lor deputaţi, eu am trecut printr-o tragedie sufletească care m-a pus în poziţiune de a fi astăzi înaintea d-voastre.

Eram student, citisem cărţile lui Buckner, disecam cadavre, vedeam tainele interne ale trupului uman, studiasem geologia, pierdusem credinţa. Acasă când m-am dus, la părintele meu bătrân, i-am spus din tainele ştiinţei, şi lacrimi mari au curs pe barba lui şi a spus mamei: ,,Ne-am pierdut copilul !” De atunci m-am jurat să nu m-ating de ceea ce e sfânt şi formează patrimoniul cel mai intim al credinţei poporului nostru … (adresându-se către d-l deputat D. Ionescu-Botoşani). D-ta râzi de această aşa de mare zbuciumare a sufletului meu. Dacă vrei să râzi, du-te mai în fund, dar nu râde chiar în faţa mea.

D-l D. Ionescu-Botoşani: Râd de bucurie că vă văd odată sincer.

D-l D. Dobrescu: Sfântul Nicolae Lupu.

D-l Dr. N. Lupu: D-ta m-ai văzut acum pentru prima dată în viaţa d-tale; du-te de râde în fund.

D-lor, această credinţă stabilită la Niceea este imuabilă pentru toţi, este o dogmă recunoscută de toţi capii Bisericii.

Voiu fi nevoit, în cursul cuvântării mele să vă fac multe citaţii deşi nu stă în obiceiul meu; însă, pentru a vă convinge într-o chestiune de o atât de mare importanţă, sunt obligat să citez.

Iată, d-lor, în anul 1920, Î.P.S. Mitropolit Miron Cristea – atunci nu era patriarh – a scris o broşură sau a făcut un raport către Sf. Sinod, în care zicea:

,,Cunoaştem că Biserica Ortodoxă, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, şi-a lămurit dumnezeiasca învăţătură şi şi-a alcătuit regulile de drept canonic, de care se cârmuieşte prin purtarea de grijă a Sfintelor ei Soboare de a toată lumea. Acestor învăţături, şi îndeosebi celor privitoare la credinţă, Sfintele Soboare le-au dat o tărie veşnică, pentru că le-a pus şi sub pecetea Duhului Sfânt – care a luminat numitele Soboare prin starea Lui de faţă într-un mod nevăzut – şi sub garanţia frăţeştei înţelegeri a întregului episcopat creştin, care le-a statornicit şi le-a făcut de obşte în toată lumea creştină, prin votul şi semnătura lui; iar normele de drept canonic asemenea s-au bucurat de cea mai mare autoritate. Sub aceste peceţi şi-a primit moştenirea ortodoxă, de la naşterea ei, Biserica naţională a neamului românesc, care şi-a păstrat-o apoi în cursul veacurilor cu toată scumpătatea şi şi-a iubit-o şi înflorit-o ca pe o comoară sfântă a sufletului românesc, păstrând-o neatinsă până în ziua de azi.

Iar mai departe:

Faţă cu aceste stări de lucruri, am socotit de datoria Bisericii noastre Ortodoxe din România Mare, să aibă ea cea dintâi cuvântul public de desluşire în chestiunile acestea, ca una care în vremurile grele ale stăpânirii turceşti a făcut cele mai nepreţuite jertfe pentru Ortodoxia întregii creştinătăţi de Răsărit.

În privinţa menirii ei, frăţiile voastre ştiţi că Biserica Ortodoxă de Răsărit nu trăieşte pentru ea, ci ca să slujească neamurilor printre care se află în numele Mântuitorului Hristos, care a apărat adevărul şi drepturile vieţii şi a murit pentru ele.

Noi, căpeteniile ei, prin urmare, n-avem dreptul să ne punem credincioşii în luptă cu adevărul – ca în cazul bunăoară al calendarului iulian – şi nici n-avem datoria să ne robim literei din trecut cu preţul abaterii credincioşilor noştri de la calea muncii, culturii şi a adevăratei moralizări – ca în cazul multelor zile de nelucrare – pentru că Însuşi Mântuitorul ne-a lămurit, cum că ,,nu e omul făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”. Datoria noastră deci este să nu pogorâm Biserica lui Hristos la servirea lenevirii, ci e să o păstrăm de-a pururi numai în slujba adevărului şi a adevăratei moralizări, pentru că Mântuitorul a întemeiat-o, ca prin ea ,,lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă”.

Pentru aceasta, spre a se înlătura unele nepotriviri dintre rânduielile noastre ortodoxe şi dintre cerinţele grabnice şi adevărate ale vremurilor în care trăim, socotim că a sosit timpul, să ne luăm cu toţii curajul şi răspunderea discutării şi a dezlegării lor.

Cum însă sfânta noastră Biserică Naţională nu este decât un mădular al Bisericii Ortodoxe, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, din care fac parte azi într-o egală măsură toate Bisericile Ortodoxe Naţionale ale diferitelor state ortodoxe, noi ierarhii şi teologii români, nu avem după canoane altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme, cu toată pătrunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi ,,să facem naufragiu dinspre cele ale credinţei”, ca apoi, după ce le vom fi pregătit astfel, să le supunem spre hotărâre Soborului General al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

De la calea aceasta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori după porunca Sfintei Scripturi, ,,să păstrăm unitatea duhului, întru legătura păcii” şi al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie chiar numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă, pe care o are în decomun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă.

La 1920 era deci, după părerea Prea Sfinţitului Patriarh Miron Cristea, vreo 9 chestiuni, a căror rezolvare depindea de Soborul a toată lumea creştină. Printre ele era şi înlocuirea calendarului iulian cu a celui gregorian sau cu un altul mai nou şi mai exact ştiinţificeşte ca acesta din urmă.

O unificare reclamată şi de marile interese ale ţării.

În 1920, se pune deci ca o chestiune de iniţiativă, nu de rezolvare, problema calendarului iulian. D-lor, şi această reformă a calendarului iulian trebuia făcută în de comun acord şi cu toată Biserica Răsăritului şi mai ales în de comun acord şi cu întreaga massă a credincioşilor Bisericii noastre româneşti.

Biserica nu aparţine numai capilor Bisericii. După însăşi definiţiunea apostolilor, ea este compusă din clerici, câteva sute sau mii, şi din mireni câteva milioane, câteva zeci de milioane, câteva miliarde în decursul veacurilor. Nici o hotărâre importantă care atinge însăşi existenţa credinţei, nu poate să fie luată fără de consensul general al tuturor.

Ei bine, s-a făcut reforma calendarului iulian, fără să se ţină seamă de părerea mulţimii. A fost o greşeală, deşi în acest caz ştiinţa astronomică avea dreptate, pentru că noi rămăsesem în urmă cu 13 zile. Da, este just. Totuşi formele trebuiau păstrate.

Eu am întrebat atunci pe Î.P.S. Mitropolit: Eşti de acord cu toată Biserica Răsăritului ? Mi-a răspuns: da. Dar la aplicarea reformei numai Biserica din Constantinopol şi Biserica din Grecia au aplicat stilul nou, celelalte Biserici răsăritene au rămas cu stilul vechi.

Atunci s-a ivit între creştinii ortodocşi această situaţie curioasă, eram numai pe jumătate fraţi cu vechii noştri fraţi: eram numai pe jumătate alături de ei, în ceea ce priveşte sărbătoarea Paştelui, iar în ceea ce priveşte celelalte sărbători, eram cu 13 zile înainte.

Aceasta, d-lor, a avut un mare răsunet, mai ales în massa mare a poporului. Ştiţi d-voastre câţi sunt astăzi, cu miile şi cu zecile de mii, oameni la ţară care serbează în ascuns tot calendarul vechi ? Ştiţi d-voastre că în Basarabia, aproape toată, se ţine calendarul vechi ? În Vlaşca, lângă Bucureşti, două treimi din populaţia judeţului se ţin şi serbează după stilul vechi ?

Şi este natural aceasta, d-lor. Pentru popor viaţa este una. Ea este legată cu întâmplările, cu lucrările agricole. Credinţa poporului nu este o credinţă ca a noastră, aşa de aniversări. Omul acela crede sincer că în ziua de Sfântul Nicolae nu este aniversarea Sfântului Nicolae din Myra Lichiei, ci că atunci sfântul este prezent în cer, se uită la el şi aşteaptă vizita lui. Un ţăran din satul meu spunea: cum, domnule, vasăzică străbunii mei de 18 veacuri, toţi aceştia au greşit ? Apoi ce zice sfântul, care mă aştepta pe mine la ziua aceasta, şi eu am fost cu două săptămâni înainte şi nu era acasă ? (Exclamaţiuni pe băncile majorităţii). Da, da, un ţăran din satul meu, şi vă spun şi nume.

D-lor, noi putem avea orice părere, dar suntem siliţi să avem de-a face cu realităţi. Şi aceasta este realitatea: că la cultura savantă a d-voastre, ieşiţi din universităţi străine sau din ale noastre, la ştiinţa d-voastre care cuprinde veacuri în ea, la aceasta corespunde o credinţă simplă, sfântă, dar fanatică până la martiraj în massele profunde ale ţărănimii (Aplauze pe băncile partidului ţărănesc). D-lor, vă rog să nu mă aplaudaţi … (Zgomot, întreruperi pe băncile majorităţii).

O voce de pe băncile majorităţii: Sunt puţini.

D-l Dr. N. Lupu: Este foarte trist că sunt puţini. Aceasta n-ar împiedica însă, că dacă d-voastre aţi fi un reflex adevărat al poporului ca ei, să aprobaţi ceea ce aprobă şi dânşii.

D-l Cezar Spineanu: Dacă am fi ca ei.

D-l Dr. N. Lupu: Bine ar fi să fii şi dumneata ca ei (Zgomot, întreruperi pe băncile majorităţii).

La 2 ani după aplicarea calendarului, au venit la mine doi ţărani din comuna Lipia-Bojdani: unul Constantin Ioniţă Bâşti şi altul – nu-i ştiu numele – era dascăl la biserică. Au bătut prin iarnă, prin zăpadă, prin frig, prin vânt, de 5 ori drumul la Bucureşti, 40 km, ca să vină la mine să merg cu dânşii la I.P.S. Patriarhul ca să-l roage, ce ?

Să le admită ca de Crăciun să facă popa în sat slujba şi de Crăciunul lor. Le-am spus: ,,Cum să merg eu cu d-voastră la patriarh ? Doar el a schimbat calendarul, cum este”. - ,,Ei, o să ne ierte”. Nu m-am dus o dată, nu m-am dus a doua oară, când am văzut că sunt aşa tenaci, am mers cu dânşii. S-au plecat în genunchi şi au sărutat anteriul patriarhului. Şi a vorbit unul: ,,Înalt prea sfinte, eu m-am dus în ajunul bobotezei la biserică şi am luat agheasmă sfinţită de preot într-o sticlă şi am păstrat-o pe vară. Dar m-am dus şi la ajunul bobotezei al nostru adevărat, şi am făcut eu agheasmă, aşa cum a lăsat datină părinţii noştri: am spus de 10 ori Tatăl nostru, am bătut metanii, şi am pus într-o sticlă şi agheasmă de-a mea. Pe vară, a preotului a făcut viermi, a mea nu (Exclamaţiuni, ilaritate pe băncile majorităţii).

Vedeţi convingerea, în materie de credinţă nu există posibilitate de convingere. Sunt savanţi care au greşit pentru că au plecat cu idei preconcepute care nu erau aşa. Şi eu i-am spus: ,,Bine Ioane, dar poate nu era sticla curată”; în sfârşit a văzut el că ştiinţificeşte argumentul său nu există. Şi atunci, celălalt, dascălul care vedea cauza pierdută, a intervenit el şi a spus: ,,Înalt prea sfinte, nici păsările cerului nu ţin calendarul d-voastră pentru că cucul – vedeţi argument – este o pasăre care nu-şi cloceşte singură ouăle, ci le pune în cuibarul altor păsări. Şi pentru aceea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel l-au condamnat ca de ziua lor să nu mai poată cânta, să răguşească. Răguşeşte de Sfântul Petru al nostru, dar de al d-voastră cântă cucul ! (Ilaritate, exclamaţii pe băncile majorităţii).

Ei, în sfârşit, cum a fost, cum n-a fost, calendarul acela s-a aplicat.

Să nu creadă însă Sfântul Sinod că s-a aplicat prin autoritatea sa. Nu, ci prin munca şi autoritatea celor 10.000 preoţi de la ţară; aceia au dus lupta grea pentru a-l putea impune şi înfăptui.

D-lor, eu ştiu un lucru din satul meu. În satul meu, tata este preot bătrân, care păstoreşte de 55 de ani. El n-a avut ceartă cu nimeni, este considerat şi i se spune nu ‘părinte’, ci ‘nănăşel’. Ei bine, cu ocazia aplicării acestui calendar, la care eu l-am convins, a avut şi el un baptist, Simion Creţu. Şi tata care este credincios, credea că va da seamă înaintea lui Dumnezeu de acest Simion rătăcitul şi un an de zile s-a rugat şi spunea: ,,Cum o să mă prezint eu în faţa lui Dumnezeu cu o oaie rătăcită ?” Şi l-a convins.

Azi, cu schimbarea Pascaliei, tot satul a revenit nu numai la Pascalia veche, dar şi la calendarul vechi !

D-lor, a fost o greşeală, calendarul îndreptat a fost acceptat totuşi, pentru că într-însul se conţinea o garanţie din partea Sinodului cum că de sărbătorile Paştilor nimeni nu se atinge. În acest sens a vorbit şi raportorul către Sfântul Sinod, în acest sens este şi hotărârea Sfântului Sinod, în acest sens este şi enciclica Sfântului Sinod, pentru că la 1924, când s-a schimbat calendarul iulian, atunci a fost un raportor, o hotărâre dată de Sinod, o enciclică către popor, toate deschise şi pe faţă. Veţi vedea mai târziu că la sfârşitul anului 1928 nu este aşa.

Raportorul de atunci – ironia soartei – este acelaşi episcop, care este raportorul contrar în aceeaşi chestiune astăzi, este Bartolomeu al Râmnicului. Voiu veni acum la urmă asupra psihologiei Sfântului Sinod.

Ce spune el ? El spune aşa: că data Paştilor nu se poate în nici un caz să fie îndreptată şi să iasă din normele Sinodului Ecumenic de la Niceea. La Niceea s-a stabilit că pentru a rupe definitiv între creştini şi iudei – până atunci iudeii creştini erau la un loc cu ceilalţi iudei – elementul gentilic, păgân, fiind majoritatea, a decis că Paştile se vor serba în prima duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară: echinocţiul la 21, luna plină, să spunem, la 22, duminica la 25 atunci se serbează Paştile. Şi aşa, pe aceste norme, Paştele nostru a căzut totdeauna între 22 martie şi 25 aprilie, niciodată înainte, niciodată mai târziu. Anul acesta, pentru prima dată, Paştele cade la 18 martie stil vechi. Şi mai adăugau Sfinţii Părinţi de la Niceea: pentru că se poate întâmpla ca şi cu aceste norme să fie confuzie între Paştele evreiesc şi Paştele nostru, de aceea stabilim că dacă evreii au Paştele în acelaşi timp cu noi, mai dăm înapoi încă cu o săptămână şi venim în duminica cealaltă. Pentru ce ? Pentru că Paştele evreiesc este un Paşte naţional: ei serbează revenirea din robia Egiptului şi la acest Paşte a luat parte şi Domnul nostru Iisus Hristos şi după aceea a fost răstignit şi pe urmă a înviat. Se face invers, cum fac d-nealor: a pune Paştele nostru înainte însemnează că Hristos întâi a înviat şi pe urmă a fost răstignit şi a făcut Paştele cu ceilalţi. Aceasta este logica. De aceea, ca să se rupă definitiv cu evreii, s-a stabilit aceste norme. Desigur că în viaţa popoarelor şi în epoca primitivă a creştinismului n-a fost aşa de uşor de impus o dogmă. Şi de aceea s-a întâmplat că peste 200 de ani s-au mai găsit eretici care au serbat Paştele odată cu evreii.

Ei bine, d-lor, lucru curios, sfinţii părinţi ai Bisericii noastre din Sinod tocmai această erezie dintre Sinodul de la Niceea şi Sinodul de la Antiohia le citează în favoarea lor ca să serbăm astăzi Paştele după evrei. Se poate o mai mare aberaţie şi o mai mare confuzie, ca să citezi timpul de erezie al creştinismului şi să te duci la el înapoi ? Atunci ce s-a făcut ? S-a convocat Sinodul de la Antiohia la 510 şi acolo s-a stabilit că acei clerici sau mireni care vor călca canonul 7 apostolic şi canonul 1 de la Antiohia, prin care se hotărăşte serbarea Paştilor, diferit de evrei, după ei, vor fi pedepsiţi cu afurisenia, cu caterisirea, cu excluderea din biserică.

Prea sfinţitul episcop Bartolomeu al Râmnicului Noului-Severin citează canonul din Sinod şi canonul din apostoli după care, spune el, că poporul român să fie liniştit că nu se schimbă nimic în privinţa Sfintelor Paşti, fiindcă noi, Sinodul, nu suntem nebuni să fim caterisiţi şi să vă facem să fiţi caterisiţi şi afurisiţi şi voi mirenii. Şi atunci se spune precis că se va lămuri – e raportul de la Patriarhie – ,,că Bisericii Române nu este indiferentă coincidenţa dintre Paştele creştin cu cel evreiesc, pentru cuvântul că din cele şapte motive şi consideraţii pentru care coincidenţa aceasta a fost oprită de Biserica Creştină, şi care reies din rândurile de până acuma ale Sfintei noastre Biserici, două cel puţin sunt cu neputinţă de înlăturat.

Lucrul acesta (adică menţinerea Pascaliei vechi) nu e nici imposibil, nici greu; şi prin el să păstrăm cultul în tradiţiile noastre bisericeşti atât de strâns legate de poporul nostru şi atât de iubite de el”.

D-lor, Sfântul Sinod, şi aici, d-le preşedinte al consiliului de miniştri, să-mi daţi voie să protestez împotriva cancelariei Sfântului Sinod, care închipuindu-şi că este cancelaria Vaticanului, a refuzat să-mi pună la dispoziţie actele şi documentele privitoare la Pascalie; d-voastre veţi stabili o dată pentru totdeauna că asemenea lucru nu este posibil căci, după cum voiu dovedi mai la vale, Sinodul român deşi de sine stătător, lucrează sub controlul şi autoritatea Statului. În special ţin să atrag atenţia d-voastre că P.S. Arhiereul Tit Târgovişteanul a refuzat să-mi pună actele la dispoziţie.

D-lor, ce spune Sinodul în 1924 în hotărârea lui, la punctul 4, cu privire la serbarea Paştelui: ,,Se menţine principiile şi dispoziţiile canonice stabilite de întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea. Pe temeiul acestor principii şi dispoziţii canonice, Paştele se serbează în prima duminică după lună plină, care cade după echinocţiul de primăvară”, iar mai departe, ,,dacă s-ar întâmpla ca data serbării Paştelui astfel stabilită să concadă cu Pasca evreiască, în acel caz sărbătorirea Paştelui nostru se amână pe duminica următoare cum prescriu dispoziţiile canonice”.

Aceasta este hotărârea Sfântului Sinod, extras din sumarul schiţei de la 13 noiembrie 1923. Mai clar, nu se poate.

Vasăzică, angajament din partea Sfântului Sinod că nu se atinge de Pascalie, angajament sub care, şi numai sub rezerva ţinerii acestui angajament, populaţia creştină a acestei ţări a primit calendarul îndreptat !

Ce spune enciclica către popor:

1) ,,Că Bisericile Ortodoxe naţionale să nu îndrepteze în calendarul sfintei noastre Biserici de Răsărit decât socotelile de timp pe care Sosighene le-a calculat greşit, şi

2) Ca să nu se schimbe în calendarul astfel îndreptat nici aşezările Sf. Părinţi pentru serbarea Paştilor, nici numirea sfinţilor din fiecare zi aşa cum o avem astăzi, nici posturile, nici sfintele slujbe zilnice prevăzute şi rânduite la tipicul ortodox”.

Şi după care, data Sfintelor Paşti se va calcula ca şi în trecut tot după vechea noastră Pascalie cu păstrarea neştirbită a acelora dispoziţiuni.

Iar mai departe la cap. IX al enciclicei zice: ,,Iar cât pentru cuprinsul ortodox al calendarului îndreptat de Sf. Sinod, să vă fie în ştire că nu s-a atins nimic cum am spus şi mai sus, din ce s-au aşezat pentru Sf. Paşti, pentru praznice şi sărbători, pentru posturi şi ritual, Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Aşa de pilda, data Sf. Paşti se va calcula în acest calendar, ca şi în trecut, adică tot după vechea noastră Pascalie, cu păstrarea neştirbită a aceloraşi legături dintre Sf. Paşti şi dintre sărbătorile dependente de el”.

Vasăzică, singura modificare care era de făcut era ca adoptându-se după calendarul gregorian, în loc să fie Paştele între 22 martie şi 25 aprilie, să fie dat cu 13 zile înainte, adică să fie între 4 aprilie şi 8 mai. Este iarăşi foarte curios, că în argumentarea de rândul acesta a Sfântului Sinod se spune: cum să călcăm noi hotărârile Sinodului de la Niceea şi să punem Paştele la 5 mai, dar uită angajamentul pe care l-a luat şi că 4 aprilie corespunde cu 22 martie şi că 8 mai corespunde cu 25 aprilie. Desigur, această hotărâre n-a fost fără mari efecte morale. V-am spus ravagiile pe care le-au făcut în lumea de la noi. A făcut mai mari ravagii în Basarabia.

D-lor, nimeni nu se poate îndoi de inimiciţia ce ne-o poartă nouă comuniştii din Rusia. Ştiţi că au adus în satele care sunt de-a lungul Nistrului cele mai mari şi cele mai frumoase clopote din Rusia şi le-au instalat în biserici şi le trag de câte ori sunt sărbători după calendarul vechi, iar poporul moldovean de dincoace se uită cu gura căscată şi ochii deschişi cum se serbează acolo sărbătorile după vechiul calendar. Socotiţi că aceasta nu are o influenţă ? Dar lumea s-a deprins cu acest calendar şi atâta vreme cât era totuşi o punte de legătură între jumătatea ţării care respectă calendarul vechiu şi cea care respectă calendarul nou şi între Biserica Creştină de Răsărit, care nu primise calendarul nou, dar toţi serbau Paştile la aceeaşi dată, lucrurile mergeau cum mergeau. Era un punct comun, o legătură de unire: sărbătoarea Paştilor.

Ce se întâmplă însă ? În lăcomia de reformă ce stăpânea duhul ştiinţific şi al reformei, Sfântul Sinod văzând pasivitatea guvernului şi în parte a poporului, la 13 iunie 1928 – vă rog reţineţi, patriarhul regent fiind absent – preşedintele Sinodului, P.S.S.D.D. Pimen, fără a aviza în prealabil nici pe preşedintele consiliului de miniştri, nici pe ministrul cultelor – eu am fost membru în acel cabinet şi nu ştiu dacă a fost consiliu de miniştri în care să se fi pus chestiunea calendarului – d-ta, d-le Duca, poate că ştii (D-l G. Duca face un semn de negaţiune), fără ştiinţa mea, a decis deodată călcarea hotărârii Sinodului Ecumenic din Niceea şi a Sinodului român din 1924, schimbând data Paştilor. Acest lucru l-am aflat de la tatăl meu, când în octombrie trecut m-am dus acasă şi mă îngrozisem, când mi-a spus: ,,Cum se poate ca Sfântul Sinod să-şi calce cuvântul ? Iată calendarul cel nou tipărit cu data Paştelui la 31 martie !”

Am venit la Bucureşti şi am spus d-lui Lapedatu, ministru al cultelor şi prim-ministrului că nu pot admite acest lucru. Şi, d-lor, în epoca aceea au fost multe tentaţiuni, care să mă facă să părăsesc guvernul. D-l Titulescu îl părăsise, am fost solicitat şi eu să-l părăsesc, dar eu am avut înduioşare pentru acela care îşi pierduse fratele şi m-am gândit sincer că chestiuni economice importante trebuiau rezolvate. Vă fac însă o declaraţie: am spus şi d-lui ministru Lapedatu că pe chestiunea Pascaliei, dacă nu se revine, plec din guvern.

D-lor, pe urmă ştiţi ce a venit. Guvernul s-a retras; noi am intrat în campanie electorală şi am pierdut din vedere problema (ilaritate pe băncile majorităţii). Puteam ca în timpul campaniei electorale să mă gândesc la Pascalie ? Vă rog să nu râdeţi. Dacă nu veneam eu aici să anunţ interpelarea, cine vorbea despre această chestiune ? Până acum eraţi cu toţii muţi, nu îndrăzneaţi; de ce nu aţi vorbit până acum ? (Ilaritate pe băncile majorităţii). Da, acum vă găsiţi mulţi.

D-lor, însă trebuie să fac aici o menţiune.

În şedinţa Sinodului de la 13 iunie 1928 au fost doi ierarhi, unul obscur, modest, măcar că a jucat un rol foarte mare la unirea Basarabiei, dar cu convingere dârză, nu ca şeful lui, care se schimbă pe toate strunele, Dionisie, vicarul de la Chişinău şi arhimandritul Tit Târgovişteanul, care s-au opus.

Iată ce înţeleaptă şi frumoasă opunere face în scris Tit Târgovişteanul: ,,În calitate de membru în comisiunea specială instituită pentru stabilirea datei Sf. Paşti pentru anul viitor 1929, cu frăţească dragoste am onoare a vă aduce la cunoştinţă că nu împărtăşesc avizul majorităţii comisiunii, care propune data de 31 martie ca să fie sărbătorit Sf. Paşti în anul viitor, pentru următoarele motive:

1. Chestiunea Pascaliei este o chestiune de ordin ecumenic şi stabilită de un sinod ecumenic, deci un sinod local nu are competenţa şi nici calitatea să dispună în contra unei hotărâri a unui sinod ecumenic.

2. Data propusă de comsiune, 31 martie, fixează sărbătorirea Sf. Paşti înainte de Paştele evreiesc, ceea ce constituie o gravă abatere atât de la rânduiala ecumenică, cât şi de la hotărârea principială luată de Sf. Sinod român în 1924, cu prilejul îndreptării calendarului”.

Era un om, care se ţinea de cuvânt, care îşi aducea aminte de angajamentul pe care îl luase.

Mai departe:

,,3. Fixarea datei Sf. Paşti iese din cadrul de competenţă a unei biserici provinciale şi nu se poate lua o măsură definitivă fără o prealabilă înţelegere cu celelalte Biserici surori.

4. Cred că nu este oportun ca acum când spiritele împotriva schimbării calendarului s-au potolit” … – vedeţi ce prooroc – ,,să aşezăm data sărbătoririi Sf. Paşti în dezacord cu celelalte Biserici surori, fiindcă implicit se va pune din nou în discuţiune şi spiritele cu greu potolite, se vor aţâţa din nou împotriva calendarului însusi, nu numai a datei Sf. Paşti”.

Ceea ce v-am spus că se va întâmpla.

Mai departe: ,,Având în vedere toate acestea şi fără a tăgădui justeţea observaţiunilor de ordin ştiinţific – zice el cu oarecare ironie – invocate de comisiune, opinia mea e ca sărbătorirea Sf. Paşti în 1929 să se fixeze de acord cu toate Bisericile surori şi să se sărbătorească laolaltă cu toată creştinătatea ortodoxă”.

D-lor, cu toată această opinie separată a arhimandritului Simedrea, Sinodul hotărăşte de data aceasta pe ascuns, pe furiş, fără să se ştie nici de mireni, care sunt fraţii lor în Biserica Domnului, nici de preşedintele consiliului, nici de miniştri, care au răspunderea în stat, şi stabileşte el singur, în şedinţă secretă şi pe furiş, schimbarea datei Paştilor !

Enciclică, desigur, nu au mai dat; se scula toată lumea în picioare, şi de aceea au procedat pe ascuns, la întuneric, ca orice făcător de rele.

Dar lumea s-a mişcat, au început campanii prin gazetă, doi din cei mai buni scriitori ai noştri şi cunoscători în lucrurile bisericeşti: Nichifor Crainic şi Nae Ionescu s-au făcut protagoniştii acestei juste mişcări pentru păstrarea credinţei străbune.

Dar, d-lor, mai mult, Facultatea de Teologie, profesorul Mihălcescu, decanul acestei facultăţi, cel mai învăţat în materie de canoane şi de dogme, împreună cu delegaţi ai tuturor preoţilor din ţară, s-au adunat în congres în ziua de 25 octombrie 1928 şi au decis a aduce la cunoştinţa I.P.S. preşedintele Sf. Sinod şi membrilor săi că:

,,1. Hotărârea Sf. Sinod, luată în legătură cu introducerea calendarului îndreptat a sărbătoririi Paştilor la 31 martie 1929, fiind luată pe neaşteptate pentru clerici şi popor, a introdus o completă dezorientare în cler şi a zguduit din temelie sufletul credincios al poporului român ortodox, care în adâncul conştiinţei sale religioase, se bazează nu pe calculele astronomice şi pe adevărurile ştiinţifice, ci pe tradiţia Bisericii sale Ortodoxe şi pe credinţa strămoşilor săi”.

Aceasta o zice consiliul preoţilor şi decanul Mihălcescu.

În al doilea rând, hotărârea aceasta s-a luat după ce timp de un an şi mai bine, întregul cler, punând în joc toată autoritatea sa, a făcut toate sforţările pentru a introduce în viaţa Bisericii hotărârea Sf. Sinod din anul 1926, despre calendarul îndreptat. În privinţa aceasta clerul în mare parte s-a bazat pe hotărârea Sf. Sinod din 14 mai 1927, şi pe pastorala I.P.F. Patriarh, pe numele P.S. Episcopi, cum că până la o înţelegere generală între toate Bisericile Ortodoxe, Sfintele Paşti se vor sărbători la data vechiului calendar, astăzi schimbându-se situaţia, clerul nu mai are autoritatea cuvenită pentru a explica necesitatea noii modificări, cu privire la sărbătorirea Sf. Paşti, şi a se impune poporului în faţa căruia a devenit bănuit.

Este, d-lor, o tragedie grozavă pentru preoţi, cei 10.000 preoţi ai noştri sunt între ciocan şi nicovală. Poporul îi ia la bătaie, dacă ţin calendarul nou, iar Sfântul Sinod îi ameninţă cu excomunicarea dacă nu serbează la 31 martie. Ce pot face ei ?

Mai departe congresul preoţilor continuă:

,,3. Din nenorocire, toate neajunsurile vieţii sociale şi economice, îndeosebi în Basarabia, unde bântuie foametea, poporul incult le pune în legătură cu sărbătoarea Sf. Paşti şi clerul în situaţia în care se găseşte se simte cu totul dezarmat şi dezorientat, pentru a convinge poporul în neadevărul concepţiilor lui greşite şi nenorocite.

4. Congresul are informaţii precise, că pe chestiunea sărbătoririi Sf. Paşti, poporul credincios nu numai de jos, a început a se înstrăina de Biserica Ortodoxă strămoşească, formând chiar comunităţi mai mici sau mai mari, care botează, îngroapă şi fac servicii divine fără preot şi astfel, pe o chestiune fără nici o însemnătate dogmatică, ne trezim în ajunul dezbinării Bisericii noastre naţionale.

5. În împrejurările de astăzi, data sărbătoririi Sf. Paşti, hotărâtă de Sf. Sinod, cu mare succes se exploatează de adversarii Bisericii Creştine Ortodoxe ca: adventiştii, baptiştii şi tot felul de secte cu nuanţă protestantă.

Luând în considerare toate cele de mai sus arătate cum şi aceea: a) că data sărbătoririi Sf. Paşti nu este o chestiune dogmatică; b) că chiar Sinoadele Ecumenice nu decretau ceva nou pentru conştiinţa Bisericii, ci în urma mai multor discuţii, formulau şi stabileau sensul adevărat al dogmelor, pe care Biserica le mărturisea mai înainte şi în deplină conformitate cu conştiinţa întregii Biserici; c) că astăzi cu chestiunea calendarului se ocupă Liga Naţiunilor şi se prea poate ca în urma calcurilor ce se vor face pentru toate popoarele civilizate, se vor cere noi modificări şi d) că data hotărâtă de Sf. Sinod nu coincide cu data sărbătoririi de celelalte Biserici creştine, congresul clerului ortodox din întreaga ţară, dându-şi foarte bine seama de gravitatea încercărilor în care e pusă integritatea Bisericii noastre naţionale, cât şi liniştea de stat, iar pe de altă parte, constatând că clerul în situaţia în care este pus prin hotărâri contradictorii, nu va putea fi în stare a evita consecinţele păgubitoare posibile în viaţa Bisericii, cu adâncă smerenie roagă pe sanctitatea voastră, înalt prea sfinţite patriarh şi pe întreg Sf. Sinod să binevoiască a pune din nou în discuţie data sărbătoririi Sf. Paşti, revenind la hotărârea sa din 14 mai 1927, până la înţelegerea definitivă cu celelalte Biserici Ortodoxe”.

Urmează 239 de semnături ale delegaţilor întregii preoţimi a ţării, în frunte cu preotul Mihălcescu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Vasăzică, nu numai poporul, dar întreaga preoţime a ţării, tot clerul, sunt revoltaţi de această schimbare.

D-lor, dar noi nu suntem izolaţi – cum voiu arăta mai departe – Biserica noastră este întinsă; ea cuprinde o mulţime de alte surori. Ei bine, toate celelalte patriarhii, cea din Ierusalim cea din Constantinopol, şi vă rog, d-le preşedinte de consiliu, să cereţi dosarul şi veţi vedea ceea ce mie nu mi s-a arătat, dar ceea ce am văzut printr-un secret al meu: scrisoarea patriarhiei din Constantinopol şi telegrama patriarhiei din Ierusalim, care imploră în genunchi pe fraţii din Sfântul Sinod român să nu iasă din Biserica Ortodoxă Română şi să serbeze Paştile odată cu celelalte surori, la data de 5 mai.

D-lor, văzând aceste agitaţiuni, şi când am văzut că într-o oarecare măsură şi Sfântul Sinod a început a se îngrijora – convocase episcopii pentru revizuire – m-am hotărât pentru a le uşura poziţia, să ridic cuvântul în acest parlament, în ziua de 19 ianuarie anul acesta. Însă, cum m-am păzit tot timpul ca nu cumva să fiu acuzat de această crimă împotriva credinţei, că aş dori să fac o agitaţiune politică pe această chestiune – o socotesc o crimă şi declar înaintea d-voastre că dacă cumva vreo popularitate ar cădea asupra mea, în urma măsurilor ce le va lua guvernul, nu voiu beneficia de ea; m-am dus la patriarh şi am vrut să-i cer consimţământul de a veni cu o comunicare aci, spunându-i că voiu uşura dezbaterile Sinodului din 24 ianuarie. Şi, d-lor, aci intervine un fapt de o foarte mare gravitate, pe care, dacă ar fi în joc numai o chestiune vremelnică politică, poate că aş ezita să o spun, dar fiind în joc, cum voiu arăta, o problemă mult mai gravă, sunt dator să spun adevărul întreg, oricine s-ar supăra.

Patriarhul era bolnav. I-am spus: ,,Înalt Prea Sfinte, mă ştii că sunt fiu de preot credincios; mă ştii că cu multă trudă vreau să zidesc o biserică în satul meu; eu te rog să-mi dai voie să ridic în parlament chestiunea Pascaliei, pentru ca din ceea ce voiu spune acolo să facem oarecare presiune asupra Sinodului”.

Prea Sfinţia Sa era bolnav. Mi-a spus: ,,Nu e bine să se transforme o chestiune religioasă într-una politică. Forul parlamentului este un for politic. Nu aduce chestiunea în parlament pentru că, uite, aici este textul rezoluţiunii mele”. Şi acea rezoluţiune pe care Prea Sfântul a zis că o va prezenta Sinodului cerea revenirea la 5 mai, pentru că altfel suntem biserică în schismă şi ne rupem de celelalte biserici surori.

Se înţelege că un asemenea argument pe mine m-a convins, cu atât mai mult cu cât asigurări similare – nu ştiu de la cine – au avut şi ceilalţi şefi de partide.

Am socotit chestiunea câştigată şi am plecat. Dar la 24 ianuarie se întâmplă, d-le preşedinte, acest fapt nou în viaţa politică a României, ca soluţiunea prezentată în interesul Bisericii şi în interesul liniştei în stat, de patriarh, care este şi regent, este înfrântă de un conciliabul de 10 preoţi, cheme-se cum s-or chema.

Ei bine, acest fapt nu se poate întâmpla, nu trebuie să se întâmple, ca un corp constituit, fie chiar Înaltul Sinod, ca să se opună părerii, care este a capului statului, iar nu numai a capului Bisericii ! Intrăm de-a dreptul în regim teocratic.

Pentru că, d-le preşedinte, refuz să cred că acea rezoluţiune n-a fost prezentată.

Şi atunci, d-lor deputaţi, atunci când şi ultima speranţă de îndreptare a erorii a dispărut, atunci m-am hotărât şi mă vedeţi astăzi aici; pentru că socotesc că eroarea mai poate fi reparată. La 17 martie viitor începe cu adevărat postul cel mare pentru toţi creştinii ortodocşi. Ce, crede Sinodul că a început cineva postul ? L-o fi început el, dar el nu posteşte (Ilaritate pe băncile majorităţii).

Continuarea în articolul următor

Categorie: Calendarul Iulian | Vizualizări: 288 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 3.0/3
Total comentarii : 0
avatar