Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2019 » Aprilie » 14 » Despre uciderea lui Abel, întâiul preot mucenic. Despre așezarea zilelor, săptămânilor și lunilor ce s-a descoperit lui Set, fiul lui Adam
2:17 PM
Despre uciderea lui Abel, întâiul preot mucenic. Despre așezarea zilelor, săptămânilor și lunilor ce s-a descoperit lui Set, fiul lui Adam

 

Faptele anilor de la suta a treia (De la 200 la 300 de la Zidirea Lumii)

      Și era Abel pastor de oi , pe care le păştea pentru lână şi pentru lapte (Fac. 4,2), iar Cain era lucrător de pământ şi aduceau din ostenelile lor jertfe, cinstind pe Ziditorul lor, precum se învăţase (după mărturia Sfântului Atanasie) de tatăl lor Adam. Este arătat aici, că întâi Adam a început a cinsti pe Dumnezeu cu jerfe şi i-a învăţat pe fii săi s-o faca deasemenea, pentru că ceea ce văzuse la dânşii feciorii lui, aceea şi ei o făceau. Ci mai cu râvnă slujea lui Dumnezeu cu jertfe dreptul Abel, decât Cain, pentru că aducea din oile cele întâi născute şi mai alese, iar Cain aducea din rodurile pământului nu cele întâi rodite, ci cele mai de pe urmă şi mai proaste, iar pentru sine le ţinea pe cele mai bune.

Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre Darurile lui, iar spre Cain şi spre jertfele lui n-a luat aminte. Şi s-a scârbit Cain foarte, pentru că vedea fumul jertfelor lui Abel suindu-se în sus drept, iar de la ale sale jertfe fumul îl vedea revărsându-se pe pământ.

Încă se grăieşte de Părinţi şi aceasta: Că foc din Cer spre jertfele lui Abel se pogora şi le mistuia, iar de ale lui Cain nu se atingea, la care şi Sfântul Ioan Gură de Aur se uneşte (la trimiterea către Evrei, Cuv.22)

Şi s-a cuprins de zavistie Cain. Şi vrăjmăşuia asupra lui Abel şi din cea mai mare zavistie şi vrajbă i se schimbase faţa, precum zice Scriptura: „Şi a scăzut faţa lui."

Moartea prin zavistia diavolului a intrat în lume - zice Scriptura (Înţelep. 2, 24). Nu este omenească pizma, ci diavolească, pizma este de la diavolul. Omenească patimă este, adică din neputinţă a greşi, iar diavolească este a face rău din zavistie. Fiica diavolului zavistia este, care de se va însoţi cu cineva, nu ştie altceva să nască, fără numai răutate, iară răutatea naşte moarte. Nu socotesc că s-a însoţit Cain mai întâi trupeşte cu fiica lui Adam şi cu a sa soră Calmana, decât prin duhul cu fiica diavolului şi cu a sa pierzătoare zavistie. Căci n-a început mai întîi a naşte fii după trup, decât din zavistie răutate, iar răutatea întărindu-se, moarte a adus amândurora: lui Abel cea vremelnică, iar lui Cain cea veşnică.

Sabie cu două tăişuri este zavistia, care şi pe altul şi pe sine îl vatămă de moarte, dar nu mai întâi pe altul, decât pe sine. (Aşa Cornelie la „Facere" vers. 4; Adrihom fila 202; leronim şi Gură de Aur; Sfîntul Vasile „Pentru zavistie"). Căci mai mult pe a sa inimă o străpunge, şi grea durere îi face şi la faţă se schimbă şi oftează. Bine ocărăşte Sfântul Vasile pe zavistnic zicându-i: Pentru ce suspini, o, zavistnice: oare pentru a ta nevoie, sau pentru binele străin?

Cu adevărat nu atâta pătimeşte zavistnicul de a sa nevoie, pe cât de binele străin. Pentru că văzând pe aproapele său mai bun decât pe sine şi în bună sporire şi în cinste, se rumpe la inimă. Şi pe Cain nu atâta îl durea de neprimirea jertfelor sale de la Dumnezeu, pe cât pentru buna primire a jertfei fratelui său, şi nu pentru a sa pagubă se întrista, ci de a fratelui său bunăplăcere se scârbea, nici nu se îndrepta pe sine prin chipul cel îmbunătăţit al frăţâne-său, ci mai amar prin acela se făcea. Şi pe cât acela sporea înaintea lui Dumnezeu spre mai bine, pe atâta acesta sporea spre mai rele şi suindu-se acela întru înălţimea Milei lui Dumnezeu, acesta se pogora în adâncul pierzării. O, cât de cumplită răutate este zavistia!

Să auzim de ea cuvintele Sfinţilor Părinţi:

Grigorie de Nissa zicea: „Zavistia este începutul răutăţii, maica morţii, întîâa uşă a păcatului, rădăcină a tot răul!"

Iar marele Vasile ne îndeamnă: „Să fugim, fraţilor, de nesuferita răutate a zavistiei, pentru că este a şarpelui poruncă, a diavolului scornire, a vrăjmaşului sămânţă, a muncii arvună, a Dumnezeieştii plăceri împiedicare, cale de gheenă, de împărăţia Cerului lipsire".

Iar Sf. Gură de Aur în Trimiterea către Romani, cap. 3 zice: „Că măcar de ar fi cineva şi foarte îmbunătăţit şi de minuni făcător, iar de zavistie biruindu-se, nici un folos nu-i este lui de lucrurile cele bune ale lui, ci mai ales cu cei mai mari păcătoşi se socotesc. Măcar şi semne de ar face cineva, măcar şi fecioria de şi-ar păzi, ori post, ori şi culcare pe jos de ar arăta, şi la îngeri prin bunătăţi de ar ajunge, decât toţi va fi mai spurcat, această greşeală având-o (adică zavistia) şi decât preacurvarul şi curvarul şi tîlharul şi de morminte stricătorul, săpătorul, mai călcător de lege este".

„Şi a zis Cain fratelui său Abel: Să mergem la câmp, şi când erau în câmp, s-a sculat Cain asupra lui Abel fratele său şi l-a ucis pe el". Abel a fost întâiul mort în partea cea de sub cer. Şi văzură Adam şi Eva la fiul lor acea moarte, pe care singuri o aşteptau, căci nu ştiau chipul muririi. Auziseră din gura lui Dumnezeu că au să moară, însă nu ştiau ce este moartea aceea, iar atunci au cunoscut, când au văzut pe iubitul fiul for fără de suflare, fără de simţire, nemişcându-se cu trupul, cu totul nelucrător, mort, şi cunoscură cum că şi lor li se cade să fie aşa morţi şi au plâns mult. Una, pentru moartea cea văzută a fiului, iar alta pentru a lor cea aşteptată, însă plângea şi cea împreună născută sora lui Abel - Delvora nemângâiată. Şi când după cîteva zile, a început fireşte a se strica trupul mortului şi-a adus aminte Adam de cuvântul Domnului ce i se zisese: „Pământ eşti şi în pământ iarăşi te vei întoarce!” Au îngropat în pământ trupul fiului, plângând şi tânguindu-se. De atunci câmpul acela în care fu ucis Abel s-a chemat „câmpul Damascului", adică „încruntat", pentru că Damasc evreieşte „încruntat” se cheamă.

Abel fără de vină ucigându-se de fratele său din zavistie, înainte închipuire era a Patimii lui Hristos Domnul nostru, care avea a Se ucide fără de vină de jidovi din zavistia lor. Şi fu Abel întâiul Mucenic şi începutul Drepţilor, pentru că el întâiul Drept s-a arătat, mărturisit de Dumnezeu cu lucrul şi cu cuvântul. Mărturisit cu lucrul, când spre cea înălţată de el jertfă a căutat Dumnezeu, de care lucru şi Apostolul a pomenit zicând: „Mărturisit a fost că este drept, mărturisind Dumnezeu de darurile iui" (Evrei 11, 4). Mărturisit şi cu cuvântul, când Hristos Domnul defăimînd pe evrei de răutatea lor, le-a zis: „Va veni asupra voastră tot Sângele drept, de la Sângele dreptului Abel, până la Sângele lui Zaharia" (Matei 23, 35). Deci prin unele ca aceste mărturii Dumnezeieşti, arătat fu că drept este Abel şi întâi începător al tuturor Drepţilor, care prin sângele său a întemeiat întâia Biserică a drepţilor. Pentru că de la sfîrşitul mucenicesc al acestuia a început a se zidi Biserica legii vechi cu Muceniceştile sângiuiri, ucişi fiind nevinovaţii Drepţi şi Sfinţii lui Dumnezeu Prooroci.

Încă se mărturiseşte de Sfinţii Părinţi Vasile, Ambrozie şi leronim la acest loc şi aceasta: Cum că Sfântul Abel mai înainte de cunoaşterea însoţirii (nunţii) a murit în feciorie neprihănită.

Augustin grăieşte de dânsul aşa: „Întâiul chip al Mântuitorului nostru, după greşeala lui Adam, Abel l-a arătat, care feciorelnic, Preot Mucenic a fost; feciorelnic, fiindcă mai înainte de însurare a murit; Preot, că aducea lui Dumnezeu bine plăcutele jertfe; iar Mucenic, că pentru adevărata Dumnezeiască cinstire omorât fu"

Iar după săvârşirea răutăţii lui Cain asupra lui Abel celui fără de răutate, a zis Domnul Dumnezeu către Cain, cu groază: „Unde este Abel fratele tău?" Nu ca neştiind l-a întrebat Atoateştiutor fiind, ci la pocăinţă vrând să-l întoarcă pe ucigaş, ca să-şi mărturisească înaintea lui păcatul cel făcut. Iar împietritul păcătos, nu numai nu şi-a mărturisit lucrul său cel rău, ci şi a-l tăinui pe el înaintea Atotvăzătorului Dumnezeu vrând, a răspuns cu mândrie: „Nu ştiu de el, au doară străjer sunt fratelui meu?"

Ticălosul ucigaş spune minciună, şi prin singură minciuna sa se vădeşte şi se osândeşte, pentru că zicând: „Au doară strajă sunt eu fratelui meu?" a arătat în aceea că nu era în el iubire de frate, prin care era dator a străjui şi a păzi pe mai tânărul frate, ca să nu i se întîmple lui vreun rău. „Iar cel ce nu iubeşte pe fratele său ucigaş este" (I loan 3, 15).

Deci de faţă îi pune Domnul păcatul lui, înaintea ochilor zicându-i lui: “Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Măcar de te şi tăinuieşti tu, ci singur lucrul tău grăieşte asupra ta; măcar deşi tace fratele tău, ci Sângele lui către Mine strigă. Măcar şi Sângele de ar tăcea, apoi pământul ce s-a adăpat cu Sângele lui şi a primit în sine trupul lui, nu va tăcea, ci va striga, iar mai ales în vremea aceea când îl va scoate din sine viu, în cea de obşte a tuturor înviere. Deci blestemat să fii tu pe pământul care şi-a deschis gura sa ca să primească Sângele fratelui tău din mâna ta şi când vei lucra pământul să nu iei dintr-însul îndestulat rod. Încă nu-i este destul păcatului tău celui mare acea pedeapsă, ci încă şi suspinînd şi tremurând vei fi pe pământ în toată viaţa ta, până ce pe tine cel ce n-ai voit a te pocăi, te va lua veşnicul cutremur în iad.

Deci Cain mustrat fiind de Domnul, s-a spăimântat şi a suspinat şi a tremurat şi din ceasul acela a început a tremura în toată viata sa.

Apoi deznădăjduindu-se de Milostivirea lui Dumnezeu a zis: Mai mare este vina mea decât a mi se ierta; atâta de mare este păcatul meu, cât nu se poate a fi el iertat. Deci voi ieşi de aici izgonindu-mă şi de la Faţa Ta mă voi ascunde şi voi suspina şi voi tremura pe pământ şi tot cine mă va afla mă va ucide. Dumnezeu a pus semn pe Cain, ca să nu fie el ucis de cei ce I-ar afla pe el, până la bătrâneţele lui.

Şi a ieşit Cain de la faţa lui Dumnezeu, împietrit cu inima. Apoi s-a temut de a se arăta şi înaintea feţei părinţilor săi, Adam şi Eva, ci luând în taină pe cea împreună născută soră a sa Calmana, s-a dus la o ţară departe şi s-a sălăşluit în pământul Naid. Acolo a început cu sora sa a trăi şi a naşte fii.

Vina cea grea a lui Cain s-a făcut mai grea, când a socotit că mai mare este păcatul lui decât Milostivirea lui Dumnezeu şi în deznădăjduire a venit, pentru că deznădăjduirea este pierzare de tot a păcătosului. Şi luda după aceea nu mai mic păcat, ci încă mai mare a făcut, măcar deşi nu cu ale sale mâini ucigând pe Hristos, ci însă dându-L spre ucidere. Pentru că cei ce prin alţii face, prin sine face. Iar de nu s-ar fi deznădăjduit, ci cu pocăinţă ar fi căutat Milostivirea lui Dumnezeu ar fi câştigat iertare. Precum şi Petru lepădându-se de Hristos şi plângând cu amar a câştigat-o. Pentru că nu este păcat care să biruiască Milostivirea lui Dumnezeu şi nu-i este cu neputinţă lui Dumnezeu a mântui pe tot păcătosul ce se pocăieşte, însuşi Dumnezeu în proorocia Isaiei grăind: „Au doar nu poate mâna Mea să izbăvească, sau nu pot să mântuiesc? Numai aş voi să se pocăiască cu adevărat păcătosul şi să se îndrepteze". (Isaia 5,20) Iar nădejdea de iertare lui îi este încredinţată din cuvintele Domnului, care în proorocia lui lezechiil grăieşte: „Cel fărădelege de s-ar întoarce din toate fărădelegile sale, toate greşelile lui nu se vor pomeni" (lez. 18, 21). Şi nu este îndoire, că ar fi câştigat Cain Milostivire de la Dumnezeu, de ar fi căutat cu pocăinţă iertare.

Încă a adăugat Cain către deznădăjduire şi fuga cea de la Dumnezeu. Pentru că cel ce se deznădăjduieşte de Milostivirea lui Dumnezeu, se depărtează de la Dânsul, „Mă voi ascunde de la Faţa Ta" zice. Dar unde te vei ascunde de ochiul cel a toate văzător şi de mâna lui Dumnezeu ceea ce este pretutindenea? o, păcătosule!

Apoi tulburându-se mintea lui Cain, zice: Tot cel ce mă va afla, mă va ucide.

Şi aceasta nebunie este a lui Cain. De la faţa lui Dumnezeu voieşte să se ascundă, iar mâinile omeneşti spre ucidere a se da nu se leapădă. Oare mai milostive sînt mâinile omeneşti decât mâinile Dumnezeieşti? Mai bine după aceea a zis David: II Regi 24, 14: „Ca să cad mai bine în Mâinile Domnului, că multe sunt îndurările Lui foarte, iar în mâinile omeneşti să nu cad". Nu este milostivire în mâinile oamenilor, iar Mâinile Domnului sînt Mâini Părinteşti, bat iubind şi pedepsesc miluind.

Însă de mirare este şi această vorbă a lui Cain: Tot cel ce mă va afla mă va ucide, încă nu se înmulţise neamul omenesc, încă nimeni nu se afla, afară de cei ce l-au născut şi de el singur, şi iată i se pare că mulţi sunt cei ce şi-au gătit mâinile lor asupră-i, şi-l caută pe el spre ucidere. Atâta de rea este ştiinţa cea păreroasă şi fricoasă, şi nimic alta nu aşteaptă, ci numai pierzarea sa!

Încă sunt care socotind acel cuvânt al lui Cain: „Tot cel ce mă va afla mă va ucide" grăiesc (Petru Opmeer, fila 7): „Naşterea lui Cain şi a lui Abel": Erau şi alţi fii şi fiice ale lui Adam, mai înainte de naşterea lui Set, şi nu se pomenesc toţi anume pentru mulţime, ci numai aceia care pentru pomenitele lor lucruri, ştiuţi şi însemnaţi s-au făcut neamului celui de pe urmă. Iar din aceia alţii ce erau mai înainte de Set, feciori lui Adam, la fel se năştea fii şi fete, şi iată întru acea vreme, ca şi cum erau mulţi oameni pe pământ, când Cain l-a ucis pe Abel, pentru aceea şi zice Cain: Tot cel ce mă va afla mă va ucide, însă alţi scriitori nu socotesc aşa.

Se spune de Cain şi aceasta, că adeseori era în spaimă mare, şi ca şi cum întru ieşire din minte şi înfricoşări i se arătau lui. Pentru că uneori i se părea că aude glasul frăţâne-său Abel alergând după dânsul şi strigându-i asupra: De ce m-ai ucis? şi ca şi cum vrând să-l ucidă. Iar alteori căutând el în sus, vedea oaste cerească cu înfocate săgeţi iuţindu-se spre el şi cu moarte îngrozindu-l, afară de cele dese fulgere şi tunete mari, care deasupra lui tunau şi-l înfricoşau pe el. Iar uneori căutând el pe pămînt, vedea şerpi, jigănii şi înfricoşate fiare, repezindu- se la el şi de o frică ca aceea tremurând şi scuturându-se fugea încoace şi încolo, sârguindu-se a se ascunde undeva, ci mânia lui Dumnezeu pretutindenea îl ajungea. Ca şi cum pămîntul sub picioarele lui Cain umblând el se clătina, ca şi cum crăpând sub dânsul şi a-l înghiţi pe el de viu vrând (Aşa Procopie spre mărturie se aduce de la Cornelie, la Fapte cap. 4).

Şi ce semn a pus Dumnezeu pe Cain, ca nimenea (până la vremea ce se cădea) să nu-l ucidă pe el? Râvniţii evreieşti bănuiesc, că un câine umbla înaintea lui şi povaţă îi era lui oriunde. Alţii zic că un înscris oarecare era închipuit în fruntea lui Cain, iar alţii spun că faţa lui Cain se făcuse grozavă, ca oarecare nălucire de spaimă. Ci cea de obşte înţelegere a tâlcuitorilor este (Dorotei Monemvasie) că nu alt semn era pe ei, fără numai tremurarea capului şi a mâinii drepte celei ucigătoare de frate, cu care nici hrană la gură să-şi ducă, nici altceva să lucreze nu putea.

Iar Adam şi Eva nemângâiaţi după moartea lui Abel plângând, Milostivul Domnul vrând să-i mângâie le-a dat lor iarăşi naştere de fii, şi zămislind născură un fiu, şi-i chemară numele lui Set, zicând: lată sământă ne-a ridicat nouă Dumnezeu în locul iui Abel, pe care l-a ucis Cain (Fac. 8). Din acest Set s-a început seminţia lui Hristos după trup, precum arătat este în Evanghelia Sfîntului Luca.

Iar în care an de la Facerea lumii s-a născut Set, vezi în scrierea anilor, la fel şi anii tuturor strămoşilor celor după Set, în care an oricarele s-a născut, în scrisoarea anilor sunt scrişi.

Şi s-a născut Set împreună cu sora lui Asvama (precum Cain cu Calmana şi Abel cu Delvora) (Gheorghe Chedrinul, fila 18). Pentru că aşa din început, de Ziditorul s-a alcătuit firea omenească, ca să nască câte doi fii, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să se înmulţească oamenii pe pămînt. Şi se însoţeau atunci fratele cu sora sa cea împreună născută, până, ce s-au rodit noroadele. Iar dacă s-a înmulţit omeneasca seminţie, îndată singură fireasca lege şi înţelegerea omenească nu şi fără de Dumnezeiasca Poruncă, acea de aproape însoţire a celor împreună născuţi a tăiat-o. Şi s-a hotărât ca fratele cu sora de un pântece fiind născuţi, să nu se însoţească în cea trupească însurare.

Iar după naşterea lui Set, s-au născut lui Adam şi Evei şi alţi fii şi fiice multe şi s-a înmulţit seminţia omenească din an în an, născându-se din fii, fiii.

(Chedrin, fila 18): Iar când Set era de patruzeci de ani, s-a răpit de îngerul la înălţime şi s-a învăţat ştiinţa de multe Taine Dumnezeieşti. A ştiut de răzvrătirea şi de necurăţia ceea ce avea să fie în neamul cel de pe urmă, care din seminţia lui avea să se nască, a ştiut şi de aceea, că voieşte Dumnezeu pe cei fără de lege păcătoşi cu apă şi cu foc să-i piardă şi de Venirea lui Mesia şi de izbăvirea neamului omenesc i s-au descoperit lui.

Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a Lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc Planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela. Şi i s-a luminat faţa lui din vedenia Cereştilor făpturi şi din îngereştile vorbe precum după aceea şi faţa lui Moisi. Iar după 40 de zile s-a aflat iarăşi pe pământ, şi pentru părinţii săi care pentru dânsul foarte se întristau (că nu ştiau unde s-a dus) i-a veselit şi le-a spus lor toate, cele ce le-a ştiut de la înger învăţându-se. Şi strălucea faţa lui Set cu podoabe şi cu slavă, ca o faţă de înger, şi a avut slavă a fetei sale în toate zilele vieţii sale.

Faptele anilor de la suta a patra (De la 300 la 400 de la Zidirea lumii)

     După acea răpire a sa la înălţime şi după învăţătura îngerului, Set spunând tatălui său şi maicii sale cele ce le-a văzut sus, a început a însemna pe pămînt deosebirile cereşti şi asemănările planetelor, ale soarelui, ale Lunii, ale stelelor şi alergările acelora. Aceeaşi făcând a început a afla şi cuvintele pe care după dânsul le-a săvârşit Enos fiul lui, care după aceea evreieşti s-au numit. Şi aşa s-a început numărarea de stele şi învăţătura cărţii de la Set (Conf. Gheorghe Chedrinul, Dorotei şi alţi hronografi, Belarmin, scriitori bisericeşti), care împreună cu tatăl său Adam întru aceea s-au ostenit, pe piatră pe acelea închipuindu-le, ca neamul cel de pe urmă să le cunoască.

Sfîntul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, care în anii după naşterea lui Hristos 1070, în zilele împăratului grec Roman Diogen a trăit în prefaţa cea de la Evanghelia lui Matei scrie aşa: „Cei mai dinainte de lege dumnezeieştii bărbaţi, nu prin slove şi prin cărţi s-au luminat, ci avându-şi cugetul curat, prin strălucirea Sfântului Duh se luminau şi aşa ştiau voile lui Dumnezeu, singur Acela vorbindu-le lor gură cu gură. De acest fel era Noe, Avraam, Isaac, lacob şi Moisi. Iar de vreme ce au slăbit oamenii şi nevrednici se făcură a se lumina şi a se învăţa de Sfântul Duh, a dat Iubitorul de oameni Dumnezeu Scripturile, ca măcar prin acestea să-şi aducă aminte de Voile Aceluia". Până aici Teofilact.

Deci după socoteala acelui sfânt s-ar arăta că nu erau cărţile din început, de la Adam până la Moisi. Ci de vreme ce în vechiul hronograf grecesc Gheorghe Chedrinul ţarigrădeanul, puţin mai bătrân cu anii decât Teofilact, care întru împărăţia lui Isachie Comnenul a trăit şi de la ei ceilalţi greceşti şi ai noştri ruseşti hronografi, potrivit au scris, cum că de la Set fiul lui Adam, evreieştile slove s-au început - deci şi povestirea acelora nu se pare a fi necrezută, ca una ce este a multora, obicei este a crede mai bine multora, decât unuia. Şi hronografii cei de alte ţări la fel scriu, zicând că de la Set este începutul cuvintelor celor de cărţi. Iar încă Gheorghe Chedrinul şi aceasta a scris-o: Că la anul de la începutul lumii 2585 (după potop în anii 342) Cainan fiul lui Arfaxad nepotul lui Sem, strănepotul lui Noe, a aflat oareunde în câmp o scrisoare a uriaşilor ce au fost mai înainte de potop, deci arătat este dintru aceea, cum că mai înainte de potop scrise erau Cărţile. Aceeaşi se poate a o vedea şi de aici: Sfântul Apostol luda în trimiterea sa pomeneşte de proorocia Sfântului strămoş Enoh, care mai înainte de potop a fost, pentru venirea Domnului la Judecată: „lată va veni Domnul întru întunerece de sfinţii Săi îngeri, ca să facă judecată pentru toţi” şi celelalte (luda vers. 14), Această proorocie a lui Enoh nu numai se propovăduia cu gura lui Enoh, ci (după spunerea celor vrednici de credinţă) şi în carte se scria de dânsul. Căci cum s-ar fi ştiut de neamurile cele de pe urma potopului de nu s-ar fi scris în carte? Iar cartea aceea a lui Enoh, în vremea potopului a păzit-o Noe cu sine în corabie, şi aşa la cele de pe urmă neamuri ce s-au înmulţit după potop, proorocia lui Enoh s-a făcut ştiută. Iar cei ce povestesc aceasta sunt vrednicii de credinţă scriitori bisericeşti: Tertulian care a trăit întru împărăţia lui Sever, care după naşterea lui Hristos, în a treia sută de ani a împărăţit; Clement preotul Alexandriei, cel de o vârstă cu Tertulian; leronim ce a fost preot întru împărăţia marelui Teodosie. Iar cel mai cinstit decât aceia, Sf. Atanasie cel Mare în Sinopsisul său aceeaşi scrie, care şi aceia o spun că, Cartea proorociei lui Enoh, de Noe s-a păzit în vremea potopului şi celor de pe urmă s-a dat. Deci din început de la cei dintâi strămoşi, care mai înainte de potop au fost, anume de la Set, fiul lui Adam, s-a început Scriptura. Iar precum Sfântul Teofilact spune, că cei vechi strămoşi nu din cărţi s-au luminat, apoi pentru aceasta, că atunci prea prost poporul fiind în partea cea de sub cer, nu mulţi ştiau Scriptura şi încă nu se înmulţise cărţile, fără numai aceea una, de care am grăit, a lui Enoh carte. Iar Moisi a fost întâi înmulţitor al Scripturii, scriind acele cinci cărţi. Deci cum ar fi ştiut a scrie cărţile, de n-ar fi învăţat mai întîi singur de la altul, iar dacă s-a învăţat de la altul, apoi arătat este, că mai înainte de acesta a fost scriptura cărţilor. Iar mai mult nici Sfântului Teofilact nu ne împotrivim, nici povestitorilor celor ce au fost mai înainte de aceasta nu le facem nedreptate, ci pe a aceluia şi pe a acelora înţelegerea aici o punem pentru ştiinţă, şi cel ce voieşte să socotească, precum înţelege şi căruia va voi aceluia să-i creadă.

De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor. 

Întru acea vreme, Cain în ţara aceea în care fugise, născând fii, a avut pe cel dintâi fiu anume Enoh, întru a cărui nume, după aceea a zidit şi o cetate Enohia în Siria, sub Muntele Libanului, după ce se înmulţise seminţia aceluia. Iar Enoh fiul lui Cain a născut pe Gaidan. Gaidan a născut pe Maleleil, Maleleil a născut pe Matusalem, Matusalem a născut pe Lameh cel cu două muieri şi ucigaş de oameni, iar Lameh i-a născut şi pe ceilalţi.

Să ştii cititorule, căci când vei citi în seminţia lui Cain, pe Enoh, pe Maleleil, pe Matusalem, pe Lameh, să nu socoteşti că sînt aceia care puţin mai pe urmă în cea dreaptă seminţie a lui Set s-au născut, şi drepţi au fost, ci alţii neplăcuţi lui Dumnezeu, măcar de sunt şi cu aceleaşi nume. Pentru că mulţi sunt şi păcătoşi de un nume cu drepţii, şi drepţi de o numire cu păcătoşii. Însă numele cel cinstit nu face pe om drept şi sfânt, de-i va fi viaţa răzvrătită, nici numele cel necinstit nu face pe om necinstit şi păcătos, de-i va fi viaţa îmbunătăţită. Doi luda erau în ceata Apostolilor, unul Iscariotean, iar altul frate lui Dumnezeu (Matei 10, 4; loan 14, 22). La amândoi un nume, ci viaţă deosebită, unul vânzător, altul propovăduitor al numelui lui lisus Hristos. Unul lepădat se făcu, iar altul frate Domnului după trup (Mt. 27, 3, 5; luda 9). Unul s-a spânzurat şi a pierit, iar altul pentru Hristos pătimind, cununii cereşti s-a învrednicit. Doi Enohi au fost mai înainte de potop, unul fecior lui Cain, iar altul din neamul lui Set. Deci al lui Cain în iad cu tatăl său s-a sălăşluit, iar al lui Set, Enoh s-a răpit la Rai. Doi şi Lamehi au fost, unul în neamul cel păcătos, altul în neamul lui Hristos. Deci acel din neamul cel păcătos, întâi în partea cea de sub cer a fost cu două muieri, iar altul a plăcut iui Dumnezeu, fiind tatăl lui Noe şi prooroc precum de dînsul mai pe urmă va arăta şi Istoria.

Aici a gândi ne este şi pentru a noastră creştinească aceeaşi numire toţi din numele lui Hristos creştini ne numim, dar nu toţi lui Hristos plăcem. Ne-am botezat în Hristos, iar nu slujim lui Hristos, ci poftelor noastre: „Pentru că de care se biruieşte cineva, aceluia şi robit îi este" zice Sfântul Petru Apostolul (II Petru 2, 19). Ci şi însuşi Hristos Domnul nostru în Evanghelie zice: „Cel ce face păcatul, rob este păcatului" (loan 8, 34). Şi sunt între noi mulţi care numai numele creştinesc la sine îl poartă, iar cu faptele se leapădă de el, şi nu ai lui Hristos, ci ai diavolului se fac, precum grăieşte sfântul loan Evanghelistul „Cel ce face păcatul de la diavolul este" (I loan 3, 8). La unul ca acela se împlinesc cuvintele lui Hristos, Cele ce în Apocalips s-au zis către îngerul Bisericii Sardiei: „Numele îl ai ca un viu, dar mort eşti" (Apoc. 3, 1).

la-ţi aminte, o, omule, cel ce cu Sfântul Botez te-ai luminat şi însemnat, iar cu lucrurile tale moartea cea veşnică îţi găteşti ţie în Iad. Cu numele creştin - iar cu lucrurile păgân eşti. Înger cu numirea, drac cu viaţa, om cu chipul, fiară cumplită cu năravul, însufleţit împreună şi fără de suflet negrijindu-te de mântuirea sufletului tău. Nume ai ca un viu, dar mort eşti. Deci cruţă-ţi sufletul tău, cruţă şi numele creştinesc, ca să nu se hulească pentru tine numele Domnului nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ci te îndreptează prin pocăinţă şi te arată prin lucruri bune că eşti viu cu adevărat creştin, ca după numele tău să-ti fie şi viata ta.

| Hronograf ed. Pelerinul Român, editia a II-a, pag.66-76

 

Citiți vă rog și:

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi IV

Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic al duratei anului. Simbolistica anului de 365,25 de zile.

Categorie: Facerea | Vizualizări: 3096 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar