Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Februarie » 16 » Cea de-a șasea zi a creației. Izgonirea lui Adam din Rai.
5:55 PM
Cea de-a șasea zi a creației. Izgonirea lui Adam din Rai.

A 6-a zi a creaţiei descrisă în Comentariul la Facere al Sfântului Efrem Sirul


După ce (Moise) a vorbit despre crearea peştilor, a păsărilor şi a balaurilor din ziua a 5-a, el s-a apucat să scrie despre târâtoarele, animalele şi vitele care au fost create în ziua a şasea zicând: Şi a zis Dumnezeu: Să scoată Pământul fiinţe vii după felul lor, vite, reptile şi animale. Deşi a făcut reptilele să mişune pe întregul Pământ, totuşi animalele şi vitele au fost făcute lângă Rai ca să locuiască în apropierea lui Adam.
Aşadar întreg Pământul mişunând de târâtoare, după cum s-a poruncit, a dat la iveală şi animale ale câmpului ca însoţitoare ale animalelor sălbatice, şi a dat la iveală vite atâtea câte erau nevoie pentru slujirea celui care în chiar acea zi a încălcat porunca Dumnezeului său.
După ce Moise a vorbit despre reptilele, vitele şi sălbăticiunile care au fost create în ziua a şasea, el a început să scrie despre crearea acelui om care fost plămădit în ziua a şasea, spunând, „Şi Dumnezeu a zis..." Dar cui îi vorbea Dumnezeu? Aici, ca în toate locurile unde El crează, este clar că El vorbea cu Fiul Său. Evanghelistul a spus despre El că „toate s-au făcut prin El şi fără El nimic nu s-a făcut.'' Şi Pavel adevereşte aceasta spunând, „În El toate au fost create, în cer şi pe pământ, tot ce este vizibil şi tot ce este invizibil.
Şi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, de bună seamă pentru ca să aibe mereu putere, dacă vrea, ca să Ne asculte. Iar Moise a explicat prin ce anume suntem chip al lui Dumnezeu, spunând: ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsări şi peste vite şi peste tot Pământul. Aşadar, prin puterea pe care Adam a primit-o peste Pământ şi peste toate cele care sunt pe Pământ, el era asemănarea lui Dumnezeu, a Celui în a Cărui putere se aflau cele de sus şi cele de jos.
Şi s-a spus aceea: Bărbat şi femeie i-a făcut, spre a arăta că Eva a fost în Adam, în coasta care a fost scoasă din el. Într-adevăr, chiar dacă în ce priveşte mintea nu a fost în el, totuşi în ceea ce priveşte trupul se afla în acela. Şi nu era cu el numai în ce priveşte trupul, era cu el chiar în cele care privesc trupul şi sufletul, căci Dumnezeu nu a adăugat nimic coastei pe care a desprins-o în afară de modelare şi împodobire. Şi dacă din însăşi şi în însăşi coasta s-a completat tot ceea ce i-a fost necesar Evei, care din coastă a fost făcută, pe drept cuvânt s-a spus: Bărbat şi femeie i-a făcut.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi aveţi stăpânire peste peştii mării, peste păsări şi peste fiecare animal care se târăşte pe pământ.” Ei au fost binecuvântaţi pe acest pământ, ca şi cum acest loc de reşedinţă fusese pregătit pentru ei anterior păcatului lor. Fiindcă deşi ei nu păcătuiseră încă, Dumnezeu ştia că ei vor păcătui.
Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi, nu Raiul, ci pământul şi aveţi stăpânire peste peştii mării şi peste păsări şi peste toate animalele. Dar cum să fi domnit Adam peste peştii mării decât numai dacă urma să fie în apropierea mării? Şi cum să fi domnit peste păsările care zboară de la un capăt la celălalt al fiecărui ţinut decât numai dacă descendenţii lui urmau să trăiască în fiecare ţinut? Şi cum să fi domnit Adam peste fiecare animal al pământului decât numai dacă urmaşii lui ar fi populat întregul pământ?
Deşi Adam a fost creat şi a fost binecuvântat să stăpânească asupra Pământului şi asupra tuturor celor create şi binecuvântate în el, Dumnezeu cu adevărat l-a creat ca să locuiască în Rai. Dumnezeu, într-adevăr, Şi-a manifestat preştiinţa în binecuvântarea Lui şi Şi-a manifestat mila în locul unde l-a pus pe Adam să locuiască. Ca să nu se spună că Raiul n-a fost creat de dragul lui Adam, Dumnezeu l-a pus să locuiască acolo în Rai. Şi ca să nu se spună că Dumnezeu nu a ştiut că Adam va păcătui, El l-a binecuvântat pe acest pământ. Şi toate cele cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Adam au precedat încălcarea poruncii, ca nu cumva prin încălcarea poruncii de către cel care fusese binecuvântat, binecuvântările celui Care dăduse binecuvântări să fie retrase şi lumea să fie întoarsă înapoi în nimic din cauza nebuniei celui de dragul căruia totul fusese creat.
Prin urmare, Dumnezeu nu l-a binecuvântat pe Adam în Rai, căci acel loc şi toate cele ce se află în el sunt binecuvântate. Ci Dumnezeu l-a binecuvântat întâi pe pământ, astfel ca această binecuvântare, cu care după mila Lui l-a binecuvântat mai înainte, să poată slăbi blestemul care urma să fie adus asupra pământului după dreptatea Lui. Dar chiar dacă binecuvântarea era una a promisiunii, în aceea că a fost îndeplinită după gonirea din Rai, totuşi îndurarea Lui a fost reală căci în aceeaşi zi Dumnezeu l-a pus pe Adam să locuiască în grădină, l-a înveşmântat în slavă şi l-a făcut stăpân peste toţi pomii Raiului.
(...)
După ce (Moise) a vorbit despre cele care au fost trecute sub tăcere şi nu au fost relatate în ziua întâi, a scris apoi despre plămădirea lui Adam, zicând astfel: Şi Adam nu era ca să lucreze pământul; nu era în aceste zile de dinaintea zilei a şasea fiindcă a fost creat în ziua a şasea. Şi l-a plămădit Dumnezeu în ziua a şasea pe Adam, ţărână din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam în suflet ce viază. Deşi chiar şi animalele şi vitele şi păsările aveau odată cu bogăţiile lor şi suflet, totuşi Dumnezeu l-a onorat pe Adam în multe feluri: dar mai întâi prin aceasta că s-a zis că Dumnezeu l-a plămădit cu mâinile Sale şi a suflat suflet în el şi l-a făcut pe el stăpân în Rai, şi peste cele care sunt în afara Raiului, şi l-a îmbrăcat pe el cu slavă, şi i-a dat lui raţiune şi judecată prin care să-I înţeleagă măreţia.
După ce Moise a vorbit cum Adam a fost atât de slăvit plăsmuit, el a revenit ca să scrie despre Rai şi intrarea lui Adam acolo spunând: Dumnezeu sădise mai înainte Rai în Eden şi acolo l-a pus pe Adam pe care îl plămădise.
Eden este ţinutul Raiului şi (Moise) zice „mai înainte”, fiindcă Dumnezeu deja îl sădise în ziua a 3-a. El explică acest lucru spunând: Şi Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi bun de mâncat. Şi ca să arate că vorbea despre Rai, (Moise) a spus: şi Pomul vieţii era în mijlocul Raiului, şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului.
După ce Moise a vorbit despre Rai şi despre râurile care au fost împărţite în afara lui, el a început să vorbească despre intrarea lui Adam în Rai şi despre legea care a fost dată pentru el zicând: Domnul Dumnezeu l-a luat pe Adam şi l-a pus în Raiul din Eden ca să-l lucreze şi să-l păzească.
Dar cu ce a lucrat Adam grădina de vreme ce nu avea unelte pentru arat? Cum ar fi putut s-o lucreze, de vreme ce nu putea să o lucreze singur? Ce trebuia să lucreze, de vreme ce nu erau nici spini, nici buruieni? Mai mult, cum ar fi putut să o păzească, când el nu avea cum s-o împrejmuiască? Şi de cine să o păzească, de vreme ce nu era niciun hoţ ca să intre în ea? Într-adevăr, împrejmuirea care a fost ridicată după încălcarea poruncii dă mărturie că, atât timp cât Adam a ţinut porunca, nu a fost nevoie de nicio pază.
Adam nu avea nimic de păzit atunci decât legea care-i fusese dată. Nici vreo altă lucrare nu i-a fost încredinţată în afara împlinirii poruncii care-i fusese poruncită. Dar dacă cineva ar spune că Adam a avut sau ar fi avut aceste două lucruri de îndeplinit împreună cu porunca, nu m-aş opune acestei interpretări.
După ce a vorbit despre intrarea lui Adam în Rai şi pentru ce fusese el pus acolo, Moise s-a apucat să scrie despre legea care i-a fost dată, zicând: Şi Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam zicând: Ai voie să mănânci din fiecare pom din Rai; dar din Pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care mănânci din el cu moarte vei muri.
Această poruncă a fost una uşoară, căci Dumnezeu i-a dat lui Adam tot Raiul şi i-a interzis numai un pom. Dacă un singur pom ar fi suficient să asigure hrană pentru cineva, şi mulţi pomi i-ar fi interzişi, acel unic pom i-ar oferi totuşi uşurare, văzând că acolo este încă hrană pentru foamea aceluia. Dar dacă Dumnezeu i-a dat lui Adam mulţi pomi în locul unuia singur care i-ar fi fost suficient, orice încălcare a poruncii s-ar datora nu vreunei constrângeri, ci desconsiderării (n.m. bolduirea îmi aparţine).
Dumnezeu i-a interzis lui Adam un singur pom şi l-a înconjurat cu moarte astfel încât, dacă Adam nu ar fi ţinut legea din dragoste pentru Acela Care a dat-o, atunci măcar teama de moartea cu care era înconjurat pomul să-l sperie şi să-l îndepărteze de la încălcarea legii.
După ce a vorbit despre intrarea lui Adam în Rai şi despre legea pusă lui, Moise s-a apucat să scrie despre numele pe care Adam le-a dat animalelor, spunând: A plămădit Dumnezeu din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus pe acestea la Adam ca să vadă ce nume le pune.
În realitate ele nu au fost plămădite, căci pământul a dat la iveală animalele, şi apa a dat la iveală păsările. Când a spus El a plămădit, Moise a vrut să facă cunoscut că fiecare animal, reptilă, fiară şi pasăre a venit la existenţă din amestecul de pământ şi apă.
Faptul că Moise a spus: El le-a adus pe ele la Adam, este pentru ca Dumnezeu să poată face cunoscute înţelepciunea lui Adam şi armonia care a existat între animale şi Adam înainte ca el să încalce porunca. Animalele au venit la Adam ca la un păstor iubitor. Fără frică, ele au trecut prin faţa lui în formaţie ordonată, pe feluri şi pe specii. Lor nu le-a fost frică nici de el, niciunul de altul. O specie de animale de pradă trecea, urmată în siguranţă de o specie de animal care este vânat.
Astfel, Adam şi-a inaugurat stăpânirea asupra Pământului, când a devenit domn peste toate în acea zi conform binecuvântării care i se dăduse. Făgăduinţa Creatorului a devenit realitate şi binecuvântarea Lui s-a împlinit cu adevărat în aceeaşi zi în care Adam a fost făcut stăpân peste toate, chiar dacă el urma în curând să se răzvrătească împotriva Domnului a toate. Căci Dumnezeu i-a dat lui Adam nu numai stăpânirea asupra a toate, pe care i-a promis-o, dar pe deasupra l-a lăsat să dea nume animalelor, ceea ce nu-i fusese promis. Dacă atunci Dumnezeu a făcut pentru Adam chiar mai mult decât se aşteptase el, cum l-ar fi lipsit Dumnezeu pe Adam de aceste lucruri, decât numai dacă Adam ar fi păcătuit?
Ca cineva să dea câteva nume pe care să şi le amintească, nu e mare lucru, dar e un lucru mult prea mare şi prea măreţ pentru orice fiinţă omenească să dea mii de nume într-o singură clipă fără să repete vreunul. Este posibil pentru cineva să dea multe nume la multe feluri de insecte, de animale, de sălbăticiuni şi de păsări, dar ca cineva să nu numească niciodată pe unele după numele altora, acest lucru aparţine fie lui Dumnezeu, fie cuiva căruia Dumnezeu i-a încredinţat acest lucru.
Dacă Dumnezeu i-a dat într-adevăr lui Adam putere de stăpânire, l-a făcut participant la creaţie, l-a înveşmântat în slavă şi i-a dat o grădină, ce altceva ar mai fi trebuit să facă Dumnezeu ca Adam să ia în seamă porunca şi n-a făcut?


După ce a vorbit despre plăsmuirea animalelor şi despre numele pe care ele le-au primit, Moise s-a apucat să scrie despre somnul lui Adam şi despre coasta care a fost luată din el şi prefăcută în femeie, spunând: Dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe măsura lui. Moise o numeşte pe Eva ajutor deoarece, chiar dacă Adam avea ajutoare printre fiare şi animale, totuşi, un ajutor din propria sa specie i-ar fi util. Căci Eva se ocupa de cele dinăuntru, îngrijindu-se de oi şi vite, de hergheliile şi cirezile care se aflau pe câmpuri. Ea urma de asemenea să-l ajute pe Adam la construcţii şi ţarcuri şi la orice altă muncă pe care Adam era capabil să o facă. Animalele, chiar dacă ele erau slujitoare, nu erau capabile să-l ajute în asfel de lucruri. Din acest motiv Dumnezeu a făcut pentru Adam un ajutor care urma să se îngrijească de toate cele pentru care el era preocupat şi care urma să-l ajute într-adevăr în multe lucruri.
Şi Dumnezeu a adus asupra lui Adam somn şi el a adormit. Dumnezeu a luat una dintre coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Şi a modelat Dumnezeu coasta pe care o luase din Adam în femeie şi a adus-o pe ea la Adam. Acel om, treaz, uns cu strălucire, şi care nu a cunoscut încă somnul, s-a lăsat gol pe pământ şi a adormit. Este probablil că Adam a văzut în visul lui ce i s-a făcut ca şi cum ar fi treaz. După ce coasta i-a fost scoasă lui Adam cât ai clipi din ochi, Dumnezeu a închis carnea la locul ei într-o clipită. După ce coasta desprinsă a fost fasonată cu tot felul de lucruri frumoase pentru a o împodobi, după aceea Dumnezeu a adus-o la Adam, care a fost atât unul cât şi doi. El a fost unul prin faptul că a fost Adam şi a fost doi pentru că a fost creat bărbat şi femeie.
După ce a vorbit despre somnul lui Adam, despre coasta care i-a fost scoasă şi despre femeia care a fost fasonată din ea şi adusă la Adam, Moise a scris că Adam a spus: De data aceasta ea este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie fiindcă a fost luată din bărbat.
De data aceasta – adică, aceasta care a venit după animale nu a fost ca ele căci ele au fost din pământ, dar aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Adam a spus acestea fie ca pe o profeţie, fie pentru că văzuse şi ştia acest lucru din viziunea din visul său, precum tocmai am spus mai sus.
Întocmai precum fiecare animal a căpătat de la Adam numele speciei sale în acea zi, Adam nu a numit coasta care fusese fasonată în femeie Eva, cu propriul ei nume, ci a numit-o femeie, numele care a fost stabilit pentru tot genul său. Apoi Adam a spus: Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi soţiei sale ca ei să se unească şi cei doi să devină unul fără despărţire aşa cum ei au fost de la început.
După acestea, Moise a spus: Amândoi erau goi şi nu se ruşinau. Faptul că ei nu se ruşinau nu înseamnă că ei nu ştiau ce înseamnă ruşinea. Dacă ei ar fi fost copii, precum spun păgânii, Moise n-ar fi spus nici că ei erau goi şi nu se ruşinau, nici Adam şi soţia sa, dacă ei nu ar fi fost adulţi tineri. Numele pe care Adam le-a pus ar trebui să fie un argument suficient ca să ne convingă de nivelul înţelepciunii sale. Şi faptul că Moise a spus să lucreze Raiul şi să-l păzească, ar trebui să ne facă cunoscută vigoarea lui Adam. Legea care le-a fost dată lor dovedeşte deplina lor maturitate, iar încălcarea poruncii de către ei aduce mărturie despre aroganţa lor.
Faptul că ei erau goi şi nu se ruşinau se datora slavei cu care ei erau înveşmântaţi. Iar faptul că lor le-a fost ruşine pentru că erau goi a fost pentru că această slavă a fost îndepărtată de la ei după ce au încălcat porunca. Atunci cei doi s-au grăbit să-şi acopere cu frunze nu tot trupul, ci numai mădularele de ruşine.
După ce Moise a vorbit despre felul în care goliciunea lor fusese împodobită cu un veşmânt ceresc şi nu era motiv de ruşine, el a început să scrie despre şiretenia şarpelui, zicând: Şi şarpele era mai şiret decât toate vietăţile câmpului pe care le făcuse Dumnezeu. Deşi şarpele era şiret, era mai şiret numai decât animalele proaste care erau stăpânite de către Adam. Nu este adevărat că, fiindcă şarpele depăşea nivelul animalelor în deşteptăciune, el a fost ridicat imediat până la nivelul oamenilor. El era numai mai isteţ decât acele animale cărora le lipseşte raţiunea şi a fost numai mai priceput decât animalele care nu aveau minte. Căci este limpede că şarpele, care nu avea mintea omului, nu poseda înţelepciunea omenească. Adam era şi mai măreţ decât şarpele prin felul în care a fost plămădit, prin sufletul său, prin mintea sa, prin slava sa şi prin locul său. De aceea este evident că şi în şiretenie, Adam era infinit mai mare decât şarpele.
Adam care a fost pus ca stăpân şi conducător peste toate animalele, era mai înţelept decât toate animalele. Cel care pune nume tuturor este mai isteţ decât oricare dintre ele. Întocmai precum israeliţii care, fără un văl, nu puteau privi faţa lui Moise, nici animalele nu puteau privi splendoarea lui Adam şi a Evei; când animalele au trecut pe dinaintea lui Adam şi şi-au primit numele de la el, ele şi-au plecat privirea în jos, căci ochii lor nu puteau suporta slava lui Adam. Deşi şarpele era mai isteţ decît toate animalele, în faţa lui Adam şi a Evei, care erau stăpâni peste animale, era un neghiob.
Terminând de vorbit despre viclenia şarpelui, Moise începe să descrie cum înşelătorul a venit la Eva, spunând: "Şi şarpele a zis femeii: Ţi-a spus Dumnezeu într-adevăr să nu mănânci din nici un pom al Raiului?'"
Cât despre vorbirea şarpelui, fie Adam a înţeles felul de comunicare propriu şarpelui, fie Satan a vorbit prin el, sau şarpele a avut întrebarea în minte şi i s-a dat vorbirea, fie Satan a solicitat lui Dumnezeu ca vorbirea să-i fie dată şarpelui pentru scurt timp.
Cuvintele ispititorului nu i-ar fi făcut pe cei care urmau să fie ispitiţi să păcătuiască dacă lăcomia lor nu ar fi fost atât de utilă ispititorului. Chiar dacă ispititorul nu ar fi venit, însuşi pomul, prin frumuseţea lui, le-ar fi produs lor o mare luptă din cauza lăcomiei lor. Neînfrânarea lor a fost, aşadar, motivul pentru care ei au urmat sfatul şarpelui. Neînfrânarea lui Adam şi a Evei a fost cu mult mai dăunătoare lor decât sfatul şarpelui.
Căci Moise a spus: când a văzut femeia că bun este pomul şi plăcut ochilor şi cu înfăţişare încântătoare, a luat din fructele lui şi a mâncat. Într-adevăr, ea a fost biruită de frumuseţea pomului şi de dorinţa pentru rodul lui. Ea nu a fost învinsă de sfatul care a venit în urechea ei; mai degrabă, ea a căzut din cauza poftei care a venit din interiorul ei. Observând că o poruncă le-a fost dată perechii celor care urmau să fie ispitiţi, era de aşteptat ca ispititorul să vină dintr-un moment în altul.
Dumnezeu, în dreptatea Sa, a interzis un singur pom celui căruia, în bunătatea Sa, îi dăduse totul în Rai, pe pământ, în aer şi în mări. Căci atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El nu l-a făcut nici muritor, şi nu l-a plămădit nici nemuritor, astfel încât Adam, fie prin ţinerea poruncii, fie prin încălcarea ei, să capete de la unul dintre pomi ceea ce prefera.
Dumnezeu a creat Pomul Vieţii şi l-a ascuns pe acesta de Adam şi de Eva. Acest lucru a fost astfel încât Pomul să nu le işte prin frumuseţea lui vreo mare luptă şi astfel să le dubleze agonia. În plus, nu ar fi fost drept ca ei să fie atenţi la porunca de la Cel Care nu putea fi văzut de dragul unei răsplăţi care era sub ochii lor.
Chiar dacă Dumnezeu, în bunătatea Sa, le dăruise toate celelalte, El a vrut, în dreptatea Sa, să le dea viaţa nemuritoare care urma să fie oferită de mâncarea lor din Pomul Vieţii. De aceea, Dumnezeu a stabilit pentru ei o poruncă. Nu era o poruncă mare faţă de marea recompensă pe care o pregătise pentru ei; El le-a interzis lor doar un pom, atât cât să fie suficient ca ei să se afle sub poruncă. În schimb, Dumnezeu le-a dat lor tot Raiul ca ei să nu se afle sub nicio constrângere spre a încălca legea.
După cum am spus mai înainte, era nevoie de un ispititor. Totuşi, pentru acest scop, lui Satan nu i s-a permis să trimită nici vreunul dintre îngeri, nici vreunul dintre heruvimi sau serafimi. Nici lui Satan însuşi nu i s-a permis să vină la Adam în grădină, nici în apariţie omenească, nici în apariţie divină, aşa cum el a venit la Domnul nostru pe munte. Nici Behemoth sau Leviatan, renumitele fiare gigantice, n-au venit, nici vreuna din celelalte fiare, nici vreunul dintre animalele curate n-au venit, ca nu cumva unul dintre ele să fie motivul pentru care Adam şi Eva să fi călcat porunca. Mai degrabă un şarpe a fost lăsat să vină la ei care, deşi şiret, era foarte vrednic de dispreţ şi hidos.
Şi când şarpele a venit, nu a făcut nici semne care să fie crezute, nici nu a recurs la vreo scamatorie, ci a venit singur, umil, cu ochii în pământ fiindcă nu era capabil să se uite la strălucirea celei pe care urma să o ispitească. De frică, el nu s-a dus la Adam, ci a venit mai degrabă la Eva astfel încât să o facă să mănânce mai repede din pomul din care i se poruncise să nu mănânce.
Mai înainte ea nu gustase nimic din miile şi milioanele de pomi care îi erau ei permişi. Faptul că nu gustase încă din ei nu se datora faptului că ea postea, ci mai degrabă faptului că foamea nu îşi exercitase nicio putere asupra ei, căci ea doar ce fusese creată chiar atunci.
Şarpele nu a fost deloc împiedicat ca să vină cu toată graba, fiindcă chiar şi graba şarpelui a lucrat împotiva şarpelui. Căci, de vreme ce Eva doar ce fusese creată, ea încă nu ştia ce era foamea şi nici nu era angajată în vreo luptă interioară pricinuită de frumuseţea pomului. Aşadar, deoarece ea nici nu postea, nici nu era prinsă în vreo confruntare datorată pomului, şarpele a fost complet nestingherit în a veni şi a o ispiti.
Dacă Eva ar fi fost învingătoare în acea bătălie momentană, în acea scurtă confruntare, şarpele şi acela care a fost în şarpe şi-ar fi primit şi aşa pedeapsa pe care au primit-o, în timp ce ea, împreună cu soţul ei, ar fi mâncat din Pomul Vieţii şi ar fi trăit pentru totdeauna. Odată cu această viaţă promisă pe care Adam şi Eva ar fi obţinut-o, ei ar fi avut şi prin dreptate ceea ce li se dăduse mai înainte prin bunătate.
Aşadar ispititorul s-a grăbit să vină şi nu a fost împiedicat. Acest lucru s-a întâmplat astfel pentru ca ei să-şi dea seama că el era ispititorul, prin faptul că ispititorul a venit odată cu porunca şi astfel ei să fie preveniţi de viclenia lui. Cel care nu reuşise să-şi facă nici cea mai mică reputaţie, a mers mai departe şi le-a dat lor un mare sfat.
Satan, care era în şarpe, a vorbit prin şarpe femeii: Oare Dumnezeu chiar a poruncit să nu mâncaţi din niciunul din pomii Raiului? Este drept că am putea crede că, dacă lor li s-ar fi poruncit să nu mănânce din niciunul dintre pomi, aşa cum a spus şarpele, ar fi fost o poruncă mare. Pe când în realitate li s-a poruncit exact opusul, ca şi cum n-ar fi fost nicio poruncă, văzând că a fost atât de mică şi a fost dată numai temporar, până când ispititorul ar fi plecat de la ei. Eva a răspuns şarpelui zicând: Din roadele pomilor din Rai putem să mâncăm; dar Dumnezeu a zis despre roadele pomului care este în mijlocul Raiului: Nu veţi mânca din el şi nici nu vă veţi apropia de el ca să nu muriţi. Auzind că lui Adam şi Evei li se permisese să mănânce din fiecare din pomii Raiului şi că numai unul le-a fost lor interzis, se părea că şarpele şi cel care era în şarpe s-au făcut de ruşine, căci ei nu au văzut niciun prilej să le dea sfatul lor.
Ispititorul s-a concentrat atunci asupra poruncii Celui care dă porunci, că lui Adam şi Evei nu li se poruncise numai să nu mănânce dintr-un singur pom, ci li se poruncise ca nici măcar să nu se apropie de el. Şarpele şi-a dat seama că Dumnezeu i-a avertizat pe ei chiar şi despre privirea la pom, ca ei să nu fie amăgiţi de frumuseţea lui. Având acest lucru în minte, ademenind-o pe Eva să-l privească, şarpele a spus: Nicicum nu veţi muri. Căci Dumnezeu ştie că în orice zi în care veţi fi mâncat din acesta vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi precum Dumnezeu, ştiutori ai binelui şi ai răului. Iar Eva nu a judecat sensul cuvintelor şarpelui, care, ca ispititor, spusese contrariul a ceea ce spusese Dumnezeu şi nu i-a răspuns acestuia: Cum ar putea să se deschidă ochii mei, când văd că ei nu sunt închişi? Cum aş ajunge eu să cunosc diferenţa între bine şi rău prin mâncarea fructului, când văd că deja o cunosc înainte de a-l mânca? Dar ea a neglijat tot ce ar fi putut să spună împotriva şarpelui şi, întocmai precum dorise şarpele, şi-a ridicat ochii de la şarpele din faţa sa şi şi-a aţintit privirea la pomul de care i se poruncise să nu se apropie. Acum şarpele a tăcut, pentru că a simţit imediat că Eva urma să cadă. Căci nu atât sfatul care a intrat prin urechea ei a fost acela care a momit-o să mănânce din pom, cât mai degrabă privirea pe care ea şi-a aţintit-o asupra pomului a amăgit-o să culeagă şi să mănânce câteva din fructele sale.
Ea ar fi putut foarte bine să-i spună şarpelui: ’Dacă eu nu pot vedea, cum de se face că văd tot ce este de văzut? Şi dacă nu cunosc diferenţa dintre bine şi rău, cum aş putea să-mi dau seama dacă sfatul tău este bun sau rău? Cum aş putea să cunosc dacă dumnezeirea este bună, sau dacă este bună deschiderea ochilor mei? Şi de unde pot eu să-mi dau seama că moartea este rea? Dacă deja posed toate aceste lucruri, de ce ai venit la mine? Venirea ta la noi dă mărturie că noi avem aceste lucruri, căci cu privirea pe care o am, şi cu abilitatea de a discerne ce este bun de ce este rău pe care o am, îţi voi încerca sfatul. Şi dacă deja am aceste lucruri pe care tu mi le-ai promis, unde este toată şiretenia ta care nu e în stare să-ţi ascundă înşelătoria? Totuşi ea nu i-a zis şarpelui niciunul din aceste lucruri ca să-l biruiască, ci dimpotrivă şi-a aţintit privirea asupra pomului, grăbindu-şi astfel propria înfrângere.
Eva apoi a mers după dorinţa ochilor ei şi fiind sedusă de dumnezeirea pe care şarpele i-o promisese, a mâncat într-ascuns, deosebit de soţul ei. Numai după aceea ea i-a dat soţului ei şi acesta a mâncat împreună cu ea. Fiindcă ea l-a crezut pe şarpe, a mâncat prima, gândindu-se că va fi îmbrăcată în dumnezeire în prezenţa celui din care ea fusese desprinsă ca femeie. Ea s-a grăbit să mănânce înaintea soţului ei ca să poată deveni cap peste capul ei, adică să devină una care să-i poruncească celui de la care urma să primească porunci şi ca să poată fi mai veche în dumnezeire decât acela care era mai vechi decât ea în omenitate.
După ce a mâncat, Eva nici nu a crescut nici nu s-a micşorat, şi nici ochii nu i-au fost deschişi. Ea nu a căpătat nici dumnezeirea pe care o urmărea, şi nici nu a constatat că deschiderea ochilor ar fi călăuzit-o prin Rai. Atunci ea a dus fructul soţului ei şi l-a făcut să mănânce după multă implorare, chiar dacă nu este scris că ea a trebuit să-l convingă.
După ce Eva a mâncat, ea nici nu a murit sigur, după cum a spus Dumnezeu, nici nu a aflat dumnezeirea, aşa cum a spus şarpele. Căci dacă Eva ar fi fost dezgolită, Adam s-ar fi temut şi nu ar fi mâncat. Deşi Adam n-ar fi fost vinovat, fiindcă nu ar fi mâncat, n-ar fi fost nici biruitor, căci n-ar fi fost cu adevărat ispitit. Goliciunea soţiei lui ar fi fost aceea care l-ar fi făcut să renunţe să mănânce şi nu dragostea sau teama de Domnul său. Astfel, Adam urma să fie imediat ispitit de rugăminţile seducătoare ale Evei care, fiind ispitită de sfatul şarpelui, se apropiase şi mâncase dar încă nu fusese dezgolită.
Apoi, după ce Eva l-a amăgit pe Adam să mănânce, Scriptura spune că ochii amândurora s-au deschis şi ei au cunoscut că sunt goi. Deschiderea ochilor lor nu s-a făcut ca ei să devină precum Dumnezeu, după cum spusese şarpele, ci pentru ca ei să-şi vadă propria goliciune întocmai cum se aştepta duşmanul.
Înainte, ochii lor au fost şi deschişi şi închişi: deschişi, în sensul că puteau vedea totul, dar închişi, în sensul că nu vedeau nici Pomul Vieţii nici propria lor goliciune.
Duşmanul era invidios şi pentru motivul că ei întreceau tot ce era pe pământ, având slavă şi raţiune, şi viaţa veşnică care era dată de Pomul Vieţii le era promisă numai lor. Astfel că duşmanul era invidios pe Adam şi Eva atât pentru ce aveau cât şi pentru ce urmau să primească; în consecinţă, el a complotat împotriva lor şi în cursul unei confruntări de o clipă a luat de la ei ceea ce ei n-ar fi trebuit să piardă chiar dacă asta ar fi însemnat o confruntare îndelungată.
Căci dacă şarpele ar fi fost respins, împreună cu păcatul, ei ar fi mâncat din Pomul Vieţii, şi Pomul Cunoaşterii nu le-ar mai fi fost interzis; din unul ar fi dobândit cunoaştere infailibilă, şi din celălalt ar fi primit nemurirea. Ei ar fi căpătat divinitate în omenitate; şi dacă ar fi dobândit astfel cunoaşterea infailibilă şi viaţa veşnică, ei ar fi făcut-o în acest trup.
Astfel prin ceea ce a promis, şarpele a anulat ceea ce ei urmau să fi avut: i-a făcut să-şi închipuie că ar primi acestea prin călcarea poruncii, astfel implicând că ei nu le-ar primi ca rezultat al respectării poruncii. A luat de la ei divinitatea prin intermediul divinităţii pe care le-a promis-o, şi a pricinuit faptul că aceia, cărora el le promisese iluminarea din Pomul Cunoaşterii, nu vor avea ochii iluminaţi de Pomul Vieţii, cum li se promisese.
Dacă Adam şi Eva ar fi căutat să se căiască după ce au încălcat porunca, chiar dacă ei nu ar fi recâştigat ceea ce aveau înainte de încălcarea poruncii, ei ar fi scăpat de blestemele care au fost hotărâte asupra pământului şi asupra lor. Dumnezeu a întârziat să Se pogoare la ei pentru singurul motiv ca ei să se dojenească reciproc şi astfel să invoce milostivire când Judecătorul ar fi venit la ei. Venirea şarpelui nu fusese întârziată ca încercarea lor să nu fie prea mare când s-ar fi uitat la înfăţişarea acelui pom frumos, în timp ce Judecătorul Şi-a amânat venirea la ei astfel ca să le dea prilejul să-şi pregătească implorarea iertării. Dar graba ispititorului nu i-a ajutat, deşi fusese îngăduită cu scopul de a-i ajuta, iar ei n-au profitat nici de zăbava Judecătorului, deşi El a zăbovit din aceeaşi raţiune.
Şi au auzit glasul Domnului Care Se plimba în răcoarea serii şi s-au ascuns de faţa Lui în mijlocul pomilor Raiului.
Dumnezeu a vrut să-i ajute nu numai prin răbdarea pe care le-a arătat-o, ci, de asemenea, a vrut ca şi sunetul paşilor Săi să le fie de ajutor; căci a făcut paşii Săi tăcuţi să scoată un sunet astfel încât, odată cu sunetul, ei să se poată pregăti să iasă înaintea Lui, a Celui Care a emis sunetul, şi să-I ceară îndurare. Totuşi când, în urma întârzierii Lui sau a sunetului care fusese trimis să-L preceadă, ei au ratat prilejul de a ieşi înaintea Lui să-L implore, Dumnezeu a continuat să folosească glasul buzelor Sale, întocmai cum Îşi folosise sunetul paşilor, zicând: Adame, unde eşti? Dar, în loc de a-şi mărturisi fapta rea şi de a cere îndurare înainte ca sentinţa să fie pronunţată asupra lui, Adam a spus: Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut pentru că am văzut că sunt despuiat şi m-am ascuns.
Sunetul paşilor care îl preceda pe Dumnezeu Care urma să fie revelat lui Adam şi Evei prin pedeapsă prefigureză vocea lui Ioan care urma să vină, precedându-l pe Fiul Care ţine o vânturătoare de pleavă în mâinile Sale ca să-Şi cureţe ţarinile, gata de a arunca în foc neghina şi de a curăţa grâul pentru a Şi-l aduce în hambare.
Am auzit glasul Tău şi m-am ascuns. Când I-ai auzit glasul aşa cum o faci acum? Căci tu nu I-ai auzit sunetul când te-a plămădit şi când te-a pus în Rai, nici când te-a adormit şi ţi-a scos coasta, făcând şi aducându-ţi o soţie. Dacă numai acum de curând I-ai auzit sunetul, ar trebui să realizezi măcar acum că acest sunet de paşi a fost făcut pentru ca buzele tale să poată să ceară îndurarea. Vorbeşte-I înainte ca El să te întrebe de venirea şarpelui şi despre nelegiuirea ta şi a Evei, caz în care mărturisirea buzelor tale te-ar putea absolvi de păcatul de a fi mâncat fructul pe care l-au cules degetele tale. Dar ei au ratat prilejul de a mărturisi ceva despre ceea ce ei făcuseră, în schimb au spus Celui Atoateştiutor ce li se întâmplase.
Adame, unde eşti? Oare eşti în starea de dumnezeire pe care ţi-a promis-o şarpele? Sau supus morţii pe care Eu am pronunţat-o asupra ta dacă te-ai fi uitat la fructe? Acum închipuieşte-ţi, Adame, că dacă, în loc de foarte de dispreţuitul şarpe, ar fi venit la tine un înger, sau o altă fiinţă dumnezeiască, ar fi fost oare drept ca tu să dispreţuieşti porunca Celui care ţi-a dat ţie toate aceste lucruri şi în loc de aceasta să asculţi sfatul unuia care nu a făcut încă, în realitate, nimic bun pentru tine? L-ai considera ca rău pe Cel care te-a plămădit din nimic şi te-a făcut al doilea dumnezeu peste creaţie, considerându-l, în schimb, bun pe unul care doar cu vorba ţi-a promis vreun avantaj? Şi dacă nu ar fi drept pentru tine să fii înşelat de sfatul unui alt dumnezeu dacă el ar veni la tine cu o demonstraţie de putere, cu cât mai mult ar fi nedrept când cel care a venit la tine este un şarpe, fără vreo faptă de putere sau minuni, ci numai cu cuvintele goale pe care ţi le-a adresat? L-ai considerat pe Dumnezeul tău mincinos şi pe înşelătorul tău că spune adevărul; ai încălcat cuvântul Binefăcătorului tău care ţi-a dat stăpânire peste toate şi l-ai crezut pe acel înşelător care a reuşit cu viclenie să-ţi ia toată puterea.
Dacă şarpele ar fi fost împiedicat să vină să-l ispitească pe Adam, oamenii care azi se plâng de venirea lui, s-ar plânge despre faptul că ar fi fost împiedicat să vină; căci ei ar spune că şarpele – care de fapt a venit astfel ca Adam să poată dobândi viaţa veşnică printr-o ispitire îndurată puţin - ar fi fost împiedicat să facă asta din invidie. Şi cei care acum spun că Adam nu ar fi greşit niciodată dacă şarpele nu ar fi venit, ar spune în loc de asta că, dacă şarpele ar fi venit, atunci Adam n-ar fi greşit. Căci întocmai cum îşi imaginează că fac bine spunând ’Dacă şarpele n-ar fi venit, Adam şi Eva n-ar fi rătăcit’, cu atât mai mult şi-ar imagina că fac bine zicând ’Dacă şarpele ar fi venit, nu i-ar fi făcut să greşească pe Adam şi Eva.’ Într-adevăr, cine ar fi crezut vreodată, dacă nu s-ar fi întâmplat în realitate, că Adam ar fi ascultat de un şarpe sau Eva ar fi fost biruită de o târâtoare?
Am auzit glasul Tău şi m-am temut şi m-am ascuns. Fiindcă Adam a uitat ceea ce se cerea de la el şi în loc de aceasta a spus ceea ce nu se cerea – căci în loc de a mărturisi ce făcuse el, ceea ce l-ar fi ajutat, el a relatat ceea ce i se făcuse lui, ceea ce nu l-a ajutat deloc -, Dumnezeu i-a zis: Cine ţi-a arătat ţie că eşti gol? Ai mâncat deci din pomul despre care ţi-am dat povaţă să nu mănânci? Ai văzut că eşti gol cu vederea care ţi-a fost dată de acel pom din care ţi-a fost promisă acea slăvită vedere divină?
Din nou Adam a eşuat în a-şi mărturisi nebunia şi a învinuit-o pe femeia care era la fel ca el zicând: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o mi-a dat din pom şi am mâncat. Eu însumi nici nu m-am apropiat de pom, nici n-am îndrăznit să-mi întind mâna înspre fructe. Acesta este motivul pentru care Apostolul a spus, Adam nu a păcătuit, ci Eva a încălcat porunca. Dacă Dumnezeu ţi-a dat femeia, o, Adam, El ţi-a dat-o ca să te ajute, nu ca să-ţi facă rău, şi ca pe una căreia să i se poruncească, nu una care să poruncească.
Din moment ce Adam nu a dorit să-şi mărturisescă nebunia, Dumnezeu a venit s-o întrebe pe Eva şi i-a zis: Ce este aceasta ce ai făcut? Şi Eva, în loc să se roage cu lacrimi şi să-şi asume vina, astfel încât îndurarea să se pogoare şi asupra ei şi asupra soţului ei, a răspuns, nu zicând: ’Şarpele m-a sfătuit sau m-a ademenit’, ci a zis numai: Şarpele m-a înşelat şi eu am mâncat.
Când cei doi au fost chestionaţi şi au fost găsiţi lipsiţi de remuşcare sau de o scuză validă, Dumnezeu S-a coborât la şarpe, nu cu o întrebare, ci cu o pedeapsă. Căci acolo unde a fost posibilitatea pocăinţei El S-a folosit de întrebări, dar cu o făptură care este străină de pocăinţă El a folosit o sentinţă de judecată. Şi îţi poţi da seama că şarpele nu se poate căi din faptul că, atunci când Dumnezeu i-a spus ’Pentru că ai făcut aceasta eşti mai blestemat decât toate animalele’, n-a spus nici ’Nu am făcut-o eu’, fiindcă îi era temă să mintă, nici n-a spus ’Eu am făcut-o’, pentru că este străin de pocăinţă.
Tu eşti mai blestemat decât toate vitele pentru că i-ai înşelat pe cei care au stăpânire asupra tuturor vitelor; şi, în loc să fii mai viclean decât toate celelalte animale, tu vei fi mai blestemat decât toate celelalte animale, şi vei umbla de colo colo pe burtă căci ai adus chinuri peste partea femeiască. Şi vei mânca ţărână toate zilele vieţii tale fiindcă i-ai lipsit pe Adam şi Eva de hrana Pomului Vieţii. Şi Eu voi pune duşmănie între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei fiindcă prin şarlataneasca ta demonstraţie de iubire i-ai înşelat şi i-ai supus morţii şi pe ea şi pe copiii ei.
El indică apoi felul duşmăniei care a fost pusă între şarpe şi femeie, între sămânţa lui şi a ei, zicând: Va călca peste capul tău - care a vrut să scape de supunerea la sămânţa ei - şi tu o vei înţepa, nu în organul auzului ei, ci în călcâiul ei.
Acum, deşi sentinţa dată pentru şarpe a fost cu dreptate hotărâtă – căci pedeapsa se întoarce la sursa nelegiuirii – totuşi întregul motiv pentru care Dumnezeu a început cu această creatură demnă de dispreţ a fost ca Adam şi Eva să se teamă şi să se căiască în timp ce dreptatea îşi manifesta mânia asupra şarpelui; atunci ar fi fost prilejul ca îndurarea să îi apere de blestemele dreptăţii.
Când şarpele a fost blestemat şi nici atunci Adam şi Eva nu au cerut iertare, Dumnezeu a venit cu pedeapsă. El a venit la Eva fiindcă prin mâna ei păcatul fusese transmis lui Adam. Astfel El a hotărât împotriva Evei următoarele: Îţi voi spori mult durerile şi zămislirile tale şi în chinuri vei naşte copii. Chiar dacă ea oricum ar fi dat naştere la copii - căci ea primise binecuvântarea naşterii de copii odată cu toate creaturile - totuşi n-ar fi dat naştere la mulţi copii, căci cei pe care i-ar fi născut ar fi rămas nemuritori. Şi ea ar fi fost scutită de chinurile naşterii, de grija creşterii lor şi de plângerea morţii lor. Şi te vei întoarce către bărbatul tău - pentru a fi sfătuită, nu pentru a sfătui - şi el va avea putere asupra ta - căci tu ţi-ai imaginat că prin mâncarea fructului ai fi avut de atunci înainte putere asupra lui.
După ce Dumnezeu a stabilit judecata Sa împotriva Evei şi cu toate acestea în Adam nu s-a trezit căinţa, El atunci S-a întors şi spre acesta cu pedeapsă şi a zis: Pentru că ai ascultat glasul soţiei tale şi ai fost înşelat să mânânci din pomul din care îţi spusesem ’Să nu mănânci’, blestemat să fie pământul din cauza ta. Deşi pământul care nu a comis nicio nelegiuire a fost lovit pe seama lui Adam, prin blestemarea pământului, care nu poate suferi, Dumnezeu l-a făcut pe Adam, care poate suferi, să sufere. Căci prin faptul că pământul a primit blestemul, Adam care nu a primit blestemul, a fost de fapt blestemat.
Adam nu a scăpat de pedeapsa directă prin faptul că pământul a primit blestemul. Dumnezeu a hotărât şi împotriva lui spunând: În dureri vei mânca în toate zilele vieţii tale, din acela din care, dacă ai fi ţinut porunca, ai fi mâncat fără dureri. Spini şi mărăcini iţi va rodi ţie, după păcat; dacă nu ar fi fost păcat, nu ar fi dat la iveală aceste lucruri. Vei mânca plantele câmpului fiindcă pentru o ispitire de nimic din partea soţiei tale ai refuzat cele mai plăcute fructe ale Raiului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea, căci nu ţi-a plăcut să te bucuri în grădină fără muncă. Aceste lucruri ţi se vor întâmpla până ce revii în pământul din care ai fost luat, pentru că ai dispreţuit porunca prin care ţi s-ar fi oferit acum viaţa veşnică prin fructul Pomului Vieţii pe care ai fi putut să-l mănânci legiuit. Fiindcă eşti din ţărână şi ai uitat de tine, te vei întoarce în ţărâna ta, ca astfel prin starea ta de umilire să-ţi poţi cunoaşte adevărata ta fire.
Chiar Satan, care a fost creat împreună cu abisul lui adânc în timpul celor şase zile, a fost frumos până în ziua a şasea, aşa cum şi Adam şi Eva au fost frumoşi până când au încălcat porunca. Satan, care în taină a devenit Satan în a şasea zi, a fost în aceeaşi zi, în taină, judecat şi condamnat. Căci Dumnezeu nu a vrut să facă cunoscută condamnarea lui Satan în prezenţa celor care nici măcar nu simţiseră că el a fost ispititorul. Să ne amintim că femeia a spus ’Şarpele m-a amăgit’, nu Satan.
Prin urmare, Satan a fost judecat în taină şi toate cetele sale au fost condamnate împreună cu el fiindcă păcatul a fost unul mare şi a condamna pe fiecare din ei în parte ar fi reprezentat o pedeapsă prea mică. Aşadar, întocmai cum au fost hotărâte chinuri pentru Eva şi fiicele sale, şi spini şi moarte pentru Adam şi urmaşii săi, şi întocmai precum s-a hotărât pentru şarpe şi toată specia sa că urma să se calce peste ei, tot astfel s-a hotărât şi pentru cel care a fost în şarpe ca să se ducă în foc împreună cu toate cetele lui. Căci Domnul nostru ne-a revelat în Noul Testament ceea ce fusese ascuns în Vechiul Testament când a spus că în ce priveşte judecata conducătorului acestei lumi, acesta este condamnat.
După ce a vorbit despre pedepsele primite atât de ispititor cât şi de cei ispitiţi, Moise a scris: Dumnezeu a făcut haine de piele lui Adam şi femeii lui şi i-a îmbrăcat. Au fost aceste veşminte din piei de animale sau au foste create ca spinii şi mărăcinii care au fost creaţi după ce fuseseră completate celelalte lucrări ale creaţiei? Fiindcă s-a spus că Domnul a făcut...şi i-a îmbrăcat, se pare mai degrabă că atunci când şi-au pus mâinile peste frunzele lor s-au trezit îmbrăcaţi în veşminte din piele. De ce ar fi fost ucise animale în prezenţa lor? Poate că a fost aşa ca prin carnea animalelor Adam şi Eva să se hrănească şi ca ei să-şi poată acoperi goliciunea cu pielea lor şi, de asemenea, ca prin moartea animalelor Adam şi Eva să poată vedea moartea propriilor lor trupuri.
După ce a terminat aceste lucruri Dumnezeu a zis: Iată, Adam s-a făcut ca şi unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Chiar dacă spunând El s-a făcut ca şi unul dintre Noi, El revelează Treimea, ideea este că mai degrabă Dumnezeu l-a ironizat pe Adam în legătură cu ceea ce i se spusese acestuia mai înainte: Veţi fi ca un fel de dumnezei cunoscând binele şi răul.
Acum, chiar dacă Adam şi Eva au ajuns să cunoască aceste două lucruri după ce au mâncat fructul, înainte de a mânca fructul ei percepuseră în realitate numai binele şi cunoscuseră răul numai din auzite. Însă după ce ei au mâncat, a avut loc o schimbare astfel încât de atunci ei urmau să cunoască binele numai din auzite, în timp ce în realitate ei urmau să guste numai răul. Căci slava cu care ei fuseseră înveşmântaţi îi părăsise şi durerea şi boala care fuseseră ţinute departe de ei, acum au venit să-i stăpânescă.
Acum, ca nu cumva să întindă mâna sa şi să ia chiar din Pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci... Dacă Adam se grăbise să mănânce din pomul din care i s-a poruncit să nu mănânce, cu cât mai repede nu s-ar fi grăbit spre acela despre care nu i se poruncise astfel? Dar acum s-a hotărât ca ei să trăiască în osteneală, în sudoare, în dureri şi în necazuri. Aşadar, ca nu cumva Adam şi Eva, după ce ar fi mâncat din acest pom, să trăiască pentru totdeauna şi să rămână în vieţi veşnice de suferinţă, Dumnezeu le-a interzis să mănânce, în timp ce erau îmbrăcaţi cu un blestem, ceea ce El se pregătise să le dea lor înainte ca ei să atragă asupra lor blestemul, când încă erau îmbrăcaţi în slavă.
Dumnezeu a făcut aceasta ca nu cumva acest dar dătător de viaţă pe care ei l-ar fi primit prin Pomul Vieţii să devină un chin şi astfel să aducă mai mult rău asupra lor decât acela pe care ei deja îl căpătaseră de la Pomul Cunoaşterii. Din acest din urmă pom ei au căpătat dureri temporare, în vreme ce primul pom ar fi făcut aceste dureri eterne. Din ultimul ei au căpătat moartea cea care urma să îndepărteze de la ei legăturile durerilor lor. Primul pom însă, i-ar fi făcut să trăiască ca şi cum ar fi fost înmormântaţi de vii, lăsându-i să fie chinuiţi veşnic de durerile lor. Prin urmare, Dumnezeu a interzis pentru ei Pomul Vieţii. Nu era drept nici ca o viaţă de desfătări să fie permisă pe pământul blestemului, nici ca viaţa eternă să se găsească într-o lume temporară.
Dacă totuşi ei ar fi mâncat, s-ar fi întâmplat unul din aceste două lucruri. Fie hotărârea morţii ar fi devenit o minciună, fie puterea de viaţă dătătoare a Pomului Vieţii ar fi fost negată. Prin urmare, ca nu cumva sentinţa de moarte să fie pierdută, sau ca puterea de viaţă dătătoare a Pomului Vieţii să devină neîntemeiată, Dumnezeu l-a îndepărtat pe Adam de acolo ca nu cumva el să fie prejudiciat şi de Pomul Vieţii întocmai cum fusese prejudiciat de Pomul Cunoaşterii. Apoi l-a trimis să lucreze pământul din care fusese luat, astfel ca cel care se rănise în odihna grădinii Raiului să se vindece prin trudirea pământului.
Apoi, după ce Adam a fost îndepărtat din Rai, Moise a scris: Dumnezeu a pus la răsăritul Raiului din Eden un heruvim şi o sabie ascuţită să patruleze şi să păzaescă calea spre Pomul vieţii.
Bariera era deci una vie, care de bunăvoie patrula păzind calea către Pomul Vieţii de oricine care cu îndrăzneală ar fi vrut să-i culeagă rodul; căci el ar fi omorât cu sabia sa ascuţită orice muritor care ar fi venit să fure pentru el însuşi viaţa veşnică.


Traducere realizată de Theodor şi Mihaela Leontescu după:


- Sancti Ephraem Syri in Genesim et in Exodum Comentarii, tr. Raymond
Tonneau, CSCO, vol. 153, tomus 72, Peeters, Louvain, 1955, p. 16-36
- Commentary on Genesis, tr. Edward G. Matthews jr., FC, vol. 91, The Catholic
University of America Press, Wasghinton D.C., 2004, p. 93-123
- Commentary on Genesis, în St Ephrem the Syrian, Hymns on Paradise,
tr. Sebastian Brock, Crestwood, New York, 1990, p. 199-224

 

Citiți vă rog și:

Învăţăturile Sfântului Efrem Sirul despre păcatul protopărinţilor Adam şi Eva şi despre izgonirea lor din Rai

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi I

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi II

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi III

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi IV

 

Categorie: Izgonirea lui Adam din Rai | Vizualizări: 966 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 0
avatar