Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » August » 28 » Căprioara în raiul pierdut. Mărturisire.
5:39 PM
Căprioara în raiul pierdut. Mărturisire.

 

Sunt o căprioară. În univers eu sunt simţul tristeţii. Demult-demult, Cineva a izgonit pe pământ tot ce este trist în toate lumile şi din aceasta a alcătuit inima mea. Şi de atunci eu sunt simţul tristeţii. Trăiesc prin aceea că din toate fiinţele şi lucrurile absorb tristeţea. Câte o picătura neagră de tristeţe lasă în inima mea orice fiinţă îndată ce mă apropii de ea. Şi roua neagră a tristeţii curge ca un pârâiaş subţire prin venele mele. Şi acolo,în inima mea, roua neagră a tristeţii se preschimbă în palidă şi albăstruie.

Fiinţa mea e inundată de un fel de fortă magnetică a tristeţii. Şi tot ce este trist în lumea aceasta ea atrage irezistibil şi aşează în inima mea. De aceea sunt mai tristă decat toate făpturile. Şi am lacrimi pentru durerea fiecăruia... Nu râdeţi de mine, o, voi cei care zâmbiţi! Eu sunt uluită să aflu că în această lume tristă sunt fiinţe care râd! O, dar blestemat şi prea blestemat: să râzi în lumea în care fierbe tristeţea, clocoteşte durerea, bântuie moartea! Ce dar de osândiţi!... Din pricina tristeţii eu nu râd niciodată. Cum aş putea râde, când sunteţi atât de grosolani şi de cruzi, voi, cei care zâmbiţi! Când sunteţi atât de răi şi de urâţi! Şi sunteţi urâţi din pricina răutăţii. Căci doar răutatea urâţeşte frumuseţea făpturilor pământeşti şi cereşti... Îmi amintesc, îmi aduc aminte: acest pământ a fost cândva rai, iar eu - o căprioară a raiului. O, amintire din care mă înalţ cu încântare din bucurie în bucurie, din nemurire în nemurire, din veşnicie în veşnicie!...

Iar acum? - întunericul a acoperit toţi ochii mei. Pe toate căile pe care merg s-a aşternut întuneric nestrăbătut. Gândurile mele picură lacrimi. Iar simţirile freamătă în tristeţi. Un foc de nestins al tristeţii a cuprins întreaga mea fiintă. Totul arde în mine de tristeţe, dar nu se mistuie niciodată. Iar eu, sărmana, sunt doar atât: jertfa veşnică pe jertfelnicul cosmic al tristeţii. Iar jertfelnicul cosmic al tristeţii este pământul, cenuşiu şi posomorât, ştearsa şi întunecata planetă...

Inima mea este o insulă inaccesibilă în oceanul nesfârşit al tristeţii. Inaccesibilă pentru bucurie. Oare fiecare inimă este o insulă inaccesibilă? Spuneţi voi, cei care aveţi inimi! Oare ştiţi cu ce sunt înconjurate inimile voastre? A mea - cu totul numai de adâncimile şi abisurile oceanului. Şi mereu se afundă în ele. Nicidecum nu poate să se izbăvească din ele, să iasă din ele. Tot ceea ce atinge este moale ca apa. De aceea îmi sunt ochii înceţoşaţi de lacrimi, iar inima răscolită de suspine. Luminile ochilor mă dor, pentru că multe miezuri de noapte au înnoptat în ele. Ieri seara soarele a apus în ochii mei, iar în dimineaţa aceasta nu a mai răsărit. S-a afundat în întunecimile tristeţii mele. Ceva grozav şi înfricoşător străbate fiinţa mea. Mă sperie tot ce e în jurul meu şi deasupra mea. O, de aş fugi de grozăviile acestei lumi! Dar există vreo lume fără grozăvii? Sunt zidită din chin, îmbătată cu pelin, preaplină de amaraciune. Cu nelinişte îmi trezesc inima mea din beţia tristeţii, iar ea se îmbată din ce în ce mai tare. Sufletul meu, speriat şi prigonit de grozăviile acestei lumi, îl strig să se întoarcă la mine, iar el fuge tot mai nepăsător faţă de mine, cea întristată şi mâhnită...

Sunt o căprioară. Dar prin ce? - Nu ştiu. Văd, dar cum, nici aceasta nu o înţeleg. Trăiesc, dar ce este aceea viaţa, nu pot pricepe. Iubesc, dar ce este iubirea, nu-mi dau seama. Sufăr, dar cum se iscă în mine, cum creşte şi se maturizează suferinţa, nicidecum nu pot să înţeleg. Îndeobşte înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi în jurul meu. Şi viaţa, şi iubirea, şi suferinţa, toate acestea sunt mai întinse şi mai adânci şi mai fără de sfârşit decât a mea ştiinţă şi înţelegere şi cuprindere. Cineva m-a aşezat în această lume şi în fiinţa mea a lăsat puţină raţiune, de aceea şi înţeleg puţin din lumea din jurul meu şi din lumea dinlăuntrul meu. Întotdeauna ceva de neînţeles şi neobişnuit priveşte la mine din fiecare lucru, de aceea mă şi tem. Iar ochii mei cei mari, oare de aceea sunt aşa de mari, ca să pătrundă cât mai mult din ceea ce este de nepătruns, şi să cuprindă ceea ce este de necuprins, şi să vadă ceea ce este de nevăzut?

Pe lângă tristeţe, cineva a sădit în mine, şi a făcut nemuritor şi veşnic ceva ce este mai mare decât simţurile şi mai puternic decât gândurile, ceva ce este trainic precum nemurirea şi uriaş precum veşnicia. Acesta este instinctul dragostei. În el este ceva atotputernic şi de nebiruit. El cuprinde toate simţirile mele, toate gândurile mele, şi stăpâneşte întreaga mea fiinţă. Precum o mică, foarte mică insuliţă, aşa este fiinţa mea, iar în jurul ei se întinde, potopeşte şi inundă ea, taina sufletului meu: iubirea. Oriunde m-aş duce în fiinţa mea, peste tot mă întâlnesc cu ea. Este ceva atotprezent în mine, dar şi cel mai lăuntric. În mine: eu sunt este acelaşi lucru cu eu iubesc. Prin dragoste sunt ceea ce sunt. A fi, a fiinţa este pentru mine acelaşi lucru cu a iubi. Dar oare poate fi vreo fiinţa fără dragoste? Despre o astfel de făptură inima mea de căprioară nu are ştiinţă.

Nu răniţi dragostea din mine. Pentru că răniţi unica mea nemurire şi unica mea veşnicie. Şi prin aceasta, singura mea vrednicie nemuritoare şi veşnică. Căci ce este vrednicia, dacă nu ceea ce este fără de moarte şi veşnic? Iar eu doar prin dragoste sunt fără de moarte şi veşnică. Aceasta este tot ceea ce am. Prin aceasta şi simt, şi gândesc, şi privesc, şi aud, şi văd, şi ştiu, şi trăiesc şi mă înveşnicesc. Când spun iubesc - prin aceasta eu înţeleg toate gândurile mele cele fără de moarte, toate simţirile mele cele fără de moarte, toate năzuinţele mele cele fără de moarte, toate vieţile mele cele fără de moarte. Cu aceasta eu sunt deasupra tuturor morţilor şi deasupra tuturor nefiinţelor, eu: căprioara argintie, căprioara gingasă, căprioara neliniştită...

Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine, omule bun; spre tine, dumbravă înflorită; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule şi Preagingaşule! Prin nenumărate morţi străbate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire! De aceea tristeţea este tovarăşul meu de drum nedespărţit. Orice grosolănie este cu desăvârşire moarte pentru mine. Cele mai mari grosolănii le-am îndurat în această lume de la fiinţa care se numeşte om. O, câteodată el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei, priviţi dincolo de el şi deasupra lui spre Cel Preabun şi Preagingaş! Bunătatea şi gingăşia, acestea sunt viaţă pentru mine, acestea - nemurire, acestea - veşnicie. Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai. Însă dacă năvăleşte grosolănia omenească asupra mea, o! acest iad năvăleşte cu toate grozăviile sale. De aceea mă tem de om, de fiecare om, în afară de cel bun şi gingaş.

Mă aflu lângă un pârâu, ale cărui maluri sunt împodobite de flori albastre. Iar pârâul este din lacrimile mele. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi. Ceruri milostive, iată vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă am lacrimi. În aceasta este viaţa mea, în aceasta taina mea. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei nevinovaţi, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei înfometaţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă, pentru toţi cei mâhniţi, pentru toţi cei chinuiţi, pentru toţi cei amărâţi. Gândurile mele din pricina tristeţii degraba se îneacă în plâns şi se prefac în simţăminte, iar simţămintele se revarsă în lacrimi. Da, simţămintele îmi sunt nesfârşite, iar lacrimile nenumarate. Si aproape fiecare simtire a mea se tanguieste si plange, caci îndată ce porneşte din mine în lumea din jurul meu, îndată dă peste oarece grosolănie omenească. O, oare exista vreo fiinţă mai grosolană şi mai crudă decât omul?

Pentru ce sunt aruncată în această lume, printre oameni? O, oarecând, demult-demult, atunci când în pădurile mele dese şi nesfârşite nu ştiam de oameni, lumea era pentru mine bucurie şi rai. Iar eu cu bucurie îmi ţeseam veselia şi încântarea mea de rai printre flori înmiresmate şi mesteceni zvelţi, printre dumbrăvi liniştite şi ceruri azurii. Dar în raiul meu s-a ivit el: grosolan, crud şi arogant, el - omul. Mi-a strivit florile, mi-a tăiat copacii, mi-a întunecat cerul. Şi astfel, raiul mi l-a prefăcut în iad... O, nu îl urăsc pentru aceasta, ci îl compătimesc. Îl compătimesc pentru că nu are simţire pentru rai. Şi decât aceasta nu există grozăvie mai mare pentru o făptură, pentru oricare făptură. Ştiţi, căprioara nu poate să urască; ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi compătimire. Tristeţea, aceasta este răzbunarea ei. Tristeţea, însoţită de compătimire... O, oameni, cât sunteţi de cruzi şi de grosolani! Am auzit că există demoni. Oare este posibil să fie mai răi decât oamenii? Doar un singur lucru mă rog, doar un singur lucru îl doresc: să nu fiu suflet în om, simţire în om, raţiune în om...

Fiecare grosolănie omenească eu o resimt ca pe o lovitură grea în inimă. Din pricina aceasta mi-a apărut o tumoare pe inimă. O, câte vânătăi am pe inimă! O, câte lovituri!... Ah, da! Doar mă aflu în raiul pierdut: o căprioară în raiul pierdut! O, milostiveşte-te de mine, Preabunule şi Preagingaşule! Mulţimi de vânătăi, una lângă alta, una lângă alta, şi aşa s-a format o tumoare pe inimă! Oh, izbăveşte-mă de oameni, de oameni grosolani şi răi! Astfel îmi vei preface lumea în rai şi tristeţea mea în bucurie...

Mai mult decât tot ceea ce se iubeşte iubesc libertatea. Ea constă în bunătate, în gingăşie, în dragoste. Iar răul, grosolănia, ura - aceasta este o robie de cea mai joasă speţă. Cel ce se robeşte acestora se înrobeşte morţii. Şi oare este vreo robie mai grozavă decât cea a morţii? Într-o asemenea robie te duc oamenii, aceşti născoditori şi creatori ai răului, ai grosolăniei şi ai urii. Iar pe mine m-au trimis în lume, mi-au spus şi mi-au prezis, m-au îndrumat şi mi-au hărăzit: Fii tristeţe şi dragoste. Iar eu cu întreaga mea fiinţa împlinesc sarcina mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi oare pot altminteri în lumea care este locuită de oameni? Viaţa mea este în acest cadru, în acest mediu. Toată sunt inimă, toată ochi, toată tristeţe, toată dragoste, de aceea mă cutremură frica, acea dulce teamă, de care ştie doar căprioara tristă...

În aroganţa lor, oamenii nici nu bănuiesc ce fel de simţăminte delicate şi minunate purtăm înlăuntrul nostru noi, căprioarele. Între noi şi voi, oamenii, se cască o prăpastie, de aceea noi nu putem trece la voi şi nici voi la noi. Voi nu percepeţi lumile noastre. Dacă noi, căprioarele, am trece cu inima la voi, am trece în iad. Odinioară, noi am fost în rai. Voi oamenii ni l-aţi prefăcut în iad. Ceea ce sunt diavolii pentru voi, aceea sunteti voi oamenii pentru noi. Ne-au povestit mestecenii: l-am văzut pe satana unde a căzut din cer pe pământ, a căzut printre oameni şi - a rămas. El, răzvrătitul cerului, a vestit: „cel mai bine mă simt printre oameni; şi eu am raiul meu, acesta sunt ei: oamenii..."

Ştiu şi presimt: pe mine mă aşteaptă nemurirea, mai bună decât cea a oamenilor. Pentru voi, oamenii, acolo, în lumea cealaltă, există şi iadul. Iar pentru noi, căprioarele - doar raiul. Căci voi, oamenii, în mod conştient şi de bună voie aţi născocit păcatul, răutatea şi moartea, iar apoi, fără încuviinţarea noastră, ne-aţi atras şi pe noi în el, cu josnicia şi răutatea voastră, pentru că aveaţi stăpânire asupra noastră. De aceea veţi răspunde pentru noi: pentru toate chinurile, necazurile, pătimirile şi morţile noastre. Voi veţi şi ispăşi în locul nostru şi din pricina noastră... Am auzit, cerul albastru a şoptit pământului celui negru acest adevăr veşnic: oamenii vor răspunde în ziua judecăţii pentru toate chinurile, pentru toate suferinţele, pentru toate morţile fiinţelor şi făpturilor pământeşti. Toate vieţuitoarele, toate păsările, toate plantele se vor scula şi vor acuza neamul omenesc pentru toate durerile, pentru toate rănile, pentru toate răutaţile, pentru toate morţile pe care le-a provocat lor în mândria lui iubitoare de păcat. Pentru că împreuna cu neamul omenesc, înaintea sa şi înapoia sa, merg păcatul, moartea şi iadul.

Dacă ar fi să aleg între făpturi, mai degrabă aş alege tigrul decât omul, pentru că e mai puţin în­setat de sânge decât omul; mai degrabă aş alege leul decât omul, pentru că e mai puţin bestial de­cât omul; mai degrabă aş alege hiena decât omul, pentru că e mai puţin dezgustătoare decât omul; mai degrabă aş alege râsul decât omul, pentru că mai puţin furios decât omul; mai degrabă aş alege şarpele decât omul, căci este mai puţin viclean de­cât omul; mai degrabă aş alege oricare monstru, pentru că şi cel mai grozav monstru este mai pu­ţin groaznic decât omul... O, spun adevărul, din inimă vorbesc. Pentru că omul a născocit şi a cre­at: păcatul, moartea şi iadul. Iar aceasta este mai rea şi decât cea mai rea, mai monstruoasă şi decât cea mai monstruoasă, mai groaznică şi decât cea mai groaznică faptă în toate lumile mele.

Am auzit, a susurat pârâul de lacrimi: oame­nii se fălesc cu o aşa-zisă inteligenţă. Iar eu îi pri­vesc din principalele lor fapte: păcatul, răutatea şi moartea. Şi desprind această concluzie: dacă inte­ligenţa lor constă în aceea că au născocit şi săvâr­şit păcatul, răutatea şi moartea, atunci acesta nu este un dar, e un blestem. Inteligenţa care trăieşte şi se manifestă prin păcat, răutate şi moarte, este o pedeapsă a lui Dumnezeu. O mare inteligenţă - o mare pedeapsă. Eu aş fi jignită, dacă mi s-ar spu­ne că sunt inteligentă, inteligentă în felul în care sunt oamenii. Dacă o asemenea inteligenţă este singura trăsătură distinctivă a oamenilor, atunci eu nu numai o resping, dar o şi blestem. Dacă de ea ar depinde chiar şi raiul meu şi nemurirea mea, eu aş renunţa pentru totdeauna la rai şi la nemu­rire. Inteligenţa fără bunătate este o pedeapsă a lui Dumnezeu. Iar o mare inteligenţă fără o mare bunătate este un blestem de nesuportat.

 

Cu inteligenţă, dar fără bunătate şi gingăşie, omul este de-a dreptul diavol. Am auzit de la îngerii cereşti când îşi spălau aripile în lacrimi­le mele: diavolul este o mare inteligenţă fără pic de bunătate şi dragoste. Şi omul este la fel, da­că nu are bunătate şi dragoste. Omul inteligent, dar fără bunătate şi milă, este iad pentru sufletul meu gingaş, iad pentru ochii mei nevinovaţi, iad pentru fiinţa mea blândă. Spre o singură dorinţă mi se înalţă sufletul: să nu trăiesc nici în lumea aceasta şi nici în cea de dincolo alături de omul care este inteligent, dar care nu are nici bunăta­te şi nici gingăşie milostivă. Doar în felul acesta primesc nemurirea şi veşnicia. Dacă nu, nimiceşte-mă, Dumnezeule, şi prefă-mă în nefiinţă!

 

În vremurile de demult căprioarele albe po­vesteau: pe pământ a trecut el: Preabunul şi Preamilostivul, şi pământul l-a prefăcut în rai. Unde stătea, acolo raiul apărea. Din El se revăr­sa asupra fiecărei fiinţe şi asupra fiecărei făp­turi bunătate nesfârşită, şi dragoste, şi gingăşie, şi milă, şi blândeţe, şi înţelepciune. Pe pământ a umblat, şi cerul pe pământ l-a adus. L-au nu­mit lisus. O, noi am văzut în El că omul poate fi minunat şi preafrumos doar atunci când este fără de păcat. El cu tânguirea noastră s-a tânguit şi a plâns cu noi din pricina răului pe care ni-l făceau oamenii. A fost cu noi, dar împotriva plăsmuirilor omeneşti: păcatul, răutatea şi moartea. Iubea toa­te făpturile cu gingăşie şi milă; le mângâia cu un dor dumnezeiesc, şi le apăra de păcatul omenesc, de răutatea omenească, de moartea omenească. A fost şi a rămas pentru totdeauna - Dumnezeul nostru, Dumnezeul făpturilor triste şi mâhnite, de la cele mai mici până la cele mai mari.

Doar acei oameni care I se aseamănă ne simt dragi. Ei sunt seminţia noastră şi nemurirea noas­tră şi dragostea noastră. Sufletul acelor oameni es­te ţesut din a Sa bunătate, şi milă, şi dragoste, şi gingăşie, şi blândeţe, şi dreptate, şi înţelepciune. Inteligenţa lor este dumnezeiesc înţeleaptă, dum­nezeiesc bună, dumnezeiesc blândă, dumnezeiesc milostivă. Şi ei se aseamănă îngerilor celor lumi­noşi şi sfinţi. Căd chiar acesta este îngerul: o mare inteligenţă şi o mare bunătate, unite împreună.

De aceea dragostea noastră întreagă se înalţă spre Iisus cel preablând, preabun, preamilostiv, preagingaş. El este Dumnezeul nostru, şi Nemu­rirea noastră, şi Veşnicia noastră. Evanghelia Lui e mai mult a noastră decât a oamenilor, căci în noi este mai mult din bunătatea Sa, din dragos­tea Sa, din gingăşia Sa... El, o! binecuvântat fie El în toate inimile şi în toate lumile noastre! El - Domnul şi Dumnezeul nostru! El - dulcea noas­tră mângâiere în această lume amară care se tre­ce, şi bucuria noastră veşnică în lumea aceea fără de moarte care va veni...

 

| Cuviosul Iustin Popovici - viata si minunile pag. 53-64

Vizualizări: 704 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar