Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Martie » 15 » Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret
6:32 PM
Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. Remarcabilă epistolă a Mitropolitului Filaret

Sfântul Mitropolit Filaret, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, 1966.

Pururea-pomenitul Mitropolit Filaret a fost propus la cârma Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR) de însuşi Sfântul Ioann Maximovici, remarcându-se prin poziţia sa tradiţionalistă. A scris între altele şi Epistolele îndurerate – cunoscute în lumea Ortodoxă, dar din păcate foarte puţin cunoscute la noi – prin care încerca să atragă atenţia asupra apostaziei ce pătrunsese deja în Bisericile Ortodoxe oficiale, manifestată prin erezia ecumenistă. Tot în vremea sa a fost întregit cinul anatematismelor ce se citesc în Duminica Orthodoxiei (Sinodiconul) prin pronunţarea anatemei asupra ereziei ecumenismului, ca urmare firească a faptului că Epistolele sale Întristate s-au lovit de tăcere din partea acestor organisme ecumeniste oficiale. De asemenea s-a opus planului de unificare a Bisericii Diasporei cu Patriarhia Moscovei, pe care o considera anatemizată (fişierul audio (în limba rusă), plan pe care agenţii moscoviţi infiltraţi în ROCOR îl propovăduiau la acea vreme disimulat, apoi din ce în ce mai făţiş.

Sfintele sale moaşte au fost găsite nestricate în anul 1988 (vezi aici), însă ca dovadă a apostaziei neo-ROCORului aflat în decădere de la linia tradiţionalistă mai cu seamă după anul 2001, când s-a petrecut înlăturarea prin forţă de la cârma Bisericii a mitropolitului Vitalie, moaştele sfântului au fost reîngropate (!).

Iată şi o înregistrare de arhivă, o filmare rară pe peliculă din anul 1981: Sfântul Mitropolit Filaret al New York-ului Noul Mărturisitor predicând despre Sfinţii Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei:

 

Redăm mai jos Prima Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski adresată tuturor Întâistătătorilor Bisericii:

 

Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,

 Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,

Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

 

O scrisoare plină de durere de la smeritul Filaret,

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

 

Sfinţii Părinţi şi Învăţaţi ai Bisericii ne-au povăţuit să păstrăm Adevărul Ortodoxiei ca pe lumina ochilor. Şi Domnul nostru Iisus Hristos, învăţându-i pe Ucenicii Săi să păstreze neştirbite fiecare iotă şi titlu din Legea Dumnezeiască, a spus: „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor.“ (Matei 5,19) El i-a trimis pe Ucenicii Săi să predice tuturor neamurilor Evanghelia pe care El le-a dat-o, într-o formă curată şi neamestecată, şi această îndatorire s-a transmis prin succesiune fiecăruia dintre noi, Episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor. Şi noi suntem învăţaţi să facem asta prin definiţia dogmatică a Sinodului al 7-lea Ecumenic, care spune:„Păstrăm neschimbate toate tradiţiile bisericeşti care ne-au fost lăsate moştenire, fie în scris fie prin viu grai.“ Şi Sfinţii Părinţi ai acelui Sinod au adăugat în Primul lor Canon: „Celor care au dobândit demnitatea preoţească, rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „Întru calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia“ (Psalmul 118, 14) şi: „Ai poruncit ca mărturiile Tale să fie dreptate în veac; înţelepţeşte-mă, şi voi fi viu.“ (Psalmul 118, 138; 144). Şi dacă glasul prorocesc ne porunceşte nouă să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat că ele trebuie să rămână neclintite şi nestrămutate.

La hirotonirea sa, fiecare dintre noi făgăduieşte solemn să rămână statornic în Credinţa noastră şi să se supună Canoanelor Sfinţilor Părinţi, făcând legământ înaintea lui Dumnezeu să păstreze Ortodoxia neatinsă de ispitele şi rătăcirile care se furişează în viaţa Bisericii.

Dacă apare o ispită în obştea unei singure Biserici Ortodoxe, leacul pentru ea poate fi găsit în aceeaşi obşte. Dar dacă un anumit rău pătrunde în întreaga noastră Biserică, el devine o problemă importantă pentru fiecare Episcop în parte. Poate vreunul dintre noi să tacă dacă vede că numeroşi fraţi de ai lui merg în acelaşi timp pe o cale care-i duce, pe ei şi turmele lor, spre o prăpastie catastrofală din pricina pierderii nesăbuite a Ortodoxiei?

Ar trebui oare să spunem în acest caz că smerenia ne porunceşte să tăcem? Ar trebui oare să considerăm drept necugetat faptul de a povăţui pe alţi urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, dintre care unii ocupă cele mai vechi şi mai de frunte Tronuri Episcopale?

Dar Ortodoxia crede în egalitatea tuturor Episcopilor în ceea ce priveşte harul, şi face deosebirea dintre ei numai în ce priveşte cinstirea.

Ar trebui oare să ne mulţumim cu faptul că fiecare Biserică este răspunzătoare pentru ea însăşi? Dar ce se întâmplă dacă declaraţiile care îi afectează pe credincioşi sunt făcute în numele întregii Biserici, şi prin urmare implică şi numele nostru, chiar dacă noi n-am autorizat pe nimeni să-l folosească?

Sfântul Grigorie Teologul a spus odată că sunt împrejurări în care „chiar prin tăcere poate fi trădat adevărul.“ Nu cumva am trăda şi noi adevărul dacă, observând o rătăcire de la Ortodoxia curată, am rămâne pur şi simplu tăcuţi – întotdeauna un lucru mai uşor şi mai prudent de făcut în loc de a ne pronunţa?

Remarcăm totuşi că nimeni dintr-o poziţie mai înaltă decât a noastră nu îşi ridică vocea; şi acest fapt ne constrânge să vorbim deschis, ca nu cumva la Judecata de Apoi să ni se impute că am văzut primejdia Ecumenismului ameninţând Biserica şi totuşi nu i-am avertizat pe Episcopii ei.

Desigur că ne-am adresat deja Preasfinţiei Sale Patriarhul Atenagoras şi Sfinţiei Sale Arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord şi Sud, exprimându-ne mâhnirea adâncă şi îngrijorarea pentru acţiunile lor ecumenice, prin care dreptul câştigat de Biserică prin naşterea Sa a fost vândut pe o porţie de tocăniţă sub forma aplauzelor lumii. Dar poziţia adoptată de delegaţii Ortodocşi la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Uppsala face chiar mai acută îngrijorarea râvnitorilor Ortodoxiei, şi devine imperativ pentru noi să comunicăm durerea şi deruta noastră tuturor Episcopilor Ortodocşi Fraţi ai noştri.

Putem fi întrebaţi de ce scriem despre acea Adunare abia acum, după aproape un an de la încheierea lucrărilor ei. Răspunsul nostru este că la acest eveniment nu am avut nici un observator prezent, şi am obţinut informaţii despre Adunare numai din presă, în corectitudinea căreia nu te poţi întotdeauna încrede. De aceea am aşteptat rapoartele finale; şi după ce le-am studiat, am considerat imperios să adresez această scrisoare tuturor Episcopilor Ortodocşi pe care Domnul i-a rânduit să aibă grijă de Biserica Lui de pe pământ.

Raportul despre Adunarea de la Uppsala ne-a şocat enorm, fiindcă din el am văzut mai clar ca niciodată până unde obţine erezia Ecumenismului încuviinţarea oficială a multora din Bisericile noastre.

Când au fost făcuţi primii paşi în organizarea Mişcării Ecumenice (ME), multe din Bisericile Ortodoxe, urmând iniţiativei Patriarhului de Constantinopol, au început să participe la întrunirile sale. La vremea aceea o astfel de participare nu provoca vreo îngrijorare nici chiar în rândul celor mai râvnitori Ortodocşi. Ei credeau că Biserica nu va suferi nici un prejudiciu dacă reprezentanţii ei apăreau printre diferiţi Protestanţi, căutători ai adevărului, cu scopul de a prezenta Ortodoxia în faţa diverselor lor rătăciri. O astfel de participare la conferinţe inter-religioase putea fi considerată ca având un carcter misionar.

Această poziţie a fost încă menţinută într-o anumită măsură, deşi nu totdeauna în mod consecvent, la Adunarea CMB de la Evanston din 1954. Acolo delegaţii Ortodocşi au declarat deschis că hotărârile Adunării se deosebesc atât de izbitor de învăţăturile noastre despre Biserică, încât ei nu puteau cu nici un chip să se alăture celorlalţi în aprobarea lor. În schimb ei au prezentat dogmele Bisericii Ortodoxe în declaraţii separate.

Aceste declaraţii au fost atât de clare încât, în realitate, ele ar fi trebuit să conducă la concluzia logică că Ortodocşii nu ar trebui să rămână membri ai CMB în acelaşi temei cu ceilalţi. Protestanţii ar fi putut foarte bine să-i întrebe: „Dacă nu sunteţi de acord cu principiile noastre de bază, de ce sunteţi cu noi?“ Ştim că în convorbiri particulare unii Protestanţi obişnuiau să spună asta, dar întrebarea nu a fost pusă în întrunirile plenare. Astfel Ortodocşii au rămas ca membri ai unei organizaţii a cărei origine nepotrivită tocmai o evidenţiaseră atât de clar.

Dar ce vedem acum?

Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva din iunie 1968 a luat o întorsătură diferită. Ea a exprimat „dorinţa generală a Bisericii Ortodoxe de a fi membru organic al CMB şi hotărârea sa de a contribui în toate privinţele la progresul, teologic sau de altă natură, la promovarea şi buna sporire a întregii activităţi a CMB.“ Sfinţia Sa Patriarhul Atenagoras a informat CMB de această hotărâre în scrisoarea sa particulară datată 30 iunie 1968. Nu a existat nici o rezervă. Nu a fost făcută nici o menţiune despre vreun scop misionar, nici într-un caz nici în celălalt.

Noi trebuie să fim foarte bine lămuriţi ce fel de uniune religioasă este cea în care Biserica Ortodoxă a fost declarată „membru organic“ şi care sunt implicaţiile dogmatice ale unei astfel de hotărâri.

În 1950, la Toronto, au fost aprobate de către CMB anumite declaraţii fundamentale care, deşi mai precaute decât declaraţiile actuale, deja erau neconforme cu dogmele Ortodoxe ale Bisericii. La punctul 4 s-a declarat atunci că „Bisericile membre ale CM consideră relaţia altor Biserici cu Sfânta Biserică Universală pe care o mărturisesc Crezurile ca pe un motiv de respect reciproc.“ Această declaraţie este deja inadmisibilă pentru noi, deoarece Biserica este menţionată nu ca existând într-adevăr în lume, ci ca un fel de entitate abstractă pomenită în diverse Crezuri. Cu toate acestea, chiar şi pe atunci, la punctul 3 citim: „Bisericile membre mărturisesc că statutul de membru al Bisericii lui Hristos este mai cuprinzător decât statutul de membru al trupului propriei lor biserici“ (Şase Studii Ecumenice, New York, 1954, p. 13). Dar cum la punctul precedent (numărul 2) era declarat că „Bisericile membre ale CM cred în baza Noului Testament că Biserica lui Hristos este Una“, există fie o contradiţie implicită, fie mărturisirea unei noi doctrine – anume că nimeni nu poate aparţine Bisericii Una fără să creadă în dogmele ei şi fără să aibă unitate liturgică cu ea.

Declaraţiile separate făcute la Evanston patru ani mai târziu în numele tuturor delegaţilor Ortodocşi au îmbunătăţit întrucâtva situaţia, fiindcă ei au arătat clar că Ecleziologia Ortodoxă diferă atât de mult în esenţă de Ecleziologia Protestantă, încât este imposibil de întocmit o declaraţie comună. Cu toate acestea, acum participanţii Ortodocşi la CMB se comportă diferit; într-o sforţare de a uni adevărul cu rătăcirea, ei au abandonat principiul exprimat la Evanston. Dacă toate Bisericile Ortodoxe sunt membri organici ai CMB, atunci toate hotărârile acestui Consiliu sunt luate şi în numele lor ca şi în numele Protestanţilor.

Dacă iniţial Ortodocşii participau la întrunirile Ecumenice numai pentru a prezenta adevărul, îndeplinind, ca să zicem aşa, un serviciu misionar printre confesiuni străine de Ortodoxie, acum ei s-au amestecat cu ele, şi oricine poate zice că ceea ce s-a spus la Uppsala s-a spus şi de către Bisericile Ortodoxe membre, prin persoana delegaţilor lor. Vai nouă ca acestea să fie spuse în numele întregii  Biserici Ortodoxe!

Considerăm de datoria noastră să protestăm în termenii cei mai vehemenţi posibil împotriva acestei stări de lucruri. Ştim că în acest protest avem alături de noi pe toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Tot alături de noi sunt nu numai ierarhia, preoţimea şi mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ci şi acei membri ai altor Biserici Ortodoxe care sunt şi ei de acord cu noi.

Ne luăm libertatea de a spune că se pare că Fraţii noştri Episcopi au tratat această problemă fără suficientă atenţie, fără să-şi dea seama până unde poate fi atrasă Biserica noastră în sfera acordurilor anti-canonice şi chiar anti-dogmatice cu heterodocşii. Acest fapt este deosebit de clar dacă ne întoarcem la declaraţiile iniţiale ale reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, în comparaţie cu ceea ce are loc în prezent.

La Conferinţa de la Lausanne din 1937, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Gherman, a declarat în mod clar că restabilirea unităţii cu Biserica înseamnă pentru Protestanţi că ei trebuie să revină la dogmele Bisericii strămoşeşti a celor Şapte Sinoade Ecumenice. „Şi care sunt elementele dogmelor Creştine“, a zis el, „care trebuie considerate necesare şi fundamentale? Potrivit gândirii Bisericii Ortodoxe, nu este nevoie acum să facem definiri ale acelor elemente de credinţă indispensabile, fiindcă ele sunt deja făcute în Crezul strămoşesc şi în hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare această învăţătură a Bisericii strămoşeşti nedespărţite trebuie să fie temelia reunificării Bisericii.“ Aceasta a fost poziţia adoptată de toţi delegaţii Ortodocşi la Conferinţele de la Lausanne şi Oxford.

Cât despre Biserica noastră Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, punctul ei de vedere a fost exprimat cu deosebită claritate cu prilejul numirii unui reprezentant în Comitetul pentru Continuarea Conferinţei pe teme de Credinţă şi Rânduială din 18/31 decembrie 1931. Hotărârea a fost următoarea:

Păstrând credinţa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, Sinodul Episcopilor mărturiseşte că Biserica nu a fost niciodată scindată. Întrebarea este numai cine se află în ea şi cine nu. În acelaşi timp Sinodul salută călduros eforturile confesiunilor heterodoxe de a studia învăţătura lui Hristos despre Biserică, în nădejdea că printr-un astfel de studiu, mai ales cu participarea reprezentanţilor Sfintei Biserici Ortodoxe, ei pot ajunge în final la convingerea că Biserica Ortodoxă, fiind stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15), a păstrat în întregime şi fără abateri învăţătura dată de către Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi. Cu această Credinţă şi cu o astfel de nădejde, Sinodul Episcopilor a acceptat invitaţia Comitetului pentru Continuarea Conferinţei pe teme de Credinţă şi Rânduială.“

Aici totul este clar şi nimic nu este lăsat nespus. Această declaraţie este pe de-a-ntregul în concordanţă şi cu ceea ce se spunea în mod obişnuit la vremea aceea de către reprezentanţii oficiali ai altor Biserici Ortodoxe.

       Atunci ce s-a schimbat? Au renunţat Protestanţii la rătăcirile lor? Nu. Ei nu s-au schimbat, nici Biserica nu s-a schimbat; s-au schimbat numai persoanele despre care acum se spune că o reprezintă.

       Dacă reprezentanţii Bisericii Ortodoxe ar fi stăruit numai în apărarea cu fermitate a principiilor de bază ale credinţei noastre în Biserică, ei n-ar fi adus Biserica Ortodoxă în poziţia ambiguă care i-a fost atribuită prin decizia Conferinţei de la Geneva anul trecut.

Începînd cu  Adunarea CMB din New Delhi, delegaţii Ortodocşi nu mai fac declaraţii separate, ci s-au amestecat într-un tot unitar cu Confesiunile Protestante. Astfel, toate deciziile Adunării de la Uppsala sunt luate în numele „Bisericii“, despre care întotdeauna se vorbeşte la singular.

Cine vorbeşte? Cine a dat acestor oameni dreptul să facă declaraţii bisericeşti nu numai în numele lor propriu, ci şi în numele Bisericii Ortodoxe?

Vă rugăm, Înalt Preasfinţiţi Fraţi, să verificaţi lista cu Bisericile participante în ME şi în CMB. Luaţi, de pildă, măcar primele rânduri din lista de la pagina 444 a Raportului Uppsala 68.

Acolo veţi găsi următoarele nume: Biserica Evanghelică din River Plata, Biserica Metodistă a Australiei, Bisericile lui Hristos din Australia, Biserica Angliei din Australia, Uniunea Congregaţiilor din Australia, Biserica Presbiteriană a Australiei…

E nevoie să continuăm lista? Nu este clar  că, începând chiar cu primele rânduri, sunt incluse confesiuni care se deosebesc enorm de Ortodoxie, care neagă tainele, ierarhia, tradiţia Bisericească, sfintele canoane, care nu îi venerează pe Maica Domnului şi pe Sfinţi, etc.? Ar trebui să ne enumerăm aproape toate dogmele pentru a evidenţia ce anume din dogmele noastre nu este primit de majoritatea membrilor CMB – între care însă, cu toate asestea, Biserica Ortodoxă este invocată a fi membru organic.

Totuşi în numele acestei uniuni a diferiţilor reprezentanţi ai tuturor ereziilor posibile, Adunarea de la Uppsala declară într-una: „Biserica mărturiseşte“, „Biserica învaţă“, „Biserica face asta şi asta...“

Din această amestecătură de erezii care s-au rătăcit atât de mult de Tradiţie, decizia publicată despre „Sfântul Duh şi Universalitatea Bisericii“ face afirmaţia: „Sfântul Duh nu numai că a păstrat Biserica în continuitatea trecutului; El este şi prezent în mod continuu în Biserică, înfăptuind reînnoirea şi re-crearea ei lăuntrică.“

     Întrebarea este: Unde este „continuitatea trecutului“ la Presbiterieni? Unde este prezenţa Sfântului Duh la aceia care nu recunosc nici o taină? Cum poate vorbi cineva despre sobornicitatea acelora care nu acceptă hotărârile Sinoadelor Ecumenice?

Dacă aceste decizii doctrinare ar fi precedate de cuvinte care să arate faptul că o parte a Bisericilor urmează o anumită doctrină şi cealaltă o doctrină diferită, şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe ar fi expuse separat, aceasta ar fi conform cu realitatea. Dar nu acesta este cazul, şi, în numele feluritelor confesiuni, se spune: „Biserica învaţă...“

Aceasta este în ea însăşi o proclamare a doctrinei Protestante asupra Bisericii care-i cuprinde pe toţi cei care îşi zic Creştini, chiar dacă ei nu au nici o intercomuniune. Însă fără a accepta acea doctrină, este imposibil să fii membru organic al CMB, findcă acea doctrină este baza întregii ideologii pe care se sprijină această organizaţie.

      Adevărat, rezoluţia „Despre Sfântul Duh şi Universalitatea Bisericii“ este urmată de o notă tipărită cu litere mici, care spune că, deoarece această rezoluţie a provocat o aşa de mare diversitate de păreri, prezenta decizie nu este definitivă, ci numai un rezumat al chestiunilor discutate în cadrul Secţiunii. Totuşi nu există astfel de remarci în legătură cu alte rezoluţii similare. Procesul verbal nu conţine nici o dovadă că delegaţii Ortodocşi au dat vreo declaraţie cu scopul ca Adunarea să nu poată vorbi în numele Bisericii la singular; iar Adunarea face asta peste tot, în toate rezoluţiile ei, care n-au niciodată astfel de note ataşate.

Dimpotrivă, Sfinţia Sa Arhiepiscopul Iacov, în răspunsul lui la salutul de bun venit al Arhiepiscopului suedez, a spus în numele Adunării, „După cum bine ştiţi, Mondiala Bisericească este chemată de o omenire exigentă să dea mărturie amplă despre credinţa ei“ (Raportul Uppsala 69, punctul 103).

Despre ce „Mondială Bisericească“ a vorbit Arhiepiscopul Iacov? Despre Biserica Ortodoxă? Nu. El a vorbit aici despre „Biserica“ ce uneşte toate confesiunile, despre Biserica CMB.

       Tendinţa de a vorbi în acest mod este izbitoare în raportul Comitetului pentru Credinţă şi Rânduială. În rezoluţia asupra raportului său, după declaraţii despre succesul Ecumenismului, se spune: „Suntem de acord cu decizia Comisiei pentru Credinţă şi Rânduială de la reuniunea ei din Bristol, de a continua programul ei de studii asupra unităţii Bisericii în contextul mai larg al studiului asupra unităţii omenirii şi a creaţiei. În acelaşi timp salutăm declaraţia Comisiei pentru Credinţă şi Rânduială că sarcina ei rămâne „să proclame unicitatea Bisericii lui Iisus Hristos“ şi să menţină în faţa Consiliului şi a bisericilor „obligaţia de a manifesta acea unitate pentru numele Domnului şi pentru mai buna îndeplinire a misiunii lui în lume.“ (ibid., punctul 223).

       Dedesubtul este clar în toate aceste rezoluţii, anume că, fără a se împotrivi despărţirii din afară a Bisericilor, unitatea lor internă încă există. Scopul Ecumenismului în această lume este să facă din această unitate lăuntrică şi una exterioară, prin diverse manifestări ale unor astfel de aspiraţii.

Pentru a evalua toate acestea din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, este suficient să ne imaginăm primirea pe care ar afla-o în rândul Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Îşi poate închipui cineva Biserica Ortodoxă a a acelor timpuri declarându-se membru organic al unei asociaţii care să-i reunească pe Eunomieni sau Anomei, Arieni, Semi-Arieni, Sabelieni şi Apolinarieni?

     Bineînţeles că nu! Dimpotrivă, Canonul I al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic nu cheamă la unirea cu astfel de grupuri, ci le anatematizează. Următoarele Sinoade Ecumenice au făcut acelaşi lucru cu privire la alte erezii.

      Statutul de membri organici a Creştinilor Ortodocşi într-o organizaţie cu eretici moderni nu-i va sfinţi pe aceştia din urmă, ci îi înstrăinează pe Ortodocşii aceia de unitatea Sobornicească Ortodoxă. Această unitate nu este limitată la epoca modernă. Sobornicitatea cuprinde toate generaţiile Sfinţilor Părinţi. În lucrarea sa nemuritoare, Sfântul Vincenţiu de Lerins scrie că: „pentru Creştini, a declara ceva ce n-au primit mai înainte nu a fost niciodată îngăduit, nu este îngăduit nicicum şi nu va fi îngăduit niciodată, - în schimb a-i anatematiza pe cei care proclamă ceva în afară de ceea ce a fost primit odată pentru totdeauna a fost mereu o datorie, este într-una o datorie şi va fi veşnic o datorie.“

      Poate cineva va spune că timpurile s-au schimbat, şi acum ereziile nu mai sunt atât de răuvoitoare şi distrugătoare ca pe vremea Sinoadelor Ecumenice. Dar sunt oare acei Protestanţi, care au renunţat la venerarea Născătoarei de Dumnezeu şi a Sfinţilor, care nu recunosc harul ierarhiei, sau Romano-Catolicii care au scornit noi rătăciri, sunt ei mai aproape de Biserica Ortodoxă decât Arienii sau Semi-Arienii?

Să admitem că predicatorii moderni ai ereziei nu sunt atât de agresivi împotriva Bisericii Ortodoxe cum erau cei din vechime. Însă asta nu este pentru că doctrinele lor sunt mai apropiate de învăţăturile Ortodoxe, ci pentru că Protestantismul şi Ecumenismul au clădit în ei convingerea că nu există pe pământ nicio Biserică Una şi Adevărată, ci numai comunităţi de oameni care se află în diferite stadii de rătăcire. O asemenea doctrină ucide orice râvnă în mărturisirea a ceea ce ei consideră a fi adevărul, şi de aceea ereticii moderni par a fi mai puţin îndârjiţi decât cei din vechime. Însă o asemenea nepăsare faţă de adevăr este în multe privinţe mai rea decât puterea de a fi zelos în apărarea unei rătăciri luate drept adevăr. Pilat, care a spus „Ce este adevărul?“ nu putea fi convertit; dar Saul, prigonitorul Creştinătăţii, a devenit Apostolul Pavel. De aceea citim în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul cuvintele ameninţătoare ale Îngerului Bisericii din Laodiceea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici rece nici fierbinte – am să te vărs din gura Mea“ (Apocalipsa 3, 15-16).

      Ecumenismul face din CMB o asociaţie în care fiecare membru, cu nepăsare Laodiceeană, recunoaşte despre sine şi despre alţii că se află în rătăcire, şi este preocupat numai de găsirea vorbelor care să exprime acea rătăcire în termeni acceptabili de către toţi. Încape cumva aici vreun loc de „membru organic“ pentru Biserica Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Cea Care întotdeauna a mărturisit despre Sine că este slăvită şi fără pată fiindcă Hristos Însuşi este Capul Ei? (Efeseni 5, 27)

Canonul 57 Cartagina (66 în Sintagma Ateniană) spune despre Biserică că este „Cea Una precum s-a zis, porumbiţă (Cântarea Cântărilor, 6, 9) şi singura maică a Creştinilor, întru Care se primesc toate tainele sfinţitoare spre mântuirea veşnică şi viu făcătoare, care celor ce rămân în eres le aduc mare pedeapsă şi osândă.“

De asemenea, socotim că este de datoria noastră să declarăm că este cu neputinţă să recunoaştem Biserica Rusă ca fiind legal şi just reprezentată la Conferinţele Pan-Ortodoxe convocate de Sfinţia Sa Patriarhul Atenagoras. Acei Episcopi care participă la aceste Conferinţe în numele Bisericii Ortodoxe, cu Mitropolitul Nicodim în fruntea lor, nu reprezintă adevărata Biserică Rusă. Ei îi reprezintă numai pe acei Episcopi care, prin voinţa unui Guvern ateu, ocupă rangurile unor anumite eparhii ale Bisericii Rusiei. Am avut deja ocazia să-i scriem Sfinţiei Sale Patriarhul Atenagoras despre această problemă. Aceste persoane participă la întruniri în străinătate numai în măsura în care o astfel de participare este profitabilă pentru autorităţile lor civile, cele mai sângeroase din istoria lumii. Cruzimea lui Nero şi ura lui Iulian Apostatul împotriva Creştinătăţii pălesc în comparaţie.

     Nu cumva influenţei acelui Guvern trebuie să-i atribuim în mare măsură rezoluţiile politice ale Adunării de la Uppsala, care repetă multe lozinci de largă vizibilitate în propaganda comunistă din Vest?

     În discursul de încheiere al Preşedintelui, Dr. Payne, s-a spus că „Biserica lui Iisus Hristos trebuie să arate în mod activ mila lui Hristos într-o lume nevoiaşă.“ Însă nici el nici nimeni altcineva nu a spus vreun cuvânt despre milioanele de Creştini martirizaţi în URSS; nimeni nu a spus vreun cuvânt de milă despre situaţia lor.

Este bine să exprimi compasiune pentru foametea din Biafra, pentru cei care în permanenţă suferă de pe urma luptelor din Orientul Mijlociu sau din Vietnam. Dar acoperă acestea toate nenorocirile omeneşti ale vremurilor de acum? Este oare posibil ca membrii CMB să nu ştie nimic despre persecuţiile Religiei din URSS? Nu ştiu ei ce nedreptate domneşte acolo? Nu ştiu ei că martirii pentru Credinţă de acolo se numără cu milioanele, că acolo Sfintele Scripturi nu sunt publicate şi că oamenii sunt condamnaţi la deportare cu muncă silnică pentru răspândirea lor? Nu ştiu ei că acolo copiii sunt opriţi de la învăţarea principiilor de bază ale Religiei şi chiar de la participarea la slujbele religioase? Nu ştiu ei despre miile de oameni care au fost deportaţi pentru Credinţa lor, despre copiii luaţi cu forţa de la părinţii lor pentru a-i împiedica să primească o educaţie religioasă?

Toate acestea sunt cu siguranţă bine cunoscute oricui citeşte ziarele, dar ele nu sunt niciodată pomenite în vreo rezoluţie a CMB. Preoţii Ecumenici şi Leviţii trec pe alături tăcuţi şi dezinteresaţi, fără să arunce măcar o privire în direcţia Creştinilor prigoniţi în URSS. Ei tac pentru că reprezentanţii oficiali ai Bisericii Ruse, în ciuda tuturor dovezilor contrare, neagă existenţa acestor prigoniri pentru a fi pe placul autorităţilor lor civile.

Aceşti oameni nu sunt liberi. Că vor sau nu, ei sunt constrânşi să vorbească dând ascultare ordinelor Moscovei Comuniste. Povara prigonirii îi face mai vrednici de milă decât de reproş. Dar fiind prizonieri morali ai celor fără de Dumnezeu, ei nu pot fi adevăraţi purtători de cuvânt pentru Biserica Ortodoxă Rusă aflată în suferinţă, lipsită de orice drepturi, obligată la tăcere, aruncată în catacombe şi închisori.

Fostul Patriarh Serghie şi actualul Patriarh Alexei au fost aleşi prin încălcarea regulilor care au fost instituite de Sinodul Bisericii Întregii Rusii din 1917 la restabilirea Patriarhatului. Ambii au fost aleşi conform instrucţiunilor lui Stalin, cel mai crunt prigonitor al Bisericii din istorie.

Vă puteţi închipui un Episcop al Romei ales conform instrucţiunilor lui Nero? Iar Stalin a fost cu mult mai rău.

Ierarhii aleşi de Stalin trebuiau să îşi făgăduiască supunerea faţă de un Guvern ateu al cărui scop, conform programului Comunist, este distrugerea Religiei. Actualul Patriarh Alexei i-a scris lui Stalin imediat după moartea predecesorului său, că va păstra loialitatea faţă de Guvernul lui: „Acţionând în deplin acord cu Consiliul pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse şi de asemenea cu Sfântul Sinod instituit de fostul Patriarh, voi fi păzit de erori şi de acţiuni greşite.“

Toată lumea ştie că „erori şi acţiuni greşite“, în limbajul stăpânilor de la Moscova, înseamnă orice încălcare a instrucţiunilor date de autorităţile Comuniste.

Putem compătimi un bătrân nenorocit, dar nu putem să-l recunoaştem drept Cap al Bisericii Rusiei, din care ne considerăm noi înşine parte inseparabilă. Şi Patriarhului Alexei şi colaboratorilor lui, sancţiunile Canonului Apostolic 30 şi ale Canonului 3 al celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic pot fi îndoit aplicate: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească şi de asemenea să se afurisească împreună cu toţi părtaşii lui.“

Episcopul Nicodim al Dalmaţiei, în comentariul său asupra Canonului Apostolic 30, spune: „Dacă Biserica a condamnat influenţa ilegală a autorităţilor civile la numirea unui episcop într-o vreme când Conducătorii erau Creştini, cu mult mai mult, prin urmare, trebuia s-o condamne când ei erau păgâni.“ Ce e de spus, aşadar, când un Patriarh şi Episcopi sunt întronizaţi de duşmanii declaraţi şi combativi ai religiei lor?

Când o parte a Episcopatului Rus împreună cu fostul Patriarh (la vremea aceea Mitropolit) Serghie au luat-o pe calea înţelegerii cu duşmanii Bisericii în 1927, o mare (şi foarte respectată) parte a acelui Episcopat, cu Mitropolitul Iosif al Leningradului şi primul candidat al Patriarhului Tihon pentru poziţia de locţiitor, Mitropolitul Kiril de Kazan, nu au fost de acord să meargă mai departe cu el, preferând deportarea şi martiriul. La vremea aceea, Mitropolitul Iosif ajunsese deja la concluzia că, în faţa unui Guvern care în mod declarat avea ca scop distrugerea Religiei prin folosirea oricăror mijloace disponibile, existenţa legală a Administraţiei Bisericii devine practic imposibilă fără a impune compromisuri care sunt prea mari şi prea nelegiuite. De aceea el a început hirotoniri de Episcopi şi de preoţi tăinuite, organizând în acest fel Biserica de Catacombă care încă există în ascuns.

      Ateii rareori pomenesc de Biserica de Catacombă, temându-se să nu-I facă prea multă publicitate. Numai foarte rar în Presa Sovietică apre ştirea vreunui proces al membrilor ei. Totuşi informaţii despre ea sunt date în manualele pentru activişti anti-religioşi din URSS. De exemplu, informaţii de bază despre această Biserică, sub numele de „Biserica cu Adevărat Ortodoxă“ sunt date într-un manual cu titlul Slovar Ateista („Dicţionarul Ateului“), publicat la Moscova în 1964.

Cu nici o biserică deschisă, în întruniri secrete asemănătoare adunărilor din catacombe ale primilor Creştini, aceşti mărturisitori ai Credinţei îşi ţin slujbele nevăzuţi de lumea din afară. Ei sunt adevăraţii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a Cărei măreţie va deveni cunoscută lumii numai după prăbuşirea puterii Comuniste.

Pentru aceste motive, chiar dacă reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei au participat la hotărârile Conferinţei Pan-Ortodoxe de la Geneva anul trecut, şi mai ales pentru cel de a face Biserica Ortodoxă membru organic al CMB, considerăm această decizie ca fiind luată fără participarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Acea Biserică este constrânsă la tăcere, şi noi, ca reprezentanţi liberi ai ei, suntem adânc întristaţi de faptul că a fost luată o asemenea hotărâre. Protestăm categoric împotriva acestei decizii ca fiind contrară chiar naturii însăşi a Bisericii Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicată numai din afara Bisericii. Cu mult mai primejdioasă este acea otravă când este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de către cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie ucigaşi ci tămăduitori de suflete.

Este oare posibil ca Episcopatul Ortodox să rămână nepăsător la această primejdie? Nu va fi oare prea târziu să ne apărăm turma duhovnicească atunci când lupii vor devora oile sub ochii păstorilor lor, chiar în însuşi interiorul staulului?

Nu vedem sabia dumnezeiască deja ridicată (Matei 10, 34), despărţind pe cei care sunt devotaţi credinţei tradiţionale a Sfintei Biserici, de cei care, în exprimarea Sfinţiei Sale Patriarhul Atenagoras din salutul de la Adunarea din Uppsala, se străduiesc să dea formă „noului drum din ME“ pentru „infăptuirea reînnoirii Creştine universale“ pe căile transformării şi nepăsării faţă de adevăr?

      Socotim că am arătat suficient de clar faptul că această aparentă unitate nu este unitatea întru adevărul Ortodoxiei, ci o unitate care amestecă albul cu negrul, binele cu răul, şi adevărul cu rătăcirea.

Noi deja am protestat împotriva acţiunilor ecumenice neortodoxe ale Sfinţiilor Lor Patriarhul Atenagoras şi Arhiepiscopul Iacov, în scrisori care au fost într-o mare măsură împărţite Episcopilor Bisericilor Ortodoxe din diverse ţări. Am primit din diferite părţi ale lumii exprimări ale unităţii de vederi cu noi.

Dar acum a sosit momentul să ne facem protestul auzit şi mai tare, iar apoi încă şi mai tare, astfel încât să oprim acţiunea acestei otrăvi, înainte ca ea să devină la fel de puternică precum vechile erezii ale Arianismului, Nestorianismului sau Eutihianismului, care la vremea lor au zguduit întregul trup al Bisericii, pentru a face să pară că erezia ar fi în stare să biruiască Ortodoxia.

Îndreptăm chemarea noastră către toţi Episcopii Bisericii Ortodoxe, implorându-i să studieze subiectul acestei scrisori şi să se ridice în apărarea purităţii Credinţei Ortodoxe. De asemenea îi rugăm foarte mult să se roage pentru Biserica Ortodoxă Rusă, Care suferă atât de mult din cauza ateilor, ca Domnul să scurteze zilele încercărilor Ei şi să-I trimită libertate şi pace.

 

      Mitropolitul Filaret

 

Duminica Sinodului al Şaselea Ecumenic

14 / 27 iulie 1969

New York

Stmaryofegypt.org traducere Mihaela Leontescu

 

 

Citiți vă rog și:

Foarte actual. Mitropolitul Filaret Vosnejenski despre săptămâna de rugăciune cu ereticii, teoria ramurilor, unirea în afara adevărului...

Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI

Adunările CMB: ocultism, vrăjitori, muzică Rock, spiritism, "teologi" coreeni, "episcopi" femei şi...ortodocşi

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?


 

 

 

Categorie: ROCOR | Vizualizări: 1661 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1
Doamne miluiește-ne! Multumim pentru traducere si postare!
avatar