Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2019 » Iulie » 9 » Ereticii sunt închinători la idoli, neamurile diavolului, duşmanii lui Dumnezeu, de aceea nu sunt şi nu se pot număra printre creştini
11:28 PM
Ereticii sunt închinători la idoli, neamurile diavolului, duşmanii lui Dumnezeu, de aceea nu sunt şi nu se pot număra printre creştini


          Abaterile de la credinţa în Dumnezeul adevărat au însoţit existenţa umană, de la căderea primilor oameni până în prezent. În timp necredinţa a îmbrăcat multe forme, de la socotinţa deşartă a primilor oameni care, în urma ispitirii celui rău, au crezut că pot fi egali cu Dumnezeu, până la rătăcirile de la adevărul Evangheliei lui Hristos. Diferenţa dintre necredinţele de dinainte de Hristos şi cele provenite din abaterea de la adevărul Evangheliei este că cele din urmă sunt păgânisme cu mască creştină.
         Aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.”(Mat.18,15-17). De aceea dacă un dreptcredincios cade în rătăcire şi stăruie în ea, atunci pentru ceilalţi dreptcredincioşi acela este socotit ca un păgân. Sfântul Ciprian al Cartaginei îi pune între păgâni şi pe schismaticii: „spune Domnul în Evanghelie: «iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş» (Mat.18,15-17). Iar dacă cei care dispreţuiesc Biserica sunt socotiţi păgâni şi vameşi, cu atât mai mult trebuie puşi în rândul păgânilor…[cei] care ridică altare false1.
Sfinţii Părinţi folosesc pentru eretici denumiri care sunt potrivite idolatrilor, acestea găsindu-se în Sfânta Scriptură, ca: „necredincioşi” (ἀπίστοις) (II Cor. 6, 14,16) sau „fără Dumnezeu” (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântul Apostol Pavel nu-i numeşte pe păgâni atei şi necredincioşi în sensul că ar fi lipsiţi de credinţă, ci pentru că au o credinţă deşartă, în dumnezei care nu fiinţează (Ier. 5, 7). Pseudo-creştinii sunt atei şi necredincioşi, ca unii ce se închină la dumnezei ce nu există, având mintea „în multe şi nestatornice păreri şi închipuiri cu privire la lucruri ce nu există”2, aceştia fiind adepţii unui păgânism cu mască creştină. Un alt termen scripturistic folosit de către Sfinţii Părinţi pentru credinţa eretică este „ἀσεoι'', ce înseamnă lipsă de evlavie, având şi înţelesul de păgânism sau idolatrie, necredinţă sau ateism.
În încercarea de a face credibile ereziile pe care le urmează, eterodocşi se folosesc de o mască a adevărului. În ce constă această mască? În primul rând prin întrebuinţarea de către eterodocşi a numelui de creştin, apoi printr-o aparentă susţinere a unor adevăruri de credinţă, prin folosirea unor raţionamente false; după aceea, în vechime, prin compunerea unor scrieri cu conţinut eretic pe care le atribuiau unor reprezentanţi de seamă din trecut ai Bisericii, sau prin interpolarea unor scrieri ortodoxe, normative pentru învăţătura de credinţă ortodoxă, în care îşi strecurau ideile eretice; iar în prezent, sub pretextul unei presupuse „corectitudini”, prin cercetări aşa-zise ştinţifice, scrieri cu autoritate în precizarea învăţăturii de credinţă sunt considerate ca fiind false de către aşa-zişii savanţi din sfera eterodoxiei, cu toate că aceştia sunt lipsiţi de înţelegerea duhovnicească care este necesară pentru cunoaşterea acestor scrieri. Scrierile Sfinţilor Părinţi nu pot fi cercetate decât numai în „laboratorul” duhovnicesc care este inaccesibil eterodocşilor, de aceea rezultatele cercetărilor făcute de aşa-zişii savanţi sunt lipsite de credibilitate, neavând un fundament duhovnicesc, ci sunt mai degrabă potrivite „ ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă” (ITim. 6, 20).
Eterodocşii neavând credinţa în Dumnezeul adevărat, ci în dumnezei inexistenţi, nu sunt şi nu trebuie numiţi creştini chiar dacă îşi spun „creştini”, sunt numiţi „creştini” de către cei care nu cunosc sau au o cunoaştere superficială a învăţăturii de credinţă a Sfinţilor Părinţi.
Eterodocşii pentru că nu sunt creştini, nu sunt fraţi în Hristos cu cei dreptcredincioşi. De înrudirea duhovnicescă în Hristos au parte doar cei care sunt în Dreapta Credinţă, cei rătăciţi neavând parte de o asemenea rudenie, de aceea dreptcredincioşii trebuie să se osebească de aceştia, chiar dacă printre cei rătăciţi s-ar afla rudenii de-ale lor dupa trup: „cei credincioşi să se îndepărteze şi să se ferească...şi să nu mai cunoască pe rude, şi tatăl să-şi lepede dragostea faţă de fiul său şi fiul să nu mai cinstească pe tatăl său, şi maica să izgonească iubirea faţă de fiica sa. Căci trebuie şi se cuvine ca cei ce sunt rătăciţi să urmeze şi să meargă pe urmele celor ce au mintea sănătoasă, şi nu cei ce au ales să cugete drept să vină după cei nebuni. Acest lucru l-a spus şi în alt chip Hristos: «Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Mat.10,37). Aşadar când din pricina evlaviei tale faţă de Hristos, vei tăgădui pe tatăl tău, atunci îl vei căpăta ca pe o mare bogăţie pe Tatăl cel din ceruri. Şi dacă părăseşti pe fratele tău care necinsteşte pe Dumnezeu, pentru că tu vrei să-L slujeşti pe Dumnezeu, te va primi pe tine Hristos ca frate al Său. Căci El ne-a dat nouă împreună cu alte daruri şi pe acesta: «Voi vesti numele Tău fraţilor Mei»(Ps.21,23).Vei afla atunci rudenii multe si strălucite, mulţimea sfinţilor”3.
Pseudo-creştinii nu urmează Evangheliei lui Hristos, ci sunt propovăduitorii unei alte evanghelii, care e falsificată, aceştia „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (Rom.1,25) şi ţin „nedreptatea drept adevăr” (Rom.1,18), de aceea se află sub anatema dată de Sfântul Duh prin Sfântul Apostol Pavel: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Gala.1,8).
Sfinţii Părinţi, din iubire de Adevăr şi din iubire de aproapele, au vădit rătăcirile din credinţele eterodoxe, dând la o parte acel văl ortodox prin care este ascunsă urâţenia doctrinelor eretice, arătându-i pe eterodocşi ceea ce sunt, atei (ἄθεoι) şi necredincioşi (ἄπιστοι), pentru ca dreptcredincioşii să se ferească de comuniunea cu eterodocşi, dar şi pentru a le face cunoscut celor rătăciţi în credinţă ateismul din doctrinele lor pseudo-creştine, pentru ca aceştia să părăsească necredinţa şi să vină la Biserica adevăratului Dumnezeu.


Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul episcopul Antiohiei (+107), ucenic al Sfinţilor Apostoli, consideră eretic pe „cel care strică, printr-o rea învăţătură, credinţa lui Dumnezeu”4. Pe eterodocşii docheţi îi numeşte atei şi necredincioşi: „după cum spun păgânii (ἄθεoι), adică necredincioşii (ἄπιστοι), Hristos a pătimit în aparenţă — ei trăind în aparenţă”5; Hristos „a pătimit cu adevărat nu cum spun unii necredincioşi (ἄπιστοι), că a pătimit în aparenţă”6. Eterodocşii îşi zic „creştini” şi făţărnicesc Dreapta Credinţă pentru a înşela pe cei dreptcredincioşi: „ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere şi vin ; cel care nu ştie, ia cu plăcere băutura otrăvitoare şi moare din pricina acelei rele dulceţi”7; „Sunt unii oameni care obişnuiesc să poarte numele [de creştin] cu viclenie condamnabilă, făcând şi alte fapte nevrednice de Dumnezeu; de aceştia trebuie să fugiţi ca de fiare, pentru că sunt câini turbaţi, care muşcă pe furiş ; trebuie să vă feriţi de ei, că muşcăturile lor sunt greu de vindecat”8; „Să nu te sperie cei care par vrednici de credinţă, dar învaţă învăţături străine9.


Sfântul Mucenic Policarp episcopul Smirnei (70-156), ucenic al Sfântului Apostol Ioan, povăţuieşte pe credincioşi să se ferească de pseudo-creştini: „Fiţi râvnitori spre bine, fugind de sminteli, de fraţii falşi, de cei ce poartă cu făţărnicie numele Domnului şi care amăgesc pe oamenii uşori la minte”10.


Sfântul Mucenic Irineu episcopul Lyonului (+202), ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, spune că ereticii nu cred în adevăratul Dumnezeu ci în altul, având credinţa şi într-un alt hristos: „orice schimbare în cele ale credinţei şi orice şi- ar imagina ei [ereticii] vorbeşte despre alt Dumnezeu, în afară Aceluia, Care a conceput, creat şi providenţiază acest univers – dacă Acesta nu e suficient pentru ei – sau vorbesc despre alt Hristos sau un alt Unul-Născut”11.


Sfântul Mucenic Ciprian episcopul Cartaginei (200-250) crede, la fel ca Sfântul Irineu de Lyon, că ereticii au credinţa în dumnezei şi hristoşi mincinoşi: „înşirând toate ereziile şi prezentând absurdităţile şi nebuniile fiecăruia, pentru că nici nu-mi face plăcere să spun ceea ce este îngrozitor sau ruşinos de ştiut, ne ocupăm deocamdată numai de Marcion…oare Marcion admite această Sfântă Treime (propovăduită de Biserică). Oare mărturiseşte acelaşi Dumnezeu Tatăl Atoatefăcătorul pe care Îl mărturisim noi? Recunoaşte pe acelaşi Fiu Hristos născut din Fecioara Maria , Cuvântul Care s-a făcut trup, Care a luat asupra Sa păcatele noastre ,Care a învins moartea murind, Care a început prin El Însuşi învierea trupurilor şi Care a arătat ucenicilor Săi că a înviat în acelaşi trup (în care trăise?). Cu totul alta este credinţa lui Marcion dar şi a celorlalţi eretici”12; ceea ce înseamnă că ortodocşii nu au în comun cu ereticii nici pe Tatăl, nici pe Fiul, nici pe Sfântul Duh13. Ereticii nu sunt creştini, dacă ar avea aceeaşi credinţă cu cei dreptcredincioşi atunci n-ar mai trebui numiţi eretici ci creştini: „dacă este unul şi acelaşi cu al nostru botezul ereticilor, fără îndoială şi credinţa este una. Iar dacă una este credinţa, de bună seamă unul este şi Domnul...dacă însă această unitate care nu poate fi despărţită şi împărţită în nici un chip, este ea însăşi şi la eretici, pentru ce să ne mai certăm? Pentru ce- i numim pe aceia eretici şi nu creştini? Pe de altă parte de vreme ce noi [şi ereticii] nu avem nici un singur Dumnezeu, nici un singur Domn, nici o Biserică, nici o singură credinţă, dar nici un singur Duh sau un singur trup, este limpede că nu putem avea nici Botezul comun cu ereticii, cu care nimic nu ne este în comun”14. La eretici „nu este nimic altceva decât necredinţă”15 , prin „necredinţă” înţelegându-se păgânism, mai mult, îi pune şi pe schismatici între păgâni: „schismaticii sunt deopotrivă cu păgânii”16. Ereticii „chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sângele greşelile. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pământ a împărăţiei cereşti… Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice :«Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor înşela» ( Mat. 24, 5)”17.
Sfântul Antonie cel Mare (250-356), numeşte erezia necredinţă18.
Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, la fel ca Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Ciprian al Cartaginei, afirmă că ereticii au credinţa în alţi dumnezei, nu în cel adevărat: „maniheii îşi plăsmuiesc un alt dumnezeu tăgăduindu-l pe Cel existent. Dar să audă şi celelalte erezii, împreună cu maniheii, că Unul şi Acelaşi este Tatăl lui Dumnezeu şi Stăpânul şi Făcătorul zidirii prin Fiul Său”19. Pseudo-creştini sau cripto-păgâni sunt şi cei care rătăcesc de la Dreapta Credinţă în privinţa dogmei hristologice: „cum oare mai sunt creştini cei ce inventează un alt «dumnezeu»- decât Cel ce este?”20. Eterodocşii arieni nu sunt altceva decât păgâni care „ocolesc numele de elini (păgâni), pentru rătăcirea fără de minte a acelora, dar îşi însuşesc pe ascuns o cugetare asemenea lor”21. Cel care urmează ereziei este ateu (ἄθεoι) şi necredincios (ἀπίστου)22 . Cei care se abat de la învăţătura Dreptei Credinţe a Bisericii nu sunt şi nu se pot numi creştini: „predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o apostolii şi au păzit-o Părinţii. Pe ea s-a întemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin”23 . Ereticii trebuie să poarte numele ereziarhilor pe care îi urmează: „Noi toţi fiind şi numindu-ne creştini de la Hristos, odinioară a fost scos dintre noi Marcion, care a născocit o erezie şi cei ce au rămas cu cei ce l-au scos pe acela, au rămas creştini. Iar cei ce au rămas cu Marcion nu s-au mai numit creştini, ci marcioniţi. Aşa şi Valentin şi Vasilide şi Maniheu şi Simon Magul au dat celor ce i-au urmat numele lor. Şi unii se numesc valentinieni, alţii vasilinieni, alţii manihei, alţii simonieni, şi alţii frigieni, de la Frigia, şi novaţieni de la Novat. Aşa şi Meletie, scos de Petru, episcopul şi martirul, a numit pe ai săi, nu creştini, ci meletieni. La fel şi fericitul Alexandru, scoţând pe Arie, cei ce au rămas cu Alexandru au rămas creştini. Iar cei ce au ieşit împreună cu Arie au părăsit numele Mântuitorului, pe care-l avem noi, şi s-au numit arieni, iată deci, că şi după moartea lui Alexandru, cei ce sunt în comuniune cu Atanasie, care i-au urmat lui şi cu care la rândul său e în comuniune Atanasie însuşi, au acelaşi nume de creştini. Şi nici unul dintre ei nu are numele lui Atanasie, nici el nu se numeşte de la ei, ci toţi se numesc mai departe, în chip obişnuit, creştini”24. Ereticii în mod făţarnic se prezintă a fi creştini, cu scopul de a înşela şi de a duce şi pe alţii în rătăcire: „ Una dintre aceste erezii, şi cea din urmă, e cea numită ariană. Ea e plină de viclenie şi de uneltire. De aceea, văzând cum alte erezii, surori mai bătrâne ale ei, au fost date pe faţă, se îmbracă în chip prefăcut în cuvinte de-ale Scripturilor, ca şi tatăl ei, diavolul, şi se sileşte să intre iarăşi în raiul Bisericii, ca, dându-şi înfăţişarea de creştină, să înşele pe vreunii ca să cugete contrar lui Hristos, prin aparenţa de adevăr a unor raţionamente mincinoase. Căci nu e în ea nici o judecată dreaptă. Şi de fapt au şi amăgit pe unii, făcându-i nu numai să-şi plece urechea la cuvîntul lor stricăcios, ci şi să ia şi să guste, ca Eva, şi apoi să socotescă, din nepricepere, ceea ce e amar, ca dulce (Isaia, 5, 20)”25. Ereticii folosesc un limbaj ambiguu pentru a-şi ascunde rătăcirea în credinţă: „ cunoscându-şi urâţenia cugetării lor nebune, se silesc să o înfrumuseţeze prin neclaritatea vorbelor”26.


Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390), la fel ca Sfinţii Părinţi de dinainte, foloseşte pentru eretic termenul de ateu (ἄθεoιoν). Ereticul se află în ateism (ἀθεoι) , nu are credinţa în adevăratul Dumnezeul27, fiind: „mai necredincios (ἀπιστότεoι) decât demonii mai bine ţi ar fi fost să fii tăiat împrejur şi demonizat, pentru ca să spun ceva chiar de râs, decâ să fii sănătos, şi cuprins de viclenie şi de ateism (ἀθέως)”28. Necredincioşi nu sunt doar păgânii şi iudeii, care n-au primit credinţa în Hristos, ci şi ereticii: „«Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi» (Evr.13,8). Pricină de scandal să găsească în aceasta iudeii; păgânii, prilej de batjocură, iar ereticii să spună palavrele din gurile lor. Vor crede în Hristos când Îl vor vedea înălţându-Se la cer. Iar dacă nici atunci, sigur când Îl vor vedea venind din ceruri şi sezând ca Judecător”29.
Nu sunt puţine rătăcirile celor necredincioşi de care trebuie să se ferească dreptcredincioşii: „Foarte multe sunt devierile de la calea nerătăcită şi orânduită, toate duc în prăpastia pierzaniei, în care stricătorul [demon] a împărţit chipul [lui Dumnezeu] ca intrând pe aici să separe minţile, nu limbile ca odinioară Dumnezeu. De aici vin bolile dogmelor; [păgânii] cei care nu cunosc nimic dumnezeiesc sau numai ; mişcare de care e generat şi purtat acest univers, care introduc o mulţime de zei în locul Unuia singur şi cad înaintea celor plăsmuite de ei înşişi...[iudeii] cei care fiind poporul ales al lui Dumnezeu L-au răstignit pe Fiul în cinstea Tatălui, câţi sunt evlavioşi în porunci mici, care tăgăduiesc pe îngeri, Duhul şi învierea şi scrierile profeţilor; cei care-L cinstesc pe Hristos în umbrele legii; [gnosticii] cei care cinstesc...naturile veşnice şi eonii; cei care...atribuie Vechiul şi Noul Testament la doi zei; cei care cinstesc rău duhul lui Montan sau înălţarea deşartă a mândriei lui Novaţian; [sabelienii] cei care contrag Treimea necurgătoare...cei care ies cu multe capete ale imtietăţii (δυσσεoι) produse de o singură hidră: [pnevmatomahii] cei care-L aşează numai pe Duhul de partea creaţiei, [arienii] cei care-L adaugă Duhului şi pe Fiul…[apolinarişti] cei care spun că ceea ce este mântuit nu este desăvârşit ci e lipsit de minte. Căci acestea [păgânismul, iudaismul, gnosticismul, ereziile antitri-nitare şi hristologice] sunt într-un cuvânt, tăierile dreptei credinţe şi mamele celor absurde”30. Dreptcredincioşii trebuie să se osebească de cei necredincioşi, deoarece aceştia din urmă având o credinţă rătăcită sunt străini de adevăratul Dumnezeu, căci „ ce parte are un credincios cu un necredincios?”(II Corin.6,15); aşa cum învaţă Mântuitorul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mat.10,34,35). Prin cuvântul „sabie” Sfântul Grigorie înţelege: „tăierea pe care o face cuvântul, care desparte ce este mai rău de ce este mai bun şi care taie, despărţind între ei pe credincios şi pe necredincios şi care ridică pe fiu, şi pe fică, şi pe noră deasupra tatălui şi a mamei şi a soacrei şi pe cele noi şi proaspete de cele vechi şi întunecate”31.


Pentru Sfântul Vasile cel Mare (330-374) dogmele ereticilor sunt atee, prin aceasta punându-i de partea necredincioşilor pe cei care urmează unor asemenea dogme: „Sunt unii care, socotind nevrednic să urmeze Părinţilor şi învăţăturilor predate de ei, doresc să înceapă ei înşişi erezii. De aceea, scornesc inovaţii faţă de cuvântul drept, scriind răutate şi necuviinţă. La aceştia ajung vaiurile, la părinţii cunoaşterii mincinoase şi la scriitorii de învăţături nedumnezeieşti. Unii ca aceştia îi apucă pe cei săraci în credinţă şi stăpânesc asupra sufletelor văduvite de adevăratul mire, Cuvântul lui Dumnezeu. Căci chiar dacă văd pe cineva rămas orfan faţă de Dumnezeu din pricina păcatului, şi‐l fac pe acesta pradă, promiţându‐le [celor prinşi] lipsă deplină de teamă şi aşternându‐ le înainte o viaţă în plăcere, doar dacă ar accepta să se alăture învăţăturilor lipsite de Dumnezeu (ἀθέων δογμάτων)”32. Ereticii sunt închinători la idoli33, „neamurile diavolului”34, „duşmanii lui Dumnezeu”35. Arienii se închină „la mai mulţi dumnezei”36, iar ereticii eunomienii au dogme necredincioase37 ,au o propovăduire vicleană şi atee38 şi sunt închinători la idoli39, de aceea nu sunt şi nu se pot număra printre creştini40. Ereticii nu sunt creştini ci „s-au ascuns sub numele de creştini”41. Ereticul introduce în Biserică învăţătura cea rea „sub straiele creştinismului... pe cei mai neînvăţaţi îi amăgeşte pintr-o vorbire convingătoare”42, astfel „Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la credinţă”43.


Sfântul Amfilohie de Iconium (340-403) pune pseudo-creştinismele pe aceeaşi treaptă a rătăcirii cu idolatria: „aşa cum mai înainte îi numise pe idoli dumnezeu, tot astfel şi acum le numeşte pe multe [erezii] biserici, ba mai mult, dacă trebuie spus adevărul, îi ridică la rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se supun lui [diavolul] şi renunţă la Hristos, pentru ca, după cum atunci îi îndepărtaseră de Dumnezeu prin aşa-zişii dumnezei, la fel şi acum să-i separe de adevărata Biserică prin aşa-numitele biserici”44, ceea ce înseamnă că „aşa-numitele biserici” ale ereticilor nu se deosebesc fundamental de adunările păgânilor, iar dumnezeii şi hristoşii la care se închină aceştia nu diferă de dumnezeii lipsiţi de existenţă ai idolatrilor. Hristos a venit pentru mântuirea oamenilor, pentru aducerea celor necredincioşi la credinţa adevărată, pe când ereziile, apărute după întemeierea Bisericii, sunt căi prin care oamenii sunt întorşi de la credinţa adevărată la necredinţă, înstră-inându-i de Biserica lui Hristos.
Masca creştină a ereziei are scopul de a ascunde blasfemia din doctrina eretică: „Ridică masca ereziei, ca să se vadă jocul ipocriziei lor! Arată că din această pricină...tot folosesc numele [de creştin], ca să ascundă hula alegerii lor”45. Ereticii caută să-i înşele pe cei simpli în credinţă: „prin abilitatea formulărilor şi eleganţa vorbelor [retorică] îşi ascund muşcăturile veninose, furând mântuirea celor ce sunt mai simpli”46, pentru aceasta făcând uz şi de scrieri ale unor tradiţii false: „dacă socotim că drept este să dăm în vileag toată lipsa lor de evlavie şi să facem publică rătăcirea lor, pentru că se folosesc de nişte cărţi ce poartă semnătura apostolilor şi prin care înşală pe cei ce sunt mai simpli…vom arăta că aceste cărţi pe care ni le prezintă apostaţii Bisericii nu sunt Faptele Apostolilor, ci nişte scrieri ale demonilor”47.


Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) socoteşte că erezia este „lepădarea de credinţă ” (II Tes.2,3)48. Ereticii sunt pseudo-creştini: „cei numiţi în chip fals creştini, care în chip rău şi- au luat numele cel prea bine mirositor al lui (Hristos) şi au îndrăznit păgâneşte să înstrăineze pe Dumnezeu de făpturile Sale. Vorbesc despre eretici, cei cu nume urât şi fără de Dumnezeu (ἀθεωτάτους), care se prefac că sunt iubitori de Hristos, dar sunt cu totul urâtori de Hristos”49. Ereticii caută să-i înşele pe cei simpli în credinţă: „ereticii amăgesc inimile celor simpli prin vorbe bune şi plăcute în aparenţă. Ei acoperă cu numele lui Hristos, ca prin miere, săgeţile veninoase ale învăţături lor necre-dincioase. Despre toţi aceştia Domnul spune: «vedeţi să nu vă înşele cineva» (Mat. 24 ,4). Din pricina aceasta se impune învăţarea Simbolului credinţei, ca şi tălmăcirea lui”50.


Sfântul Epifanie al Salaminei (315-403) în scrierea antieretică numită Panarion, a făcut o listă a celor care nu cred în Dumnezeul adevărat, alături de vechii păgâni punându- i pe cei care prin erezie au apostat de la Dreapta Credinţă a Bisericii lui Hristos. Ereticii se împotrivesc Bisericii: „împotriva ei [Bisericii] s-au ridicat cumpliţi duşmani, numiţi «casnici» (Mat.10, 36) [eretici] care nu au credinţa adevărată a apostolilor Domnului (căci dacă ar fi fost dintre ai lor, ar fi rămas cu ei, (I In. 2,19). Dat fiind bastarzi şi amestecături, iarăşi s-au aprins de pofta cea rea de a mânca peşti şi smochine egiptene”51.


Sfântul Ioan Hrisostom (344-407) îi numeşte pe eretici dascăli mincinoşi, lipsiţi de Dumnezeu52, necredincioşi (ἀπίστους)53 , având o credinţă păgână (ἀσὲβεoι)54, ei introduc „în dogmele Bisericii creştine absurdităţile eline [păgâne]”55. Erezia este minciună care este ţinută de cei rătăciţi în loc de adevăr, prezentă fiind în această lume de la căderea primilor oameni, continuând cu vechiul păgânism, apoi cu rătăcirile de la adevărul Evangheliei: „Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, să se gândească la faptul că dintru început s-au petrecut din acestea, diavolul pururea furişând minciuna în locul adevărului. Dumnezeu dintru început a făgăduit cele bune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe. Dumnezeu a sădit Paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând: «Veţi fi ca Dumnezeu”. (Facere 3, 5) Fiindcă nu dovedea cu nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte, căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta au fost Cain şi Abel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet, Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă până la cea de pe urmă: Moise şi magii, prorocii şi pseudoprorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şi Antihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi au fost. Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şi apostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel. Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişat minciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu ne necăjim pentru aceasta, căci dintru început s-au petrecut aşa. De aceea zicea apostolul: «Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste»(II Tim.1, 2-3 )”56.
Ereticii nu sunt creştini, sunt: „lipsiţi de Dumnezeu şi necredincioşi...răucredincioşi [ce] făţărnicesc dreapta-credinţă”57. Ereticii poartă o mască creştină: „îşi pun această mască, spre a înşela astfel pe cei simpli”58.
Ereziile nu sunt uşor de demascat: „mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolim şi să doborâm necuratele dogme ale acestora. Dar pentru acum e de neapărată trebuinţă să-i înfăţişăm din Sfintele Scripturi pe aceştia, ca duşmani ai lui Hristos şi lupi faţă de turma Lui, care pretutindeni sunt alungaţi şi scoşi dintre oile lui Hristos”59.
Pentru Sfântul Isidor Pelusiotul (360-440) termenul de erezie este unul de obşte pentru pseudo-creştinisme şi pentru vechiul păgânism60, toate acestea se împotrivesc Bisericii61.


Sfântul Chiril al Alexandriei (379- 444) îi pune pe eretici între necredincioşi62. Erezia fiind necredinţă: „este împotrivirea faţă de adevărul afirmat de Scripturi”63. Ereticii la fel ca păgânii „sunt urâtori de Dumnezeu şi bolesc de aceeaşi obrăznicie împotriva sfinţilor”64. Eterodocşii arieni sunt idolatri: „urâciune este idolul plăsmuit în chip de dumnezeu. Aşa îl plăsmuiesc şi aceia pe Fiul, împodobindu-L cu o slavă strălucitoare şi de formă dumnezeiască, dar neadevărată, dându-I un chip asemănător cu Dumnezeu prin numiri mincinoase şi termeni pretinişi dumnezeieşti”65, „introduc un dumnezeu fals şi recent” 66, sau „ zugrăvindu-şi lor un dumnezeu recent şi nou, în loc să-L cunoască pe Cel cu adevărat prin fire”67. Nici adepţii ereziilor hristologice nu sunt creştini, ci dintre „cei care par a fi creştini”68. Pseudo-creştinismele, la fel ca necredinţele idolatre, duc la pierzanie veşnică pe cei ce le urmează: „dogmele deşarte ale celor rătăciţi [ereticilor] şi poveştile băbeşti ale slujitorilor de idoli ne aprind flăcările veşnice”69. Ereticii „amăgesc mintea celor mai simpli şi răpesc pe cei ce nu sunt în stare să pătrundă în mod precis dincolo de cele prezentate cu viclenie şi născocite cu perversitate”70.


Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-622), asemeni celorlalţi Sfinţi Părinţi, foloseşte termenii de ateism şi necredinţă pentru ereziile antitrinitare şi hristologice, întrebuinţând în acest sens şi pe cel care semnifică lipsa de evlavie. Sinoadele ereticilor, „toate au fost condamnate pentru ateismul impioaselor dogme ratificate de ele”71. Monofizismul lui Sever de Antiohia întăreşte „politeismul arian şi ateismul sabelian”72. Ereziarhii hristomahi „şi-au împărţit între ei necredincioşia, Apolinarie împreună cu Eutihie şi cu Nestorie”73.


Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în scrierea Despre erezii , numeşte erezii atât credinţele pseudo-creştine cât şi pe cele păgâne. Necredinţa, ereticilor şi păgânilor, este credinţa într- un dumnezeu fals, inexistent: „ necredinţa (ἀπιστία) este atunci când cineva, în loc să creadă şi să-L iubească pe cel ce este după fire Dumnezeu, crede într-un dumnezeu ce nu există”74. Numeşte credinţa monofizită ateism (ἀθέου)75, tocmai pentru că dumnezeul din această credinţă nu există.


Sfântul Teodor Studitul (759-826) consideră că „sfintele taine” săvârşite de eretici nu se deosebesc de jertfele păgânilor: “nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa Domnului şi de masa dracilor”76, de aceea creştinii trebuie să se ferească de comuniunea cu ereticii la fel ca de cea cu idolatri: „ cele ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor.“ (I Cor.10,19-21).
Sfântul Fotie cel Mare (820-891) înţelege erezia ca fiind ateism77. Filioque este o dogmă a necredinţei78.
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) spune despre adepţii ereziilor antitrinitare şi hristologice că sunt necredincioşi şi atei79.
Sfântul Grigorie Palama (1296-1355) numeşte rătăcirea Filioque necredinţă80, iar erezia harului creat politeistă şi atee81.
Sfântul Filotei Kokkinos (1295-1379), împarte necredinţa în vechiul ateism, care este idolatria păgână, şi noul ateism, idolatria pseudo- creştinismelor: „chiar după ce credinţa grecilor şi slujirea creaturilor diavoleşti şi, de bună seamă, chiar tirania şi silnicia demonică împotriva oamenilor au fost preafrumos izgonite de pecetea lui Hristos, prin Sfinţii Apostoli, prigonitorul găseşte altă cale a ispitirii; de acum nu în libertate (căci nu mai avea loc pentru asemenea înfruntări, fiind de peste tot izgonit şi învins), ci prin vicleşug, aducând iarăşi politeismul şi ateismul (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐαν). Ereticul se afl), pe care dintru început le-a pus la cale sus în Rai împotriva întâilor plăsmuiţi şi, tiranizând cu acestea multă vreme seminţia noastră, s-a străduit să atragă iarăşi la sine credinţa şi cinstirea datorate lui Dumnezeu, fără a se înfiora, neruşinatul, de Crucea şi sângele lui Hristos, prin care i-a fost destrămată tirania; chiar şi după înfrângere, dracul mai tresaltă din coadă, ridicându-se cu cea mai mare neruşinare, smintitul şi ateul, de bună seamă pentru răzbunare şi luptă. Şi aceasta este chiar tirania celor mai rele erezii împotriva Bisericii lui Hristos şi prigonirea zadarnică a credinţei, de după unii ca Nero şi Traian şi Decius ori Diocleţian şi Maximian şi Maxim, care au fost în fruntea celei dintâi necredinţe şi a celui dintâi ateism; şi mă refer la sabelieni şi arieni, macedonieni şi apolinarişti, sculaţi împotriva noastră ca luptători în cel de-al doilea ateism şi prigonitori ai Bisericii lui Hristos, cu nimic mai puţin decât aceia dintâi, dacă nu chiar cu atât mai mult, cu cât falşii hristoşi [pseudo-creştinii], spune el, care purtau numele lui Hristos… împotriva celei de-a doua necredinţe şi a celui de-al doilea ateism, apare această a doua chemare şi apostolatul şi propovăduirea din nou a Evangheliei, şi mă refer la corul Părinţilor Teologi, a apostolilor după Apostoli şi a evangheliştilor după Evanghelişti, a teologilor după Teologi, Petru şi Ioan, care sunt socotiţi şi sunt cu adevărat stâlpii Bisericii lui Hristos, şi al treilea împreună cu ei, Pavel, de-o fire şi de-o cinstire, chiar dacă mai în urma lor în privinţa timpului… noul şi ciudatul ateism. Ba mai mult, purtând numele lui Hristos, vrăjmaşii lui Hristos şi ai Bisericii Lui sădeau în creştini, şi mai degrabă în cei mai simpli şi nepricepuţi, înfruntarea şi punerea sub semnul întrebării a adevărului. De aceea, corifeii duceau toată lupta pentru cuvântul învăţătorilor, ceea ce am spus, şi trebuia să-i înveţe acelaşi lucru şi pe cei apropiaţi şi să-i convingă şi să-i atragă la credinţă şi să îndepărteze tot ce era străin; ba mai mult, să-i combată pe fruntaşii relei învăţături, care înălţau blasfemii”82.


Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429) arată că este o singură credinţă adevărată, Dreapta Credinţă, cele ale necredincioşilor (ἀπίστους) „fiind multe atât noi cât şi vechi, împotrivitoare adevăratei noastre credinţe”83. Ereticii antitrinitari sunt atei, necredincioşi84, la fel fiind şi cei care urmează ereziilor hristologice85. De partea rătăcirii sunt şi cei care cred în harul creat, aceasta fiind o necredinţă a celor ce au o cugetare păgână86.


Sfântul Marcu al Efesului (1394-1446) este singurul care n-a trădat Dreapta Credinţă în Sinodul de la Ferrara-Florenţa, mărturisind pe adevăratul Dumnezeu în faţa necredincioşilor papistaşi.
Pentru Sfântul Marcu, „eretic este şi se supune legilor împotriva ereticilor cel care fie şi puţin se abate de la dreapta credinţă”87. Papistaşii sunt eretici, deoarece „cugetă lucruri absurde şi rău-credincioase [necredincioase] ”88, sunt pseudo-creştini, sunt „luptători împotriva Duhului”89. Despre erezia harului creat spune că este păgână şi atee: „Dacă prin zidire ne îndumnezeim, atunci zidirii şi slujim, dar lucrul acesta este elinesc [păgân] şi cu totul fără-de-Dumnezeu90.
Cu toate că Sfântul Marcu s-a delimitat clar faţă de credinţa falsă a papistaşilor, ecumeniştii susţin că acesta n-ar fi fost atât de categoric în acest sens şi aduc ca „dovadă” cuvântarea sfântului către papă, la începutul Sinodului de la Ferrara91. Unii ecumeniştii sunt de părere că Sfântul Marcu ar fi susţinut, nici mai mult nici mai puţin, „identitatea” dintre credinţa ortodoxă şi erezia papistaşă, însă realitatea este cu totul alta: „porunceşte să fie înlăturată toată piedica şi poticneala care opreşte pacea. Spune şi tu însuţi vestitorilor [„teologilor”] tăi, ca un următor al lui Dumnezeu: «faceţi căi poporului Meu şi aruncaţi din cale pietrele» (Is. 62, 10). Până când cei ce sunt ai aceluiaşi Hristos şi ai aceleiaşi credinţe o să ne încăierăm şi o să ne măcelărim unii pe alţii?” 92. Tonul împăciuitor care reiese din această cuvântare a sfântului era firesc la începutul dezbaterilor ce aveau să urmeze, scopul sinodului fiind de conciliere între părţi. Este însă evident că Sfântul Marcu deşi foloseşte expresia „aceleiaşi credinţe”, nu include în ea dogmele eretice papistaşe, în aceste dogme false constând „toată piedica” ce trebuie înlăturată pentru a se putea ajunge la pace; cea mai mare „piedică” fiind Filioque: „De ce este atâta înverşunare pentru această nouă adăugire în Crez, care a tăiat şi a sfâşiat trupul lui Hristos şi a despărţit prin păreri diferite, atâta vreme, pe cei numiti cu numele Lui?...De ce am dispreţuit pe Părinţi, cugetând şi zicând altele decât predaniile lor comune?”93. Pentru Sfântul Marcu papistaşii sunt creştini şi au aceeaşi credinţă cu ortodocşi numai dacă renunţă la dogmele eretice, după cum spune şi despre „episcopul” Romei: „Şi noi îl socotim pe papă ca pe unul dintre patriarhi şi aceasta dacă este ortodox”94; Altfel, dacă ortodocşii ar avea aceeaşi credinţă cu papistaşii, iar aceştia din urmă, aşa cum afirmă Sfântul Marcu în scrierile sale, sunt eretici, atunci ar reieşi că şi ortodocşi ar fi părtaşi la credinţa eretică a papistaşilor.
Sfântul Marcu prin împotrivirea faţă de credinţa eretică a papistaşilor nu-şi combate propria credinţă, deoarece nu este aceeaşi cu a acelora, pentru el cele două părţi sunt ireconciliabile dacă apusenii nu renunţă la dogmele false, iar o sinteză este exclusă: „chiar dacă este posibil să se găsească o denumire de mijloc pentru două credinţe, care să le indice pe amândouă cu acelaşi nume, însă o credinţă de mijloc a două credinţe contrare, referitor la acelaşi lucru, este cu neputinţă să fie. Altminteri, şi între adevăr şi minciună va fi ceva de mijloc, şi între afirmaţie şi negaţie. Însă nu se poate aşa ceva”95

1. Sfântul Ciprian, Scrisori baptismale, trad. Gheorghe Badea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2/1982, p. 96.
2. Filocalia III, trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 69.
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Sfânta Evanghelie de la Luca ,Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. p. 182-183.
4. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. introd. şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti, 1995, p. 195.
5. Ibidem, p. 207.
6. Ibidem, p.p. 219-220.
7. Ibidem, p.206.
8. Ibidem, p. 191.
9. Ibidem, p. 226.
10. Ibidem, p. 253.
11. Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului Vol. I, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, trad. introd. şi note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Teologie pentru azi, Bucureşti , 2007, p.68.
12. Sfântul Ciprian, op. cit., p. 640.
13. Ibidem, p.645.
14. Idem, Scrisori, trad.Prof. Ioan Diaconescu şi Prof. Dr. Ovidiu Pop, Ed. Sophia, 2011, p. 410.
15. Idem, Scrisori baptismale, trad. Gheorghe Badea în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Nr. 1-2/1982, p. 641.
16. Ibidem, p.99.
17. Apologeţi de limbă latină, trad. Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1981, p. 444.
18. Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1988, p. p. 239, 242.
19. Idem, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1987, p. 276.
20. Idem, Epistole. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R. Bucureşti, 1988, p. 176.
21. Idem, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1987, p. 342. 133
22. Ἕλληνεoιlς Πατέρεoιlς της Εκκλησίας, Τόμος 11 (22), Πατεoιρικές εoικδόσεoιις“Γρηγόριος Παλαμάς”, Θεoιlσσαλονίκ, 1974, σεoιλ. 38, 180; Τόμος 12 (33), σεoιλ.186; Τόμος 14 (24), σεoιλ. 170, 240, 316.
23. Idem, Epistole. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R. Bucureşti, 1988, p.58.
24. Idem, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1987, p. p. 158 - 159.
25.Ibidem, p. 157.
26. Ibidem, p. 251.
27. Ἕλληνεoις Πατέρεoις της Εκκλησίας, Τόμος 18 (1), Πατεoιρικές εoικδόσεoιις “Γρηγόριος Παλαμάς”, Θεoισσαλονίκ σεoιλ.η,1977, σεoιλ. 118 ; Τόμος 27 (5), σεoιλ. 64, 212; Τόμος 48 (6), σεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulλ. 182, 200, 204.
28. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, trad. Pr.Drd. Eugen Morar, Cuvânt la Sfintele Paşti, trad. Drd. Nicuşor Deciu, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, trad. Pr.Prof. Nicolae Donos, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 2009, p.64.
29. Ibidem p. 8.
30. Sfântul Grigorie din Nazianz, Poeme autobiografice, trad. Diac.Ioan I. Ică jr., în vol. Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 318.
31. Sfântul Grigorie de Nazianz,Taina m-a uns (cuvântări), trad. Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, p.204.
32. Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia , trad. Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 273.
33. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă ( Epistole ),
trad., intr. şi note de Preot Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Preot Prof. Dr.
Teodor Bodogae, Ed. I. B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1988, p. 503.
34. Ibidem, p. 135.
35. Ibidem, p. 504.
36. Ibidem, p. 505.
37. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice şi exegetice , trad. Ierom. Policarp Pîrvuloiu şi Pr. Dumitru Fecioru , Ed. Basilica, Bucureşti, 2011. p. p. 60-61.
38. Ibidem, p. 61.
39. Ibidem, p. p. 144, 145.
40. Ibidem, p. 150.
41. Idem, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă ( Epistole ), trad., intr. şi note de Preot Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1988, p.503.
42. Idem, Scrieri dogmatice şi exegetice , trad. Ierom. Policarp Pîrvuloiu şi Pr. Dumitru Fecioru , Ed. Basilica, Bucureşti, 2011. p. 58.134
43. Idem, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă ( Epistole ), trad., intr. şi note de Preot Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I. B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1988, p.90.
44. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri, trad. Oana Coman, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015, p. p. 194-195.
45. Ibidem, p. 89.
46. Ibidem, p. 88.
47. Ibidem, p. 182.
48. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti,1945, p. 406.
49. Idem, Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti,1943, p. 161.
50. Ibidem, p. 105.
51. Sfântul Epifanie al Salamiei, Ancoratus, trad. Oana Coman, Ed. Polirom,
Iaşi, 2007, p. 327.
52. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Vol.1, trad. Pr. Marcel
Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.160.
53. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor, Către iudei, trad.
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2007, p. p. 21, 24.
54. Ibidem, p. 29.
55. Idem, Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Icos, Cluj, 1999, p. 109.
56. Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. p. 87-88.
57. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Vol.1, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 172.
58. Comentariile sau explicarea Epistolei către Ebrei celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. Episcopul Romanului Theodosie Athanasiu, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1922, p.142.
59. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Vol.1, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. p. 164-165.
60. Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 2, trad. Nicuşor Morlova, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 90.
61. Idem, Epistole, vol. 1, trad. Nicuşor Morlova, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 178.
62. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof Dumitru Stăniloae, E. I. B. M. al B.O.R. Bucureşti, 2000, p. 431.
63. Ibidem, Despre Sfânta Treime, trad,Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.254.
64. Idem, Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1991, p. 476. 135
65. Idem, Despre Sfânta Treime, trad,Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 48.
66. Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof Dumitru Stăniloae, E. I. B. M. B.O.R. Bucureşti, 2000, p.251.
67. Ibidem, 270.
68. Ἕλληνεoις Πατέρεoις της Εκκλησίας Τόμος 10, Εκδοτικός Οίκος Ελεoιθεoιρίου Μεoιρεoιτάκη «Το Βυζάντιο», Πατεoιρικαί Εκδόσεoιις «Γρηγόριος ο Παλαμάς», Θεoισσαλονίκη, 2002, σεoιλ.414.
69. Sfântul Chiril al Alexandriei , Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, trad. intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I. B. M. al B.O.R, Bucureşti, 1991, p. 251.
70. Idem, Despre Sfânta Treime, trad,Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 42.
71. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi în martiriu, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 146.
72. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E. I. B.M. al B.O.R. Bucureşti, 1990, p. 205
73. Ibidem, p. p. 89-90.
74. Ἕλληνεoις Πατέρεoις της Εκκλησίας Τόμος 108 (5), Εκδοτικός Οίκο Ελεoιθεoιρίου Μεoιρεoιτάκη «Το Βυζάντιο», Πατεoιρικαί Εκδόσεoιις «Γρηγόριος ο Παλαμάς», Θεoισσαλονίκη, 1991, σεoιλ. 206.
75. Ἕλληνεoις Πατέρεoις της Εκκλησίας Τόμος 109 (2), Εκδοτικός Οίκος Ελεoιθεoιρίου Μεoιρεoιτάκη «Το Βυζάντιο», Πατεoιρικαί Εκδόσεoις «Γρηγόριος ο Παλαμάς», Θεoισσαλονίκη, 1991, σεoιλ. 282.
76. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Vol.1, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 92.
77. Ἕλληνεoις Πατέρεoις της Εκκλησίας , Τόμος 133 (4), Εκδοτικός Οίκος Ελεoιθεoιρίου Μεoιρεoιτάκη «Το Βυζάντιο», Πατεoιρικαί Εκδόσεoιις «Γρηγόριος ο Παλαμάς», Θεoισσαλονίκη, 2001, σεoιλ.324.
78. Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la evanghelii, trad. Oana Coman, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, p. 85.
79. Φιλοκαλία τωνηπτικών και ασκητικών Τόμος 19Δ, Εκδοτικός Οίκος Ελεoιθεoιρίου Μεoιρεoιτάκη «Το Βυζάνρικαί Εκδόσεoιις «Γρηγόριος ο Παλαμάς», Θεoισσαλονκη, 1989, p. 398.
80. Sfântul Grigorie Palama, Opera Completă I, trad. note şi studiu introductiv de Pr. Cristian Chivu, Ed. Patristică Bucureşti, 2005, p. 198.
81. Γρηγορίου τοῦ Παλαμά, Ἕλληνlεoιlς Πατέρεoις της Εκκλησίας Τόμος 51 (1), εoικδόσεoιις “Γρηγόριος ο Παλαμάς”, Θεoιlσσαλον. ίκη, 1981, σεoιlλ.592; Τόμος 63 (4), 1983, σεoιλ. 390, 392.
82. Filotei Kokkinos, Patriarh al Constantinopolului, Cuvântare a Patriarhului Filotei întru lauda Marilor Ierari şi Învăţători a toată lumea, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, trad. Ovidiu Pop-Brâncuş, în Studii Teologice, nr. 1/2010, p.p. 243, 244, 245
83. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi vol.1, Ediţie îngrijită de Protosinghel Grichentie Natu, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 11.
84. Ibidem, p.p. 19, 25, 31.
85. Ibidem, p. p. 32, 35.
86. Ibidem, p. p.55, 69, 85.
87. Sfântul Marcu Evghenicul, Opere vol.1, trad, Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, Ed.Pateres, 2009, Bucureşti, p. 251.
88. Ibidem, p. 251.
89. Ibidem, p. 273.
90. Idem, Opere vol.2, trad. Cornel Coman, Cristian Chivu, Adrian Tănăsescu, Cristian Rogobete, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, Ed. Gândul Aprins,
2014, Bucureşti, p. 491.
91. Idem, Opere vol.1, trad, Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, Ed.Pateres, 2009, Bucureşti, p.197.
92. Ibidem, p. 199.
93. Ibidem, p. 201.
94. Ibidem, p. 267.
95. Ibidem, p. 255.


| Traian Ciorba - ORTODOXIA ŞI ETERODOXISMUL ECUMENIST pag.5-27

Categorie: Comuniunea cu ereticii | Vizualizări: 481 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 4.3/3
Total comentarii : 0
avatar