Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » Martie » 4 » Astăzi mai rău ca ieri. Ioan Ianolide: ''între vlădici și popor este o totală ruptură. Ei trăiesc în afara sufletului creștin.''
5:53 PM
Astăzi mai rău ca ieri. Ioan Ianolide: ''între vlădici și popor este o totală ruptură. Ei trăiesc în afara sufletului creștin.''

Demolarea bisericii Enei, aprilie 1977

 

Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum." - Ioan Ianolide

''Nu confundăm Biserica lui Hristos cu clerul. Patriarhul Iustinian a contribuit la instaurarea ateismului, Patriarhul Iustin traiește din compromis și slugărnicie. Clerul depinde atât de mult de statul ateu, încât toți sunt obligați să-i slujească. Biserica oficială este o oficina a puterii statului ateist. În aceste condiții Biserica este, evident, poporul, poporul care crede, poporul care jertfește, poporul care luptă și care suferă.

Între vlădici și popor este o totală ruptură. Ei trăiesc în afara sufletului creștin. Ei se încadrează elitei statale. Deși credem în harul pe care-l poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poarta iz politic. Ei pretind că obțin în acest fel libertatea credinței, dar noi considerăm că opera lor majoră este justificarea guvernării ateiste. Cu ei ori fără ei, credința ar fi trăit. Chiar prigonită, credința a trăit, și dovada o fac sfinții și martirii închisorilor. Ei însă nu percep credința prin jertfă, ci prin servilism. Racila este veche la noi, căci înaltul cler este demult politicianizat de către guvernanți de toate orientările.

Se cuvine ca Biserica să rămână credincioasă lui Hristos și poporului – între acești doi stâlpi de susținere trebuie să se miște ea. Biserica trebuie să fie independentă față de stat, dar în comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine să guverneze, căci nici o organizare statală nu e desăvârșită – desăvârșirea e numai în spiritualizare, și deci aici se cade ei să guverneze – dar nici nu e străină față de politică, ci ea gândește și exprimă “politica” lui Hristos. “Politica” lui Hristos guvernează lumea la modul spiritual.

http://www.glasulstramosesc.ro/art/foto/Justinian_Marina_Nicolae_Ceausescu.jpg

Patriarhul Justinian Marina "apărând" Ortodoxia alături de Nicolae Ceauşescu

Acum mai mult ca oricând Biserica trebuie să se confunde cu destinele lumii și să se disocieze mai categoric de erorile ei. Ea trebuie să fie puternică pentru a struni puterea de stat, puterea economică sau orice alta putere care nu slujește poporul. Biserica nu mai este a lui Hristos dacă nu slujește poporul. Iar poporul trebuie să trăiască în sânul Bisericii atât prin viața religioasă, cât și prin cea morală, educativă, culturală, socială și economică.

În îndelungata și sistematica prigonire prin care am trecut, forța rezistenței noastre a fost Biserica. Credem în Biserica drept-măritoare ca trup mistic al lui Hristos, căci ne-am împărtășit de Harul Lui în temnițe, în epuizare, în torturi și-n fața morții. Mărturisim Biserica și ne declarăm pietre vii ale zidirii ei în acest secol. Hristos este Cel prigonit, întemnițat și răstignit. Hristos este Cel ce va birui, va slobozi și va învia lumea prin Biserica Sa, prin aleșii Săi, prin toți cei ce-L mărturisesc. Hristos are nevoie de hristoși care să-I poarte mesajul cu prețul Crucii, în acest veac, pentru mântuirea oamenilor. Slavă lui Hristos!

Ne facem purtători ai vestirii creștine, ai crucii și ai slavei lui Hristos. Credem în infaibilitatea Bisericii, dar deosebim între dogma infailibilă și cuvântul propovăduit ori dogma canonică. Socotim că însăși dogmele infailibile au reieșit din aceste frământări, lupte și contradicții. Credem în dogmele Bisericii fără a le pune în discuție. Trăim din izvorul de viață dătător al Duhului Sfânt, ai Cărui purtători ne străduim a fi noi înșine, între noi și raporturile noastre cu lumea.

Am făcut aceste precizări deoarece avem de dat o bătălie mare în sânul Bisericii, în primul rând cu clerul și apoi cu toți cei ce sunt exponenți ai puterii creștine, căci am constatat din proprie experiență că mult prea multe lucruri lasă de dorit în lumea creștină. Clerul și laicii creștini ai secolului XX au fost găsiți nepregătiți pentru lupta în care au intrat, întrucât deja părăsiseră mesajul evanghelic. Dacă ei ar fi trăit conform cuvântului lui Dumnezeu, n-ar mai fi existat cauzele ce au generat crizele acestui veac. Ei au părăsit istoria, părăsind poporul. Au lăsat evenimentele să curgă la voia întâmplării și, drept urmare, ucenicii satanei au făcut ei istorie și au lovit Biserica.

Viziunea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu a fost adesea fals ori ipocrit interpretată, încât creștinismul nu a mai slujit poporului, ci l-a abandonat necredincioșilor, care s-au întors împotriva lui. De asemenea, insistența pusă asupra vieții duhovnicești individuale a făcut ca și inexistent mesajul comunității creștine, al vieții și lumii creștine.

Complăcându-se în forma căldicică a bunului trai burghez și în indiferentism și neputință față de poporul sărac și obidit, creștinii reprezentativi – cler și laici – sunt vinovați de a nu-L fi purtat și reprezentat pe Hristos în acest secol. Căci Hristos prin creștini lucrează și dacă creștinii nu-și împlinesc datoria, El ridică pe alții să-L reprezinte, făcându-Și mărturisitori chiar și din pietre.

De-a lungul veacurilor Biserica a fost prezentă în istorie atât prin elitele ei, cât și prin credința poporului, căci forța Bisericii sunt masele populare, dar fermentul maselor populare este elita creștină.

Nu putem să facem aici o analiză istorică, ci doar o scurtă recapitulare. Pornind de la Evangheliile lăsate nouă de ucenicii Domnului, ajungem la Sfântul Apostol Pavel, pe care îl înțelegem în contextul Imperiului Roman, ne oprim cu evlavie la Sfântul Ioan Gura de Aur, care a înfruntat prigonirile pentru popor, punctăm influența binefăcătoare a monahismului, nu numai pe plan spiritual, ci și social, căci prin el s-a realizat o lume ideal comunitară, și ajungem în Bizanț, unde s-a realizat o lume creștină care trebuie atent studiată, cum de altfel trebuie studiate și epoca lui Carol cel Mare, țarismul rus și creștinismul românesc.

Începând cu Revoluția franceză, elita creștină a pierdut masele populare în favoarea antihriștilor. Însă lovitura de grație avea să fie dată Bisericii în secolul XX, când concepția burghez-materialistă abuzivă și anticreștină necesita o reacție. Această reacție trebuia să vina de la creștini, dar a venit de la antihriști. Nazismul a fost anticreștin și obscurantist. Materialismul știițific al lui Marx a diagnosticat bine criza socio-politică, a speculat-o și a realizat impresionantul marș al Revoluției sovietice. Elitele și masele populare au fost captate de Marxism. Sub lovituri mortale au fost strivite atât burghezia, cât și Biserica.

Pare aberant, dar au existat robie și forme de semi-sclavaj în secolul XX. Există încă exploatarea omului de către om. Există încă rasism, deși în creștinism nu se face deosebire între elin și iudeu, între iudeu și arab. Dominația imorală a bărbaților asupra femeilor nu este creștinească, și totuși ea încă persistă și se justifică în mod fals de către creștini. Concepția despre familie e de asemenea exagerat falsă, căci familia nu este o unitate egoistă și socială, ci o necesitate firească, o verigă a ordinii naturale.

Laicizarea învățământului a produs o intelectualitate crescută în confuzia pozitivist-materialistă, libertină și anarhică. Oamenii de cultură -  poeți, artiști, compozitori – au fost și ei marcați de raționalism și materialism. Chiar gândirea strategic-militară poartă amprenta imoralității, căci dacă în Evul Mediu un papă afurisea o arbaletă ca armă ucigătoare, satanică, în secolul XX tancul, tunul, avionul, racheta, bomba atomică, armele toxice și bacteriologice au intrat în obișnuință, ucigând la întâmplare nu numai soldați, ci milioane și sute de milioane de oameni nevinovați.

Socialul are o însemnătate considerabilă asupra conștiinței oamenilor, și întrucât Biserica nu a dat soluții, au învins ideile materialismului științific. Minciuna, ura, invidia, delațiunea, egoismul, lăcomia, nihilismul existențial sunt principiile lumii moderne. Răzbunarea este nelimitată. Crima este justificată. Alcoolismul, depravarea, perversitatea sexuală, drogurile au dus la nebunie și decadență. Explozia tehnicii a contribuit la starea de criză a lumii. Totul e fără noimă, fără măsură, fără Dumnezeu.

Lumea este atât de divizată încât nu mai găsește un divizor comun, iar încercările de tip Liga Națiunilior sau O.N.U. sunt esecuri vizibile și nimeni nu mai crede în ele. Singurul punct comun este modelul de viață pentru care lumea întreagă pare să fi optat: societatea consumatoristă, excesiv materialistă, super-industrializată, senzorială, lipsită de ideal și de perspectiva metafizică. În aceste condiții Biserica e marginală societății, abia tolerată și destinată dispariției. Clerul se îndulcește și el de bunătățile materiale și-și limitează orizontul la lumea aceasta.

Și totuși, în secolul XX se frânge din nou istoria la toate nivelele și în toate domeniile, căci criza a ajuns la apogeu și oamenii s-au reîntâlnit cu Dumnezeu. În focul prigonirii lumea se curățește și se întoarce la Hristos. Biserica în comunism pare nimicită, dar în intensitate este uriașă, în vreme ce creștinătatea occidentală e impunătoare pe dinafară, dar formală și căldicică în fond. Suferința este cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfințenie sufletele oamenilor.

Trăim în plină renaștere religioasă, experimentată pe viu în temnițele în care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi în noi chipul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu și singurul Mântuitor al lumii.

Știința și tehnica dovedesc că se pot construi, cu puțin efort, piramide și zgârie-nori. Factorii spirituali arată că este cu mult mai greu a zidi o lume nouă, o concepție nouă despre viață. Reorientarea gândirii umane, regăsirea ordinii reale a valorilor și reactivarea resorturilor sufletești sfinte este cel mai lung, mai greu și mai chinuitor act uman. Dar cu Dumnezeu toate sunt cu putință.

Dumnezeu este realitatea care doare și umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem continua fără Dumnezeu.''

| fragment din: Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

 

Citiți vă rog și:

Ioan Ianolide: Antihrist va fi biruit de Hristos!

"Ai grijă, părinte, ai grijă! Desfrânata aceasta nu te ocoleşte nici dacă ai mitra pe cap, ci, dimpotrivă, ea ţi-o aşază pe creştet."

Venerabilii de ieri si... de azi

Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Filmul demolării bisericii Enei – Aprilie 1977

Biserica și Masoneria II. Poze cât o mie de cuvinte...

Începutul sfârșitului. Biografii ale unor episcopi masoni

Astăzi se împlinesc 31 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ioan Ianolide

Prigonitorii moderni I. PS Vincentiu Grifoni este... evreu?

Prigonitorii moderni III. Protos. Sebastian Mihalcea, noul stareţ al măn. Lacul Frumos

 

Categorie: Comunism | Vizualizări: 1336 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/2
Total comentarii : 1
avatar
0 Spam
1 Adrian Bucșă • 10:29 PM, 2018-03-04
https://www.google.ro/search?q=crucea+lui+baphomet&dcr=0&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjLi-uis9PZAhWB6RQKHRqkBysQ_AUICigB&biw=1280&bih=893#imgdii=cmOmLi7oTsG1ZM:&imgrc=C0SU01hpAYnHdM:
avatar