Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2018 » August » 22 » A fi în afara Bisericii și a rămâne creștin este cu neputinţă, căci a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos
0:50 AM
A fi în afara Bisericii și a rămâne creștin este cu neputinţă, căci a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos

După spusele Sfântului Ciprian, a fi creştin înseamnă a aparţine de Biserică şi a te supune ierarhiei pe care Dumnezeu a asezat-o în ea. Biserica este înfăptuirea dragostei lui Hristos şi orice despărţire de Biserică este o încălcare a acestei dragoste, si prin aceasta atât ereticii cât şi schismaticii păcătuiesc deopotrivă. Acesta este gândul de temelie al tratatului său „Despre unitatea Bisericii Soborniceşti”. Aceeaşi ideea se repetă mereu si în scrisorile aceluiaşi Sfânt Părinte. „Hristos ne-a dăruit pace; El ne-a poruncit a fi în armonie si într-un cuget; El ne-a poruncit a păzi în chip neştirbit şi neclătit legătura dragostei. Oricine încalcă dragostea lui Hristos, prin dezunirea cea fără de credinţă, nu va mai ţine de Hristos: cel ce nu are această dragoste, nu Îl are nici pe Dumnezeu. Căci cei ce nu doresc a fi într-un cuget în Biserica lui Dumnezeu, nu pot sălăşlui cu Dumnezeu.”[47]
Ereticii şi schismaticii nu au această dragoste, adică virtutea creştinească de temelie, de aceea ei sunt creştini numai cu numele. „Ereticii şi schismaticii nu păstrează nici unitatea Bisericii, nici dragostea frăţească.”[48] „Ei lucrează împotriva dragostei lui Hristos.”[49] „Marchian, care s-a alăturat lui Novaţian, s-a făcut vrăjmas al milosteniei si al dragostei.”[50] „Este bine cunoscut că ereticii s-au abătut de la dragostea şi unitatea Bisericii Universale.”[51] „Ce unitate vede, ce dragoste păstrează sau la care dragoste mai visează cel ce, lăsându-se în voia pornirilor dezbinării, sfâşie Biserica, nimiceşte credinţa, tulbură pacea, dezrădăcinează dragostea si spurcă Sfintele Taine?”[52]
Sfântul Ciprian a exprimat chiar gândul că nu numai că nu poate fi viaţă crestină în afara Bisericii, dar că nu poate fi nici învăţătură crestină. Credinţă curată există numai în Biserică.[53] Sfântul Ciprian mai dă Bisericii si numele de „Adevăr”[54] și învaţă că unitatea credinţei nu se poate despărţi de unitatea Bisericii[55], căci adevărul este unul, tot asa cum și Biserica este una.[56] Cel ce nu ţine la unitatea Bisericii nu poate gândi că păstrează credinţa.[57] Orice despărţire de Biserică este neapărat legată de o denaturare a credinţei. „Vrăjmasul a uneltit erezii si schisme ca să răstoarne credinţa, să strâmbe adevărul si să destrame unitatea. Iar slujitorii lui fac cunoscută înselăciunea sub chipul credinţei, vestesc pe antihrist în numele lui Hristos, și ascunzând minciuna sub înfăţișarea dreptăţii, cu iscusinţă și cu vicleșug nimicesc adevărul.”[58] „Asa cum Satana nu este Hristos, măcar că înșală în numele Său, tot așa nu poate fi creștin cel ce nu sălășluiește întru adevărul evangheliei și credinţei Lui.”[59] „Ereticul sfâșie Biserica și nimicește credinţa...”[60], „...el se întrarmează pe sine împotriva Bisericii. În privinţa credinţei este un vânzător; în privinţa evlaviei, este un prihănitor, slugă răzvrătită, fiu nelegiuit, frate împotrivnic.”[61] „Dacă vom cerceta credinţa celor ce cred în afara Bisericii, vom vedea că toţi ereticii au o credinţă cu totul osebită; în fapt, ei nu au decât fanatism sălbatic, hulă și o stricăciune ce se bate cap în cap cu sfinţenia și cu adevărul.”[62] Potrivit Sfântului Ciprian, a fi în afara Bisericii și a rămâne creștin este cu neputinţă, căci a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos.[63]
Cei ce se despart de Biserică și cei ce lucrează împotriva Bisericii sunt antihristi și păgâni. Iată ce scrie Sfântul Ciprian lui Antonianus despre Novaţian: „Ai dorit, preaiubite frate, să îţi scriu despre Novaţian, ce fel de erezie a scos. Întâi de toate, nu ar trebui să ne pese ce anume învaţă el atunci când învaţă în afara Bisericii. Căci oricine sau orice ar fi acesta, el nu este creștin, atâta vreme cât nu se află în Biserica lui Hristos”[64].
În sfârsit, în tratatul „Despre unitatea Bisericii Universale”, se pot citi faimoasele cuvinte, „Cel ce nu are Biserica drept mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată”[65]. Sfântul Ciprian refuză cu totul a mai da numele de „crestin” celor ce stau în afara Bisericii, ca și cum ar repeta strigătul plin de hotărâre al dascălului său, Tertullian: „Haeretici christiani esse non possunt! – Ereticii nu pot să fie creștini!

Putem astfel să înţelegem cerinţa Sfântului Ciprian ca și novaţienii, care erau doar schismatici, să fie rebotezaţi când sunt primiţi în Biserică. Pentru Sfântul Ciprian, botezul schismaticilor la primirea în Biserică nu era nicidecum rebotezare, ci chiar botez. „Susţinem”, îi scria el lui Qvintus, „că noi nu botezăm din nou pe cei ce vin de acolo, ci botezăm (non rebaptizari apud nos, sed baptizari); căci nimic nu au primit aceia acolo unde nu este nimic.”[66] Botezul în afara Bisericii nu este decât „o desartă si necurată scufundare (sordida et profana tincto).”[67] „Acolo oamenii nu se spală, ci încă mai mult se pângăresc; păcatele nu se curăţesc, ci îndoite se iau. O astfel de naștere aduce copii diavolului, iar nu lui Dumnezeu.”[68] Convingerea Sfântului Ciprian despre nevaliditatea oricărui botez în afara Bisericii si despre necesitatea botezării din nou a tuturor convertiţilor la Biserică a fost întărită de un Sinod local al Bisericii care s-a adunat la Cartagina în 256 d.H., prezidat de către însuși Ciprian. În cuvântul său de încheiere, rezumând hotărârile Sinodului, Sfântul spunea: „Ereticii trebuie botezaţi numai cu botezul Bisericii, ca astfel să se preschimbe din vrăjmasi în prieteni si din antihristi în crestini”[69].
Părerile Sfântului Ciprian, citate mai sus, care în chip vădit erau împărtășite de întregul Sinod Cartaginez, aduc o mărturie limpede si adâncă despre totala contopire a Bisericii cu Crestinismul, și invers, în veacul al treilea.[...]
Actul despărţirii de Biserică este el însusi cel mai mare păcat care dovedeste că schismaticii nu au dragoste.[78] Cel ce s-a născut din nou prin botez dar nu se unește cu Biserica, nu are nici un folos din botez, fiindcă nu are dragoste; botezul îi poate fi binefăcător numai când se unește cu Biserica.[79] Harul botezului nu poate curăţi de păcat pe cel ce nu aparţine Bisericii; faptele lui sunt ca si paralizate de încăpăţânarea inimii schismatice de a rămâne în răutatea schismei.[80] Întrucât cel botezat în afara Bisericii își arată păcătoșenia și lipsa dragostei în el îndată după botez, intrând în întunericul schismei sale, păcatele se întorc degrabă la el. Faptul că păcatele iertate se reîntorc dacă nu există dragoste frăţească a fost arătat în chip limpede de către Domnul când a vorbit despre slujitorul pe care stăpânul l-a iertat de zece mii de talanţi. Când acelasi slujitor nu s-a milostivit de cel împreună-rob cu el care-i datora doar o sută de dinari, stăpânul i-a cerut plata întregii datorii. Așa cum slujitorul acela a fost iertat de datorie pentru o vreme, la fel și cel botezat în afara Bisericii este slobozit de păcatele sale pentru o vreme. Dar întrucât rămâne în afara Bisericii chiar și după botez, toate păcatele pe care le-a săvârșit înainte de a se boteza se vor pune din nou asupra lui. Păcatele sale se vor ierta doar atunci când el, prin dragoste, se unește cu Biserica.[81] Schismaticii se lipsesc de nădejdea mântuirii nu numai fiindcă botezul lor este nevalid, ci și fiindcă ei se află în afara Bisericii și în vrăjmășie cu ea.[82] Harul Duhului Sfânt se poate primi și păstra numai de către cel unit în dragoste cu Biserica.[83] Cel ce s-a despărţit de Biserică nu are dragoste. Cel ce nu iubeste unitatea Bisericii nu are dragostea lui Dumnezeu[84]; în zadar zice el că are dragostea lui Hristos.[85] Dragostea se poate păstra numai în prezenţa unităţii cu Biserica[86], fiindcă Duhul Sfânt însufleţește numai trupul Bisericii.[87]
Nu se află pricină legiuită si îndestulătoare pentru a te despărţi de Biserică[88]; cel ce se desparte de Biserică nu are pe Duhul Sfânt[89], așa cum mădularul tăiat din trup nu are duh de viaţă chiar dacă îsi păstrează o vreme identitatea de mai înainte.[90] Astfel, întrucât toţi cei ce s-au despărţit de Biserică se împotrivesc ei, acestia nu pot să fie buni; chiar dacă purtarea lor poate părea vrednică de laudă – simplul fapt al despărţirii lor de Biserică îi face răi.[91] În afara Bisericii este cu neputinţă de păstrat dragostea[94], fiindcă este cu neputinţă de primit Duhul Sfânt.[95] Creștinismul și Biserica sunt unul și același lucru numai atunci când nu privim Crestinișmul ca suma unor teze abstracte care nu obligă pe nimeni la nimic. O asemenea înţelegere a Creștinismului nu poate fi numită altfel decât drăcească. Urmează că asemenea creștini mărturisesc în felul dracilor, care și ei cred și se cutremură. Oare a cunoaște sistemul înseamnă a fi un adevărat creștin? Sluga care cunoaște voia stăpânului, dar nu o împlinește, va fi alungată și lepădată – firește, pe bună dreptate. „Crestinismul nu stă în încredinţarea tăcută, ci în măreţia făptuirii”, zice Sfântul Ignatie.[96] Nu, Hristos nu este un mare învăţător; El este Mântuitorul lumii, Care a dat omenirii o nouă putere, Care a înnoit omenirea. Noi nu am primit de la Hristos, Mântuitorul nostru, numai o învăţătură, ci viaţă. Dacă ar fi să înţelegem Crestinismul ca pe o nouă viaţă – nu după ale lumii, care cunoaște numai principiile egoismului și iubirii de sine, ci după Hristos, cu învăţătura Sa și cu chipul lepădării de sine și a dragostei – atunci în chip necesar Creștinismul va coincide deplin cu Biserica. A fi creștin înseamnă a aparţine Bisericii, căci Creștinismul este tocmai Biserica. În afara Bisericii nu este viaţă și nici nu poate fi. În sfârsit, ca să înţelegem cât de însemnat este conceptul de Biserică, este destul să ne uităm cu băgare de seamă la Simbolul Credinţei (Crezul), căci feluritele articole s-au așezat în Simbolul Credinţei după ce au apărut tot felul de eretici care au strâmbat un adevăr sau altul. Astfel că întreg Simbolul Credinţei se poate numi polemic. Istoria lui dezvăluie faptul că conţinutul său s-a amplificat ca urmare a luptelor cu o erezie sau alta. Nu tot așa stau lucrurile însă cu articolul 9, cel privitor la Biserică. Acest articol se află în Simbolul Credinţei încă de la început. El a fost așezat independent de orice învăţătură mincinoasă. Pe atunci nu existau încă protestanţi care să viseze la vreun fel de Creștinism fără Biserică. Este limpede că, încă de la început, conceptul de Biserică a stat în fruntea credinţelor creștine și că acest adevăr, că Creștinismul este tocmai Biserica, se poate socoti a fi fost dat de la Însuși Domnul Iisus Hristos. Ajungând la această înălţime a constiinţei bisericești, ar fi de mare folos să ne uităm la viaţa contemporană, la tendinţele și părerile ce sunt larg răspândite în ea și să le dăm o apreciere din punctul de vedere al Bisericii.

II


„Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică.” Așa își mărturiseste orice creștin credinţa în măreţul adevăr al Bisericii. Dar cu greu se va găsi vreun alt articol din Simbolul Credinţei care să fie mai puţin înţeles de către inima omului care l-a rostit cu buzele, decât acest al 9-lea articol unde se înfăţisează adevărul despre Biserică. În parte, lucrul este de înţeles, căci în acest al 9-lea articol din Simbolul Credinţei omul mărturisește legătura sa cu obștea văzută a celor ce urmează lui Hristos. Prin aceasta, în scurtele cuvinte ale mărturisirii, el se învoiește cu toate adevărurile învăţate de Biserică, recunoscută drept păstrătoarea învăţăturii lui Hristos. Pe latura practică, ne dăm consimţământul, o dată pentru totdeauna, a ne supune tuturor acelor legi prin care Biserica atinge ţelurile existenţei sale și potrivit cărora este ocârmuită ca societate trăitoare pe pământ. Se pare deci că nu greșim exprimându-ne gândul că adevărul Bisericii, mai presus de orice alte adevăruri, atinge însăși viaţa fiecărui crestin, definindu-i nu numai credinţele, ci și viaţa. A recunoaște Biserica înseamnă mai mult decât simpla visare despre Hristos: înseamnă a trăi în chip creștinesc, urmând calea dragostei și lepădării de sine. Pentru aceea, adevărul Bisericii este opusul principiilor de viaţă ce s-au strecurat încetul cu încetul chiar și în constiinţa și atitudinea comunităţii religioase rusești – deși, firește, aceasta s-a petrecut mai ales în rândurile așa-numitei societăţi intelectuale.
În tristele vremuri pentru Biserică din vremea domniei lui Petru I, pătura de sus a societăţii rusești s-a îndepărtat de viaţa bisericească a neamului și a început a duce o viaţă în părtășie mai degrabă cu alte popoare europene decât cu rușii. Supunându-se influenţei apusene în toate sferele vieţii, societatea rusească nu a putut scăpa de influenţa confesiunilor apusene asupra formării propriilor atitudini religioase. Aceste confesiuni au fost pe bună dreptate numite „erezii împotriva dogmei și esenţei Bisericii, si împotriva însăși credinţei sale”, de către un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe și al pământului natal, A. S. Homiakov.[97] El nu greșea defel socotind tăgăduirea Bisericii drept cea mai caracteristică trăsătură atât a Romano-Catolicismului cât si a Protestantismului. Adevărul Bisericii a fost grav deformat în Apus, după ce Roma a căzut din Biserică. În Apus, Împărăţia lui Dumnezeu a început a fi văzută mai mult ca o împărăţie pământească. Biserica Latină a întunecat conceptul creștin de Biserică în constiinţa mădularelor ei prin legalistele sale calcule ale faptelor bune, prin relaţia ei mercenară cu Dumnezeu și prin falsificarea mântuirii.
Latinismul a dat nastere unei odrasle legiuite, desi foarte neascultătoare, sub forma Protestantismului. Protestantismul s-a creat din pământul umanismului, care nu era un fenomen religios; dimpotrivă, toate ideile lui principale sunt pur pământești, omenești. El a creat respectul pentru omul în starea sa naturală. Protestantismul, care a mutat temeiurile umanismului în domeniul religiei, nu a fost un protest al constiinţei creștine a Bisericii din vechime împotriva formelor și normelor create de papismul medieval, așa cum adeseori vor să pretindă teologii protestanţi. Departe de asta: Protestantismul a fost un protest în exact același plan. El nu a reașezat vechiul Creștinism, ci numai a înlocuit o deformare a Creștinismului cu alta, iar noua minciună era cu mult mai rea decât cea dintâi. Protestantismul a fost ultimul cuvânt al Papismului, ducându-l la concluzia sa logică.

Adevărul și mântuirea sunt date dragostei, adică Bisericii – iată constiinţa Bisericii. Papismul, căzând din Biserică, a schimbat această constiinţă, proclamând că adevărul este dat unei persoane separate, Papa, care chivernisește mântuirea tuturor. Protestantismul nu a făcut decât să se împotrivească, zicând: „De ce adevărul s-a dat numai Papei?” – si a adăugat: „Adevărul și mântuirea sunt deschise fiecărui ins în parte, independent de Biserică”. Astfel fiece individ a fost promovat la rangul de Papă infailibil. Protestantismul a dat câte o tiară papală fiecărui profesor german, și astfel, cu nenumăraţii săi papi, a nimicit cu totul conceptul de Biserică, înlocuind credinţa cu raţiunea fiecărei persoane în parte. El a înlocuit mântuirea în Biserică cu o închipuită încredere în mântuirea prin Hristos, în egoistă izolare faţă de Biserică. Firește, în practică protestanţii s-au îndepărtat de principiul lor de căpetenie încă de la început și, pe căi ocolite, prin contrabandă, ca să spun așa, au introdus unele elemente ale dogmei despre Biserică, recunoscându-i o oarecare autoritate, deși numai în domeniul dogmei. Fiind o anarhie religioasă, Protestantismul pur, asemenea oricărei anarhii, s-a dovedit cu totul imposibil și, prin aceasta, ne-a dat mărturie despre adevărul de netăgăduit că sufletul omenesc este prin firea sa înclinat spre Biserică. Însă trăsătura de temelie a Protestantismului a fost bineplăcută omeneștii iubiri de sine și voirii de sine de toate felurile, căci iubirea de sine și voirea de sine au primit un fel de blagoslovenie din partea Protestantismului – fapt ce se vădește astăzi în nesfârșita divizare și sectarismul Protestantismului însuși. Protestantismul este cel ce a proclamat deschis cea mai mare minciună dintre toate: că poţi să fii creștin tăgăduind Biserica. Cu toate acestea, legându-și membrii de unele autorităţi și legi bisericești obligatorii, Protestantismul intră într-o contradicţie fără speranţă: chiar după ce a despărţit pe individ de Biserică, el pune totusi limite libertăţii sale. De aici răsare necontenita răzvrătire a protestanţilor împotriva celor câtorva jalnice rămășiţe de constiinţă bisericească ce încă se mai păstrează de către reprezentanţii oficiali ai denominaţiunilor lor. Nu este greu de înţeles că Protestantismul corespunde unei concepţii aproape în întregime păgâne, general acceptate în Apus. Acolo unde cultul individualismului înflorește luxuriant, găsindu-și prorocii în filosofia la modă si cântăreţii în arta literară, firește că idealul lui Hristos în privinţa Bisericii nu-și poate afla loc – căci el tăgăduiește iubirea de sine și voirea de sine din oameni și cere dragoste de la ei toţi. În societatea rusească contemporană există o influenţă directă a Protestantismului. Întregul nostru sectarism raţionalist rusesc își are rădăcinile ideologice în Protestantism, din care descinde în chip direct. La urma urmei, de unde vin toţi misionarii sectari, dacă nu din ţările protestante?
Toate punctele de dezacord între acesti sectari și Biserica Ortodoxă vin din tăgăduirea Bisericii în numele unui închipuit „Creștinism Evanghelic”. Însă, chiar si independent de Protestantism, mulţi ajung acum să tăgăduiască Biserica, asimilând, îndeobște, atitudinea vest-europeană ce s-a dezvoltat în afara Bisericii și care este cu totul străină, și chiar vrăjmașă duhului Bisericii. Tot mai mult din trufașa ideologie vest-europeană pătrunde în obștea noastră. Literatura rusă, care mai înainte propovăduia dragostea și renasterea morală, mai ales în lucrările marelui Dostoievski, a început în ultimii ani să se plece în faţa vest-europeanului Baal al individualismului semeţ. Când în societatea noastră ortodoxă dragostea este alungată de mândrie și iubire de sine (numite „nobile” – deși Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre iubire de sine și mândrie doar în legătură cu diavolul), când lepădarea de sine este înlocuită cu întemeierea în sine, iar blânda supunere este înlocuită cu mândra voire de sine – atunci o ceaţă groasă învăluie adevărul Bisericii, nedespărţit legat de idealuri cu totul opuse.

De-a lungul anilor, poporul rus a părăsit obiceiul de a se îmbiserici și a început a pierde cunoasterea Bisericii ca viaţă nouă în Hristos. Cândva, în vremuri mai bune, I. T. Pososkov lăsa moștenire fiului său această sarcină: „Eu, fiule, cu tărie îţi las moștenire și te leg cu jurământ să te alipești de Sfânta Biserică Răsăriteană, maica ce te-a născut... și să rupi de tine pe toţi cei ce sunt vrăjmași ai Sfintei Biserici, și să nu ai nici un prieteșug cu dânșii, căci sunt vrăjmașii lui Dumnezeu”[98]. După cugetul lui Pososkov, un vrăjmaș al Bisericii este, negreșit, un vrăjmaș al lui Dumnezeu. Mulţi oameni au și pierdut o asemenea limpezime a gândului și, puţin câte puţin, s-a format în zilele noastre cea mai cumplită măsluire a credinţei lui Hristos. Acești oameni privesc credinţa dintr-un punct de vedere pur abstract, ca o culegere de învăţături ce pot fi supuse la tot felul de experimente. Creștinismul, în înţelesul de viaţă bisericească și de omenire născută din nou prin Hristos Mântuitorul, este aproape uitat. Hristos Însuși a spus că El a zidit Biserica. Dar oare mai vorbește acum cineva despre această Biserică? Nu; acum se preferă să se vorbească despre Creștinism – ba încă și Creștinismul este socotit un fel de învăţătură filosofică sau morală. „Creștinism” – a ajuns să sune la fel ca Neokantianism sau Nitzcheanism!
Această substituire a Bisericii cu Creștinismul pătrunde ca un venin subtil chiar și în constiinţa obștii bisericești. Este o otravă subtilă, fiindcă se ascunde sub acoperemântul înflorat al discursurilor despre cusururile „Creștinismului istoric” (adică Biserica), despre faptul că nu ar corespunde, chipurile, cu nu stiu care Creștinism „pur”, „evanghelic”. Evanghelia și Hristos se pun în opoziţie cu Biserica care, nu se știe din ce pricină, este numită „istorică”, ca și cum ar exista sau ar fi existat vreodată o altă Biserică „ne-istorică”. Dar adevărul este că Satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijește de chivernisirea adevărului lui Hristos, ca și cum ar voi să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor. Fără să vrei îţi aduci aminte de înţeleptul grai al Preacinstitului Vincenţiu din Lerin: „Când auzim pre unii aducând zicerile apostolice ori cele prorocesti împotriva credinţei sobornicești, să nu ne îndoim că diavolul vorbește prin buzele lor; și, ca să se strecoare nevăzuţi între oile cele cu inima deschisă, ei își ascund înfăţișarea de lupi, fără a lepăda răutatea lor cea lupească. Aceștia se înveșmântează cu ziceri din Dumnezeiasca Scriptură ca și cu o lână de oaie, ca astfel, simţind moliciunea lânii, nimenea să nu se spăimânteze de colţii lor cei ascuţiţi”[99]. În realitate aceste încercări de a pune Evanghelia în opoziţie cu Biserica și de a substitui Bisericii un concept vag de Creștinism au produs o mulţime de rezultate jalnice: viaţa creștinească începe să se usuce. Ea pare a fi doar o altă învăţătură într-o nesfârșită serie de noi și vechi învăţături; și o învăţătură foarte neclară ca atare, căci fără Biserică se deschide putinţa unui nesfârșit număr de înţelegeri dintre cele mai arbitrare și reciproc contradictorii. În această privinţă Creștinismul stă mult mai slab decât multe școli filosofice. De fapt, întemeietorii scolilor filosofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai puţin clare ale sistemelor lor si s-au exprimat mai mult sau mai puţin complet, astfel că nu rămâne un spaţiu nelimitat pentru feluritele interpretări arbitrare ale învăţăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat un sistem al Său. El nu a scris nimic. Doar o singură dată se spune despre Dânsul, în Evanghelia după Sfântul Ioan, că a scris cu degetul, și chiar și atunci numai pe pământ.[100]

Astfel că nu este nimic mai ușor decât a reinterpreta învăţătura lui Hristos după gustul propriu și a inventa „Creștinismul”, punând sub acest nume visurile inimii tale și chipurile propriei fantezii deșarte. Scripturile Noului Legământ au fost scrise de către oameni practici – Apostolii – care nu erau cărturari. De-a lungul veacurilor au existat „corectori ai Apostolilor”, cum îi numeste Sfântul Irineu din Lion[101], inși ce s-au socotit mai presus decât Apostolii, „pescarii Galileani”. Se cuvine oare ca un European cu înaltă educaţie din veacul al XX-lea să accepte pe încredere tot ceea ce au spus niste „pescari”? Mulţi se eliberează de autoritatea Apostolilor și doresc să interpreteze învăţătura lui Hristos luându-se numai după preferinţele lor. Lev Tolstoi, de pildă, a declarat de-a dreptul că Apostolul Pavel nu a înţeles cum se cuvine învăţătura lui Hristos[102]; urmează că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel. Te crucești văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată Creștinismului. Tot ceea ce își doresc, găsesc îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putinţă a-ţi acoperi fiece vis deșert, și chiar vreun gând răuvoitor, cu autoritatea Evangheliei. Credinţa lui Hristos devine limpede și bine definită pentru om numai atunci când crede în chip nefăţarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele credinţei sunt limpezi, numai atunci credinţa rămâne slobodă de grămada murdarelor gunoaie ale tuturor părerilor și judecăţilor cu putinţă, ivite din voire de sine. Apostolul Pavel a grăit mai nainte despre aceasta, atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu „stâlp si întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15). În starea despărţirii de Biserică, chiar si învăţătura creștină pare a fi ceva foarte neclar, înșelător și mereu schimbător după dorinţele fiecăruia. Falsificarea Bisericii prin „Crestinism” duce la o altă groaznică falsificare – falsificarea lui Hristos, Dumnezeu-omul, prin omul Iisus din Nazaret. Asa cum credinţa în Biserică este nedespărţit legată de recunoasterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot asa tăgăduirea Bisericii duce negresit până la urmă la tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, tăgăduirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Nu este nicidecum nevoie ca Hristos să fie Dumnezeu-om pentru a da o anume învăţătură; este nevoie ca El să fie Dumnezeu-om numai dacă este văzut ca Mântuitorul Care a vărsat putere nouă în firea omenească si Care a întemeiat Biserica. Oare nu se vădeste din graiurile lui Iisus Hristos Însusi această legătură nedespărŢită între adevărul Bisericii si adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu? Simon Petru spunea: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”. Atunci Iisus, i-a zis: „Tu esti Petru, si pre această piatră (adică pe adevărul întrupării lui Dumnezeu, mărturisit de Petru) voiu zidi Biserica Mea, si porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16-18).
Biserica din vechime, dându-si multă silință, cu toată tăria a definit acest adevăr al deoființimii Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă ea înseta după adevărata înnoire a firii omenesti, după refacerea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forța lăuntrică ce a propulsat miscarea dogmatică a veacului al patrulea a fost neclătita credință în faptul că Fiul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut om, a descoperit tainele Împărăției lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor si, biruind moartea, S-a sculat din morți, deschizând calea îndumnezeirii omului nu numai cu sufletul, ci si cu trupul.[103] Oare de ce lupta cu arianismul a fost asa de înversunată? De ce oare au fost întâmpinați arienii cu atâta dezgust, încât Sfântul Athanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „crestini”?

[...]

În trecut, cel mai consecvent predicator al Crestinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi.108 Tolstoi a rătăcit pe mulŢi cu propovăduirea sa, dar tocmai în tolstoism se poate vedea cel mai limpede falimentul Crestinismului fără Biserică. Se poate spune că punctul de plecare al mincinoasei învăŢături a lui Tolstoi a fost separarea netă a Crestinismului de Biserică. Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă în acelasi timp un admirator al Crestinismului. Însă curând Crestinismul a devenit pentru el numai o învăŢătură, iar Hristos un simplu învăŢător. Când ni se pune în faŢă o anume învăŢătură, nu este defel lipsit de importanŢă să stim cui aparŢine acea învăŢătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos si-a pierdut orice însemnătate si orice înŢeles. După ce I-a luat învăŢătura, Hristos Însusi părea că poate fi uitat. Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L cu cuvinte precum „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta Evanghelia era ruptă de însusi începutul ei, unde se vesteste nasterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, si era ruptă si de sfârsitul ei, unde se pomeneste de învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu si de înălțarea Sa la ceruri. Tolstoi nu s-a mărginit să rupă Evanghelia de începutul si sfârsitul ei, ci i-a restructurat si „mijlocul” după gusturile sale, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învățătorul de la Iasnaia Poliana.[109] Hristos Însusi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Dumnezeiescul Mijlocitor, este cinstit de Biserica lui Hristos ca izvorul noii si îmbelsugatei vieți a Bisericii care este darul harului. Asa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeste mereu despre Duhul Sfânt ce trăieste în Biserică. Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Duhul Sfânt. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în bătaie de joc, „a Duhului Sfânt”. Apoi s-a înjosit până într-atât încât să hulească sfintele Taine prin care mădularele Bisericii primesc harul Duhului Sfânt pentru o nouă viață. Botezul este taina nasterii din nou – pentru Tolstoi el a devenit „baia pruncilor”. Sfânta Împărtăsanie, fără de care, după învăŢătura lui Hristos Însusi, omul nu poate avea viaŢă în el (In. 6, 53), a devenit în terminologia hulitoare a lui Tolstoi, „zeamă” (похлебка) care este „sorbită dintr-o linguriță”.
Putem mulŢumi lui Tolstoi că a fost măcar consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos numai la învățătura Sa si tăgăduind Biserica, în chip logic Tolstoi trebuia să ajungă la toate aceste concluzii care i-au nimicit însusi Crestinismul. Cel puțin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne asteptăm din absurda separare a Crestinismului de Biserică si din negarea Bisericii în numele unui Crestinism imaginar. Cel ce desparte Crestinismul de Biserică nu mai are nevoie de dumnezeirea Mântuitorului, iar Duhul Sfânt nu îi mai este necesar.
Însă fără Duhul Sfânt si fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu – învățătura lui Iisus Nazarineanul are prea puțină însemnătate pentru viață, la fel ca orice altă învățătură; căci este cu neputință să împărtăsesti optimismul socratic potrivit căruia cunoasterea este virtute.
Falimentul concepției lui Tolstoi despre un Crestinism fără Biserică se vădeste în faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viață. Crestinismul este cu putință numai în unirea cu viul Dumnezeu-om Hristos si în unirea prin har a poporului cu Biserica. Nici una nici alta nu se află în tolstoism. În locul osârdiei mucenicilor si nevoitorilor Bisericii, în locul legăturii dragostei ce leagă pe Apostoli si pe credinciosi cu atâta tărie încât au „o inimă si un cuget” – în loc de toate acestea următorii lui Tolstoi au produs doar niste grotesti „colonii tolstoiste” lipsite de viață.

„Cela ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viața nu are” (1 In 5, 12). După spusele lui V. S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de felul celor ce sunt mereu gata să o apuce în orice direcție. „Marele Învățător”, după câte se pare, nu a învățat pe nimeni nimic, iar „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu de un toiag este nevoie pentru mântuire, ci de crucea lui Hristos.

[...]

Marea nefericire a vremurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să-si recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească si faptul că inima i s-a împietrit în asemenea măsură încât idealul crestin al Bisericii i-a devenit împovărător si chiar de neînțeles. Nu. Ci având aramă în loc de aur, omul ar dori să declare aurul fără nici o valoare. Acum el atacă Biserica cu înversunare, negând însusi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu fățărnicie în sforăitoare, anoste și bine alcătuite fraze-șablon despre „libertatea personală” si „interpretarea individuală” a Crestinismului si despre o religie a libertății si spiritului. Idealul lui Hristos despre o singură obste a Bisericii („ca toți una să fie” „precum Noi una suntem”) li se pare o deformare si desfigurare, pierzându-si astfel înțelesul ființial. Crestinismul fără Biserică, asa-zisul Crestinism „evanghelic”, ca si feluritele uniuni mondiale ale studenților, nu sunt nimic altceva decât o înjosire si deformare a cugetului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice autentică viață bisericească crestină plină de har. Dar oare să fie lucrurile despre care tocmai am vorbit singurul fenomen ce dă mărturie despre insuficienta înțelegere contemporană a legăturii de neîntrerupt dintre Crestinism si Biserică? Această lipsă de înțelegere o întâlnim la fiecare pas. Și totuși, oameni care abia de se gândesc la Dumnezeu, abia interesați de problemele religioase, care încearcă să-și întemeieze viața fără pic de credință vie, socotesc că este de datoria lor să se pronunțe în privința Creștinismului. Iar cuvintele lor, fireste, sună vădit fals și fățarnic. Nu am întâlnit până acum un deplin și fățis dispreț față de Creștinism – această limită nu a fost atinsă decât de vreo câțiva „asupriți de diavolul” (Fap. 10, 38), așa-zișii „progresiști” (dacă, firește, socotim progres calea către iad). Repetăm, omul obișnuit, „de pe stradă”, vorbește de obicei despre Creștinism cu o anume doză de respect: „Crestinismul, da, desigur, este o învățătură înaltă și măreață. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbește despre Crestinism, dar, în același timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opoziție, adesea chiar inconștientă, cu tot ce Ţine de Biserică.

În sufletul multora reușește oarecum să coexiste un anumit respect față de Creștinism, cu disprețul față de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Creștini, dar nu vor să audă de Biserică și se rușinează să arate prin ceva o oarecare constiință bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de nastere, sunt „de credință Ortodoxă”, arată cu degetul realele și, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vieții bisericești. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Și de pătimește un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.
În asa-zisa presă „progresistă” sânt mulți oameni care-si câstigă pâinea exclusiv din ponegrirea asezămintelor Bisericii si reprezentanților ierarhiei bisericesti. Ponegrirea a tot ce Ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negoț profitabil. Si totusi mulți se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o șovăire. Oamenii lipsiți de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmasii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat.
Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relația lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărțirii Crestinismului de Biserică: oamenii se socotesc creștini, dar nici nu vor să audă de Biserică. În mediile foarte îndepărtate de credință în general, există o neînchipuit de mare confuzie între noțiuni. Când oameni aflați departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esența Crestinismului și a Bisericii, și astfel înseși virtuțile Bisericii le apar drept lipsuri.
De pildă, câte răbufniri de oarbă vrăjmăsie împotriva Bisericii a stârnit moartea lui Tolstoi (adică refuzul Bisericii de a-l înmormânta)! Dar este oare vinovată Biserica pentru faptul că Tolstoi a părăsit-o, făcându-se vrăjmasul ei vădit si primejdios? Iată, el însusi s-a rupt de Biserică, de societatea ei văzută, socotindu-o chiar a fi un aşezământ dăunător. Dacă Biserica ar fi păstrat asemenea mădulare, oare nu ar fi însemnat că Biserica se tăgăduiește pe sine? Deci care este rostul tuturor atacurilor împotriva Bisericii din presă, de la întruniri si din convorbiri? Rațiunea refuză să înțeleagă toate acestea. Este cu totul imposibil să afli măcar și cea mai mică urmă de rațiune în cuvântările pe care le auzi si în acțiunile despre care citești.
Orice partid politic îsi rezervă dreptul de a exclude pe membrii care au trădat concepțiile partidului și au început să se comporte într-un mod dăunător partidului. Numai Biserica Ortodoxă, din nu știu ce pricină, nu poate să-l excludă pe cel ce a plecat singur din ea și s-a făcut vrăjmașul ei. Dar cine s-ar apuca să facă reprosuri sau să ocărască pe vreun social-democrat sau cadet fiindcă au întrerupt legăturile cu unul din foștii membri și l-au denunțat în mod public după ce acesta a trecut în tabăra monarhistilor?
Da, am văzut oarba si absurda răbufnire a răutății satanicești împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist este faptul că mulți au lovit Biserica în numele Creștinismului. Am citit de mii de ori cuvintele: „Iată, l-au excomunicat pe Tolstoi, dar oare nu era el un adevărat crestin?” Uitând toată hula lui Tolstoi si tăgăduirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, asemenea discursuri sunt repetate de oameni în mod vădit sinceri, și nu de către mincinoșii profesioniști ai ziarelor. Din nou întâlnim ideea, adânc înrădăcinată în cugetele contemporanilor, a putinței unui anume „adevărat Crestinism” lipsit de Biserică sau chiar cu totul ostil ei. Cum ar fi fost cu putință asa ceva, dacă ideea de Biserică ar fi fost limpede și nu ar fi fost înlocuită de alte valori cu totul de neînțeles și nedeslușite?
Și-ar putea închipui cineva că, în vremurile apostolice, Biserica Creștină ar fi fost supusă vreunui repros din partea păgânilor fiindcă a excomunicat pe unii membri nevrednici, de pildă pe eretici? Cu toate acestea, în primele veacuri excluderea din Biserică era cea mai obisnuită măsură a disciplinei bisericesti si toți o socoteau deplin legiuită si foarte folositoare. De ce se întâmpla astfel? Fiindcă pe atunci Biserica era văzută ca o valoare limpede si bine definită, ca Biserică, iar nu ca un oarecare „Crestinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că Crestinismul este un lucru iar Biserica un altul, ca si cum Crestinismul ar fi cu putință separat de Biserică.
Pe atunci, dușmănia față de Biserică era și dușmănie împotriva Crestinismului. Animozitatea față de Biserică, în numele unui presupus Creștinism, este doar un produs al tristelor noastre vremuri. Când Crestinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înțeles limpede și a recunoscut fără să vrea că Biserica si Crestinismul sunt unul si acelasi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definiție precisă pare să nu mai ajungă si unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toți sunt pusi pe acelasi plan, atât noi (cei din Biserică), cât și cei care cer ei înșiși să fie excomunicați.
Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică – nici mersul la dumnezeieștile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăsanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare și bine definite care să o osebească de „cei din afară”. Uneori pare că întreaga noastră Biserică este în risipire, ca într-un fel de neorânduială. Nimeni nu poate spune cine este de-al nostru si cine este vrăjmas. Asupra cugetelor domneste un fel de anarhie. Au apărut prea mulți „învățători” și s-a petrecut o „dezbinare în trupul” Bisericii (cf. 1 Cor. 12, 25). Episcopii Bisericii din vechime învățau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteste totuși îndreptățit să învețe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Acesti oameni îsi adună și își alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericești din „cearșafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericești sunt scrise de preoți răspopiți și de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica și nu simt față de ea nimic altceva decât dușmănie, ca de exemplu evreii.
Într-un asemenea noian de confuzie mulți se întreabă deja: „Unde este Biserica?” Iată de ce în vremea noastră există o mulțime de felurite și fantastice „căutări”. În vremurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, îndepărtându-se de cei din afară, care nu îndrăzneau să-i tulbure. Atunci nu se punea întrebarea: „Unde este Biserica?” Ea era o valoare clară si bine definită, bine osebită de tot ce nu era bisericesc. Acum între Biserică și „lume” se află un fel de treaptă intermediară si nu mai există acea separare clară: Biserica si ceea ce este în afara Bisericii. Există de asemenea un fel de Crestinism nedefinit, si chiar ceva ce nu este Crestinism, ci o religie generală si abstractă. Aceste concepte vagi despre Crestinism si despre religie au întunecat lumina Bisericii, încât ea abia de mai este zărită de către cei ce caută, si tocmai de aceea se întâmplă ca adeseori „căutarea” să dea în „rătăcire”. Iată pricina pentru care în zilele noastre sunt atât de mulți „cei pururea învățând-se, și niciodată putând la cunoștința adevărului să vie” (2 Tim. 3, 7). Am putea zice că a apărut un nou sport, acela al „căutării de dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scop în sine, iar dacă eforturile acelor oameni ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simți foarte nefericiți și îndată s-ar întoarce cu aceeasi osârdie, preschimbându-se din „căutători de Dumnezeu” în „luptători de Dumnezeu” (theomahi).
Mulți oameni chiar își fac un nume din sportul „căutării de dumnezeu”. Ne amintim aspra osândire a Episcopului Mihail (Gribanovki) adresată tuturor acestor „căutători”. „Ei caută”, spunea el, „fiindcă si-au pierdut toate principiile; si căutând unele mai bune, cele mai puțin bune profită de confuzie si însală fără mustrări de constiință: căci ce fel de constiință poate fi atunci când nimeni nu stie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău.”[118] Cei ce au o înțelegere aproximativă a religiei și Crestinismului nu fac decât să îndepărteze pe mulți de la adevăr, fiindcă pentru cel ce caută în chip sincer pe Dumnezeu aceștia sunt adevărate ispite. Mulți se alătură căii acestor căutători înfocați, dar foarte mulți nu reusesc să ajungă cu bine până la capăt. Un procent semnificativ dintre ei rămân „rătăcind împrejurul ispitelor”, neaflând blagoslovita pace.
În sfârsit, în acest tărâm de semi-lumină, de semi-adevăr, în acest tărâm al lipsei de înțelegere și al nedefinitului, în această „lume nedeslușită și netocmită”, însusi sufletul decade, se face slab si tot mai puțin primitor pentru însuflarea dată de har. Un astfel de suflet va încerca să caute chiar si când găseste. Astfel se zămisleste un jalnic tip de „leneș religios”, cum îl numea Dostoievski. Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sunt mădularele Bisericii sunt foarte vinovați, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, si mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înțelegerea abstractă a Crestinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu. După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putință a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeste cu toată ființa ideea de Biserică în asa fel, încât pentru el despărțirea dintre Crestinism și Biserică să fie de neînchipuit. Atunci începe adevărata pulsație a vieții bisericești. Omul simte că este o ramură a uriasului si mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se constientizează pe sine nu ca discipol al unei anume scoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeasi viață și de la Care primește această viață. Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieții si în îndreptarea vieții personale, cel ce a simțit în sine viața Bisericii, acela si numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedeslusit si neclar devine vădit si clar. Este un lucru deosebit de prețios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte asezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.
Duhul lui Dumnezeu trăieste în Biserică. Nu este o teză uscată si dogmatică, păstrată numai din respect față de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit si cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de constiința Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag si neclar despre această viață plină de har. Sfântul Ilarie din Poitiers avea dreptate să spună că „virtutea osebitoare a Bisericii este aceea că ea se face usor de înțeles de îndată ce o primesti”[119]. Cel ce are o viață bisericească stie ce este viața bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.
Pentru un mădular al Bisericii, țelul vieții sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viața Bisericii și, în acelasi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Crestinismul, neînlocuind viața cu o învățătură uscată și abstractă. Prea adeseori se vorbeste despre insuficiența vieții în Biserică, despre „reînsuflețirea” Bisericii. Toată această discuție este greu de înțeles si sântem foarte înclinați a o socoti cu totul fără noimă. Viața în Biserică nu poate niciodată să se împuțineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieste în ea până la sfârsitul veacurilor.

[...]
Omul cu constiință bisericească se confruntă azi cu exclamația poemului în proză al lui Turgheniev: „Încă mai crezi? Se vede că esti un om cu totul înapoiat!” Și câți oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică, aparŢin Sfintei Biserici Ortodoxe, si deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putiță să ai viața cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poți ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – deci numai în Biserică este cu putință adevăratul progres!”
Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva și tu ești din ucenicii lui Hristos?” suntem înclinați a răspunde: „Nu-L știu pre El”. Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica si că este absurd să separi Crestinismul de Biserică si să vorbesti de vreun oarecare Crestinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.
Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulți țelul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învățătură fără de viață, ci prin viața Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din lațul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta si pe noi să identificăm viața Bisericii si „să adunăm pre despărțiții” copii ai Bisericii, ca toți una să fie, asa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa. Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfinții Părinți. Biserica este ca un stejar uriaș, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeți cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează puțin, apoi este întoarsă mult înapoi. Așa este și omul purtat de vânturile mincinoasei învățături. Dar la fel cum pasărea îsi află odihna în crengile dese ale copacului și privește liniștită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, așa si omul își află pacea când aleargă la Biserică. Din liniștitul său adăpost el privește la oamenii înrăiți, coplesiți de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-si afla adăpost sub îmbelșugatul ei har. Si se roagă Domnului: „Unește pre dânșii cu Sfânta Ta sobornicească și apostolicească Biserică, ca și aceștia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul și de mare cuviință numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.


47 „Despre unitatea Bisericii Sobornicesti”, cap. 14, Opere, partea a 2-a, pp. 188-189.
48 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, Opere, partea 1, p. 236; „Scrisoarea către Stefan”, ibid., p. 330.
49 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 360.
50 „Scrisoarea 55 către Stefan”, ibid., p. 312.
51 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 361.
52 „Despre unitatea Bisericii Universale”, cap. 15, ibid., p. 190. Cf. „Despre Rugăciunea Domnească”, cap. 24, ibid., pp. 217-
218; „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 239.
53 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 371.
54 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326-327.
55 „Scrisoarea 61, către Pompei”, ibid., p. 353; „Scrisoarea 57, către Ianuarie”, ibid., p. 326.
56 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326; „Despre unitatea Bisericii”, ibid., p. 197.
57 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 179-180.
58 Ibid., p. 178.
59 Ibid., p. 189.
60 Ibid., p. 190; cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 334.
61 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 191-192.
62 „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., pp. 334-335.
63 „Scrisoarea 40, către Cornelie, ibid., p. 205.
64 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 212.
65 „Habere iam non potest Deum patrum, qui Ecclesia non habet matrem.” „Despre unitatea Bisericii”, Opere, partea a 2-a, cap. 6, p. 181. Cf. cap. 17, p. 191, „Cum ne-am putea închipui că acela ce lucrează împotriva preoților lui Hristos si se desparte pe sine de împreună-lucrarea cu clerul Lui si cu norodul, se poate afla cu Hristos?”
66 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, cap. 1, Opere, partea 1, ibid., p. 325.
67 Ibid., p. 326.
68 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 11, ibid., pp. 185-186. Cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 346.
69 Migne, PL, tom 3, col. 1077-1078.
78 Ibid.
79 De Baptismo, I, 10, 14. Migne, PL, tom 43, coll. 117-118.
80 De Baptismo, I, 12, 18. Migne, PL, tom 43, col. 119.
81 De Baptismo, I, 12, 19, 20; I, 13, 21. Migne, PL, tom 43, coll. 119, 120, 121.
82 De Baptismo, I, 15, 23. Migne, PL, tom 43, col. 121.
83 Contra Cresconium, II, 14, 17. Migne, PL, tom 43, col. 477.
84 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
85 Epistola 61, 2. Migne, PL, tom 33, col. 229.
86 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. De Baptismo, IV, 17, 24. Migne, PL, tom 43, coll. 312, 169.
87 Epistola 185, 10, 46. Migne, PL, tom 33, col. 813.
88 Contra epistulam Parmeniani II, 11, 25. Migne, PL, tom 43, col. 69.
89 Sermon 268, 2. Migne, PL, tom 43, coll. 476, 477.
90 Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, col. 811.
91 Epistola 208, 6. Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, coll. 952, 811. Contra epistulam Parmeniani II, 3, 6. 
94 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. Migne, PL, tom 43, col. 312.
95 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
96 Ad Roman. III, 3.
97 Cf. A. S. Homiakov, „Câteva cuvinte ale unui crestin ortodox despre confesiunile occidentale”, în vol. Biserica este una, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 78. (N. trad.)
98 Diata Părintească, editată de E. M. Prilejaev, St. Petersburg, 1893, pp. 3 si 6.
99 Commonitoria I, cap. 25, 26.
100 In. 8, 6.
101 Adversus haereses 3, 1, 1.
102 Vezi Introducerea la ediŢia Geneveză a „rezumatului Evangheliilor.”

108 Tristul caz al lui Lev Tolstoi este familiar îndeosebi rusilor. Americanii sânt mai familiarizați cu secta Unitarienilor, care a luat multe din ideile sale din scrierile lui Lev Tolstoi. Considerațiile Arhiepiscopului Ilarion despre Crestinismul fără Biserică se dovedesc foarte întemeiate dacă cercetăm Unitarianismul, Quakerii (Societatea Prietenilor) sau secta Congregaționalistilor. (Nota trad. engl.)
109 Numele mosiei lui Tolstoi.
118 Scrisorile răposatului Mihail, episcop de Tavra, Simferopol, 1910, p. 178.
119 De Trinitate, VIII, 4.

| Sfântul Arhiepiscop Ilarion (Troițki) Noul Mărturisitor,
CREȘTINISMUL SAU BISERICA? ed. Egumenița 2005

Citiți vă rog și:

Cum pot fi primiți în Biserică clericii ce au apostaziat.

Sf. Atanasie: cei ce numesc pe eretici creștini se înșală mult și tare. ''Marii duhovnici'' de azi: ereticii ecumeniști sunt și ei creștini

Sfântul Vasile cel Mare către preoții mărturisitori prigoniți și către mirenii ce îi urmează. Despre tainele ereticilor necondamnați sinodal

 

 

Vizualizări: 996 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 2
avatar
0 Spam
1
Sper sa va treziti cat inca sper ca mai puteti prin Mila lui Dumnezeu
Doamne ajuta ! Referitor la parintele Ioan Miron din Turda , sa stiti ca e foarte adevarat ce ati auzit . Eu am virbit cu dansul de curand , si asa sustine ca nu mai este har in biserica din 1938 , si ca trebuie sa ne botezam daca vrem sa ne mantuim . Spune ca nefiind har in biserica ... nu e valabil botezul Drept urmare ... dansul s-a si botezat (din nou ) , cununat si hirotinit pe dat de 12 august 2018 . Va spin sigur ca a venit un episcop din America de nord , pe nume Gregorie , care spunea dansul ca e singurul episcop in adevar (dar are pasaport cu cip ) motivand .... ca el are voie pentru a propavadui ,, adevarul " care e numai la el pastrat nealterat .Sa nu nai zic ce tulburare mi- a adus acest parinte Miron hulind Duhul Sfant , dar si pe marii nostri duhovnici..(Parintele Iustint Parvu , Ilie Cleopa Sofian Boghiu, Calciu Dumitreasa si altii zicand ca nu sunt Sfinti ca nu au avut har si alte hule la adresa lor , ca mi-e si frica sa le reproduc . Cumosc persoane pe cate le-a botezat acum 1 an (zicandu-le ca nu le-a fost valid botezul , iar acum vrea sa- i boteze iar ( zicand ca hirotonia care a avut-o nu a fost valabila...iar acum este
..
si trebuie iar sa-i boteze .sa-i cunune ( toti care au fost cununati
.. zice ca nu e valabil ) Mie mi se pare o nebunie totala . Si culmea e ca deja cativa crestini s-au botezat , iar altii se pregatesc pentru botez si cununie (fiind botezati si cununati ) Puteti sa va interesati , ca cele ce v-am scris , sunt adevarate .
avatar
0
2
Doamne ajuta!

Astăzi la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului îți mulțumim pentru grija ce ne-o porți, și cu dragoste frățească îți dorim să te trezești și să renunți a mai propovădui ''conceptul părtășiei la erezie'' așa cum l-ai numit.
În ceea ce privește situația creata de cei ce l-au dus în rătăcire pe preotul Ioan Miron, portalul ortodox Glasul Stramoșesc va preciza pe larg la vremea cuvenită poziția sa.
Noi nu suntem în comuniune cu ''Arhiepiscopul'' Gregory (Abu-Assaly), care a fost excomunicat de către sinodul ROCOR la data de 2/15 iulie 2004.
avatar