Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Iunie » 23 » 90 de ani de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail. O Mişcare dumnezeiască de reînviere a Neamului și a Bisericii.
11:18 PM
90 de ani de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail. O Mişcare dumnezeiască de reînviere a Neamului și a Bisericii.

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea.'' - Maica Mihaela Iordache

 

Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927) şi Sfinţii închisorilor carliste şi antonesciene

Relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu despre Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927)

[…] În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.

În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.

Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti“ s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.

Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993

Sfinţii închisorilor carliste şi antonesciene

  1. Creştinismul Mişcării Legionare – cadru de formare a viitorilor Sfinţi ai închisorilor comuniste    

La 24 Iunie 1927, vineri, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, a luat fiinţă din pronia divină, „Legiunea Arhanghelul Mihail”, denumită astfel după icoana Sf. Arhanghel Mihail, protectorul ei, icoană purtată în toate ceasurile de suferinţă. Întemeietorul, tânărul Corneliu Zelea Codreanu, mărturiseşte: „Eram aşa de putini şi aşa de săraci, încât nu numai că am fost ţinta săgeţilor ironiei altora, dar ne-am îngrozit noi înşine de sărăcia noastră. Credinţa însă nu ne-am pierdut-o nici o clipă. N-am avut nici o secundă de îndoială. Pare că Dumnezeu înadins ne-a adunat aşa de săraci pentru ca să arate că în victoria legionară materia n-a avut nici un rol. Din primul moment am avut viziunea clară a victoriei finale şi mi-am asumat întreaga răspundere a conducerii. De atunci am trecut prin greutăţi, primejdii şi riscuri nenumărate, dar această viziune a victoriei nu m-a părăsit nici o secundă”..

De atunci a intrat în lume şi în veşnicie mişcarea românească de revigorare moral-spirituală comparată cu ceea ce în monahismul ortodox a realizat mişcarea isihastă a Sf. Grigorie Palama, secolul XIV.

Fenomenul legionar poate fi pătruns în esenţa sa doar pe cale teologică. El nu se reduce la politică, nici la anticomunism, nici la eroism de bravură, nici la gesturi sau îmbrăcăminte cum fals consideră chiar unii „apropiaţi” de fenomenul legionar. Legiunea este o parte a Bisericii, face parte din ea. Lupta împotriva comunismului şi a tuturor nedreptăţilor are un temei spiritual, creştin: lupta împotriva răului. După cum dojeneşte pe creştini Sf. Ap. Pavel: „în lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,4). Lupta este aşadar nevăzută în primul rând, cum arată acelaşi apostol: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare”. (Efes 6,11-13).

Deci o luptă interioară cu sine însuşi, cu patimile şi neputinţele personale şi de aici formarea unui om nou, creştin cât se poate de desăvârşit, moral, integru, cinstit şi conştiincios în fiecare domeniu de activitate inclusiv în politic şi social. Aceasta nu este o utopie ci a fost realizată tocmai de Mişcarea Legionară în membrii ei şi de aici în toată ţara, dorind o „ţară sfântă ca soarele de pe cer” cum spunea Moţa. A fi un om moral şi cinstit, iubitor de Dumnezeu şi de Neam. Atât putea face Legiunea. Mântuirea se dă prin mijloacele harice ale Bisericii, nici o substituire aşadar, nici un conflict, nici o competiţie între cele două. Ci o completare: ce nu putea face Biserica prin cler, făcea Legiunea pe planul moral, civic, social, cultural şi politic. Iar desăvârşirea acestui om integru, omul nou, avea loc în trupul Bisericii. O alăturare organică fericită, o fuziune între cer şi pământ, între divin şi uman, între transcendent şi imanent.

Că n-a fost să fie ţara toată ca „soarele de pe cer”, nu e vina Mişcării, ci a duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Dar cu atât mai mare e vina lor că au împiedicat un lucru bun şi frumos. Veşnic vor purta ocara cerului că au împiedicat cele mai sfinte şi nobile idealuri prin mijloace cu totul necinstite. Mântuitorul nu le recomandă acestor impostori şi pseudocreştini decât… moartea.

„Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mat 18,6-7; Lc. 17,2).

De la Icoană şi de la altar…

Mişcarea Legionară – Mişcare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar şi de la Icoană. „De la icoană şi de la altar am pornit – mărturiseşte Moţa – apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană”).

Despre vremurile începutului scrie Căpitanul: „Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi” („Pentru Legionari”).

Şi iarăşi: „Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra săbiei lui” (id.). Arhanghelul protector nevăzut al Legiunii nu e un arhanghel al vreunui cult oarecare, ci Arhanghelul Bisericii Creştine a Răsăritului, aşa cum arată dogma şi rânduiala acestei Biserici:

El nu era pentru noi o fotografie pe o icoană; ci îl simţeam viu. Acolo, la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă” (id.).

Despre formarea lăuntrică a legionarului şi despre rostul Bisericii în viaţa neamului stă scris în Cărticica Şefului de Cuib: „Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi prin binecuvântarea Bisericii creştine”. Prin urmare, legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atâta întrucât este legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru Căpitan, legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

Spre a nu mai lăsa loc de interpretări, iată ce scrie Căpitanul despre Mântuitorul Hristos: „Vom învia din morţi în numele lui Hristos; adecă în afară de credinţa lui Hristos, nimeni nu va fi mântuit” („Însemnări”).

Sau:

A înviat Hristos, sădind nădejdea Învierii din morţi; că viaţa nu se termină aici, la aşa de trecători 60-70 de ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar… şi nu ne vom mai despărţi niciodată” (id.)

La Jilava, în noaptea de Paşti a anului 1938, Căpitanul aştepta cu înfrigurare ceasul Învierii. După multe osteneli izbuteşte să îşi procure o lumânare. Scrie el în Însemnări: „O fi trecut de 12 (noaptea). Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea şi zic: Hristos a înviat!”.

Învăţătura lui despre Hristos şi despre Biserică este aceeaşi, neschimbată. Ea nu se deosebeşte cu nimic de învăţătura Părinţilor Bisericii.

*

Între Mişcare şi Biserica lui Hristos nu există cale de conflicte. Dimpotrivă. Precizând poziţiile, Căpitanul scrie: „Linia istorică este una: aceea pe care o trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, ale lumii şi ale moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi; aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” („Pentru Legionari”). Prin urmare:recunoaştem că suntem păcătoşi; că purtăm păcatele noastre şi ale lumii. Şi în starea în care ne aflăm, ne zbatem, ne jertfim viaţa sub aripa ocrotitoare a Bisericii străbune pentru apărarea crucii; şi pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Înfiinţând Legiunea, Corneliu Codreanu nu s-a gândit să pună bazele unui ordin călugăresc. Nici mântuirea individuală a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfinţitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncă a sufletului, singură Biserica o putea potoli. Când el spune că „linia Bisericii” stă la uriaşă înălţime faţă de „linia Legiunii”, la aceasta se gândea. Corneliu nu avea intenţia să facă din legionarii lui călugări sau sfinţi, rupţi de realităţile lumii şi retraşi undeva în scorburi de copaci cum vor unii să creadă…

El voia altceva: să pregătească din suflete tari, din braţe vânjoase o Românie sănătoasă, puternică şi temătoare de Dumnezeu. El deschide o şcoală spirituală, un organ de educaţie cetăţenească. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, creştini practicanţi, se spovedeau şi se împărtăşeau. Ateii, indiferenţii religios nu aveau ce căuta la el.

„Ţelul şcolii lui Codreanu nu era sfinţenia. Ci omenia românească. Omenia nu e sfinţenie. Omul de omenie nu se lasă pălmuit. Legionarului nu-i era indiferentă nedreptatea omenească. El nu poate sta cu braţele încrucişate când vede jefuindu-se averea ţării. Organizarea de rezistenţe active, necesare şi îndreptăţite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducătorilor – legali sau ilegali – mulţimilor. Conştient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, răspicat: recunoaştem că suntem păcătoşi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârşit: „Adu-i aminte, Doamne, de toţi ai mei. Ia-i sub scutul tău. Iartă-i şi odihneşte-i în pace. Celor vii dă-le tărie şi biruinţă asupra potrivnicilor, ca România legionară să înflorească şi să se apropie de tine, Doamne al neamului nostru românesc, în speranţa învierii lui. Amin!” („Însemnări”).

Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnând o însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat Bisericii. Omenia şi eroismul nu erau sfinţenie, dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie şi rudenie. Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E de mirare neînţelegerea întâlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoţii de mir şi călugării au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat, cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” (G. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica”).

Mişcarea Legionară este cea mai profundă revoluţie spirituală a poporului român de la încreştinarea lui încoace.

Legionarii erau creştini practicanţi: se mărturiseau şi se împărtăşeau, nici o lucrare de seamă nu începea fără binecuvântarea preoţilor; la mesele comune ale legionarilor se spunea rugăciunea şi-acolo unde era, preotul da binecuvântarea.

Nae Ionescu, care a înţeles adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi a simţit chemarea lui, a spus pe când Codreanu trăia, că minunea înfăptuită de el e atât de mare că de acum îl depăşeşte şi pe el.

„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!…legionari, fiţi voi copiii aceştia” (Căpitanul, „Pământul strămoşesc”, 15.IV.1928).

În ziua de 13 septembrie a anului 1899 s-a născut Corneliu Codreanu. Naţiunea avea nevoie de un mare educator. L-a dat. Dar abia după 39 de ani duşmanii ei l-au ucis. În ziua fatală de 30 noiembrie 1938.

Mişcarea Legionară n-a luat naştere dintr-o întâmplare sau dintr-o toană a unui om. Ea s-a format ca o necesitate organică a vieţii româneşti din secolul XX. Această viaţă se clătina, era putredă. Se simţea nevoia unei revigorări politice, economice, sociale şi spirituale căci lumea era mânată sirenic şi ireversibil spre materialism, ateism sau decădere morală.

Ceea ce urmăreşte Legiunea, nu e răsturnarea unui guvern şi impunerea altuia, nu violenţă şi dictatură cum am fost îndoctrinaţi de atâţia ani de pseudo-istoricii noştri. Ci modificarea conceptului de politică, economie, morală, în scopul organizării armonioase a societăţii şi al înălţării omului. O schimbare de gândire aşadar, pe toate planurile.

Înainte de toate este o concepţie antimaterialistă a societăţii şi a gândirii. Atât capitalismul cât şi comunismul sunt concepţii pur economice, materialiste. Ceea ce le lipseşte este moralul şi spiritualul. De aceea Mişcarea Legionară urmăreşte revoluţia interioară. Ea este înainte de toate pe plan spiritual: e vorba de lupta omului cu sine însuşi, pentru schimbarea lui lăuntrică. Odată schimbat, omul va fi un bun creştin şi profesionist în orice domeniu. Este o şcoală de transformare a omului. Nu contează clasa socială, culturală sau meseria omului, ci această transformare în slujba binelui, a cinstei şi a sacrificiului. Căpitanul a spus de la început: „Mişcarea Legionara este o şcoală de caractere”.

Faust Brădescu zugrăveşte admirabil caracterul religios al Mişcării care a dat sfinţi nu doar în comunism, ci şi înainte.

„Atunci când Mişcarea Legionară s-a structurat ca organizaţie revoluţionară, răul adus comunităţilor politice de către sistemele şi ideologiile existente, atinsese deja profund mentalitatea curentă. Decadenţa morală nu devenise încă prăbuşire, anticlericalismul nu se transformase încă în ateism deschis, dar societatea se zvârcolea deja neputincioasă sub influenţa libertină a vechilor idei iudeo-masonice şi socio-marxiste. Societatea intrase deja în descompunere lentă, dar vizibilă la toate treptele sociale.

Ceea ce se putea face pentru a opri această descompunere şi a reda o nouă direcţie societăţilor politice, era o respingere radicală a liniilor de conduită impuse timp de un secol şi mai bine de spiritul masonic şi de marxism…

Să nu se uite că Marx s-a ridicat fără înduplecare împotriva religiei, declarată de el ca „opium al poporului”, ştiind prea bine că în misterul acestei instituţii ce depăşeşte insul, se găseau toate elementele ce-i puteau îndigui intenţiile. Distrus spiritul religios al unei naţiuni, aceasta devine pradă uşoară tuturor devierilor morale sau intelectuale, priveşte cu indiferenţă propria existenţă şi lunecă repede pe făgaşul compromisurilor…

Mişcarea Legionară prevăzând pericolul şi declarându-se împotriva acestei mentalităţi s-a plasat dintru început la antipodul tendinţelor materialiste. Definirea spiritualistă şi religioasă concomitentă n-a fost decât un corolar logic. Să nu se facă însă confuzie. Mişcarea Legionară este o organizaţie politico-revoluţionară structurată religios, iar nu o mişcare religioasă, o sectă (cum mulţi din duşmanii noştri încearcă s-o zugrăvească). Diferenţa e substanţială. Pe când, Mişcarea Legionară are numai o structură religioasă, ceea ce îi dă posibilitatea de a susţine o anumită viziune a vieţii şi a impune membrilor săi o anumită comportare foarte apropiată de esenţa religiei, fără a pierde pentru aceasta caracterul de organizaţie politică revoluţionară.

Scopurile Mişcării Legionare sunt politice, sociale, educative, economice, tehnice, etc, dar, datorită faptului că temeliile concepţiei sale de trăire rup cu utilitarismul şi materialismul dominant, întreaga perspectivă a sistemului legionar devine o contragreutate a răului ce se întinde. Corneliu Codreanu nu face decât să transpună în viaţa socio-politică a omului şi a societăţii, noţiunile fundamentale ale spiritului religios. Trăind prin ele şi rostind prin ele, omul-legionar se desprinde încet încet de orânduiala făuritoare de descompunere şi-şi croieşte o nouă armură spirituală, un nou fond de virtuţi.

Concepţia legionară a fost din prima clipă categorică: numai o revenire pe drumul spiritualităţii creştine va putea răsturna situaţia de decădere morală a omului şi de prăbuşire socială a naţiunilor. Deoarece, numai în structura spiritului religios noţiunile de „justiţie” şi „morală” sunt pure, „sacrificiul” este o constantă, iar „credinţa” o temelie.

Îndepărtarea forţată a omului de aceste criterii şi impunerea celor contrarii ca linii de conduită, a provocat starea de haos în care se află omenirea. Salvarea ei consistă în revenirea conştientă la izvorul marilor virtuţi şi-n acceptarea valorilor eterne ascunse în Cuvântul de dincolo de vremi.

Religia nu este un opium. Este o constantă a înţelegerii rostului nostru în lume. Prin ea ne întregim, ne înălţăm, rupem bariere neînţelese, construim o lume mai buna şi mai înţelegătoare. Religia este un balsam şi un îndemn. Religia nu adoarme ci, din contra, deşteaptă conştiinţele. Le deşteaptă la adevărurile care înnobilează fiinţa şi o plasează în ritmul armonic al vieţii” („Mişcarea Legionară şi spiritul religios”, Ed. „Carpaţii”, Madrid, 1974).

Despre ateism şi de ce este ateismul incompatibil cu Legiunea, acelaşi autor adaugă:

„Ateul nu-i legat de nimic superior. El nu crede nici în forţele nevăzute, nici în valorificarea lui personală pe un plan spiritual. Cu atât mai puţin poate crede în semenul său. El n-are nici un ideal depăşind orizontul lui imediat, nici respect pentru persoana umană pe care o consideră, prin optica lui deviată, ca un concurent sau duşman. Ateul trăieşte ca un izolat în propria lui societate, deoarece nici un fir nevăzut nu-l leagă de sufletele celorlalţi şi nici de necunoscutul ce-l aşteaptă dincolo de viaţă. Trăieşte într-un prezent neliniştit, în care devine pradă uşoară tuturor celor ce ştiu să mânuiască iţele din umbră. Ateul modern este o victimă a marxismului, care are nevoie, pentru a-şi impune ideologia materialistă, de indivizi fără credinţă, fără ideal, roşi de invidie şi izolaţi în viaţă.

Cu această imagine a ateului în faţa ochilor, ne este mai uşor să explicăm de ce doctrina Gărzii de Fier impune legionarilorcredinţa în Dumnezeu şi le imprimă credinţa într-un ideal. Să nu se uite că Mişcarea Legionară vrea să modifice întreaga concepţie de viaţă socială şi politică ce domină astăzi. De aceea, ea aduce nu numai forme şi structuri noi, dar mai ales metode noi şi un spirit cu totul aparte.

…Omul legionar pentru a putea fi un adevărat OM NOU în societatea viitoare întrevăzută de Legiune, trebuie să fie, înainte de toate, un bun creştin.

Creştin, nu în sensul unui formalism copilăresc şi fals, ci în sensul unei profunde înţelegeri a misiunii lui şi a modificării lui interioare, adică ÎN FAPTĂ. Credinţa în Dumnezeu a legionarului este efortul lui de înţelegere a unei realităţi care-l depăşeşte şi de înălţare continuă pe treptele unei spiritualităţi ce se dezvăluie mereu mai mare şi mai sus.

Această credinţă a legionarilor, atât de luată în râs de ateii marxişti sau nemarxişti, a făcut minuni pe care nimeni nu le poate nega. Din rândurile acestor legionari „obscurantişti” s-au ridicat mii de martiri şi de eroi. Din cauza acestei credinţe în Dumnezeu, inimile tuturor legionarilor din lume sunt pline de speranţe, de entuziasm şi de curaj. Datorită acestei credinţe ei sunt siguri de victoria legionară, deoarece ştiu că victoria binelui se va adeveri asupra răului.

Ce aduc ei, ateii, în balanţa frământărilor actuale, când soarta lumii tremură pe covoraşul verde al unei conferinţe între cei mari? NIMIC, numai negaţie şi defetism!” (idem).

*

Schimbarea totală a vieţii şi suportarea insultelor din jur

În Cărticica şefului de cuib, Corneliu arată rosturile educative: „Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc, de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Sau: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii Creştine este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre”. „Noi tindem către această linie, ne ridicăm spre ea atât cât ne permite greutatea păcatelor. Rămâne de văzut cât am putut, prin eforturile noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie” („Pentru legionari”). Deci scopul este schimbarea vieţii într-un om nou, creştin desăvârşit.

Dar a fi legionar nu e uşor. E o continuă şcoală a jertfei, a sacrificiului, a dragostei creştine realizate la maximum. Se cer mai multe calităţi pentru a ajunge aici şi procesul de înaintare nu se sfârşeşte odată ajuns „membru”. E o luptă continuă cu tine însuţi, de fapt lupta de care vorbea Sf. Ap. Pavel: „cine stă să ia aminte să nu cadă”. Aceste aspecte de jertfă profund creştină ne-o relevă acelaşi autor mai jos.

„Mişcarea Legionară caută oameni de credinţă, gata să renunţe la egoisme şi dorinţe perverse, oameni capabili să servească o cauză. O cauză care ne depăşeşte pe toţi, dar prin realizarea căreia se urmăreşte transformarea societăţii şi binele naţiunii.

În acest scop, Legiunea cere curăţenie sufletească, forţă de muncă, încredere în doctrina expusă, efort de adaptare la norme grele de conduită, disciplină. Numai astfel se poate spera într-o modificare substanţială a societăţii, printr-o modificare profundă a omului. Scop ambiţios, fără îndoială, dar perfect realizabil DACĂ se va putea impune individului o nouă înţelegere a existentei şi un nou comportament în viata socială”.

A accepta sacrificiul înseamnă a-ţi asuma o „nebunie” pentru lume şi aici intră toate aspectele, de la înfrânarea în posturi, rugăciuni, prezenţa la biserică, milostenia, înfrânarea poftelor pătimaşe în faţa ispitelor de astăzi (paza simţurilor, curăţenia) până la acceptarea unui război cu lumea imorală şi coruptă. A risca totul: viaţă liniştită şi comodă, familie, profesie, chiar viaţă pentru idealurile înalte. Căci cine-şi va pierde viaţa pentru Evanghelie o va câştiga, zice Mântuitorul. Aşa cum multe mii de legionari au murit martiri nu doar în timpul comunismului ci cu mult timp înainte.

Purificarea sau despătimirea aceasta este constantă, până la sfârşitul vieţii. Nu există pauze sau reîntoarceri. Numai aşa îşi poate împlini rostul uman, educaţia şi misiunea în care crede. Numai efortul permanent duce la modificarea personalităţii din stadiul de  „animal raţional” (Ţuţea) sau „jigodie de om” – la omul nou. Capabil de eroism şi martiraj. Purificarea este un prim contact cu cerul, cu absolutul şi cere continuu exerciţiu pe drumul jertfei creştine şi deci legionare.

„Deja faptul acceptării doctrinei legionare şi intrarea în rândurile organizaţiei militante sunt o formă de sacrificiu. Prin acest act se renunţă la o viaţă tihnită, fără necazuri, pentru a se accepta o existenţă veşnic răscolită de ameninţări şi suferinţe, probleme de conştiinţă, de atitudini curajoase, de decizii dincolo de obişnuit…

Insul devenit legionar trebuie să ştie că s-a marcat cu fierul roşu pentru totdeauna în ochii unui număr respectabil de categorii politice, profesionale şi sociale. Din această clipă va reprezenta pentru aceştia omul care-i depăşeşte, care le arată o cale nouă, care nu mai permite minciuna, înşelătoria, compromisurile, indisciplina, trădarea…

Prin intrarea în rândurile legionare, individul a rupt cu trecutul şi cu tot ce reprezintă mentalitatea veche sub toate formele. Această rupere constituie prima mare jertfă a aceluia ce îmbrăţişează crezul legionar. Numai că ura şi calomnia îl vor urmări mereu, oriunde se va găsi şi oriunde se va manifesta. Alegerea făcută îi deschide, în schimb, perspectiva bucuriei de a lupta pentru o cauză justă, plasată la antipodul uzanţelor împământenite şi nocive…

Din cauza acestei schimbări radicale în viaţa omului, intrarea în Legiune este primul şi NU cel mai neînsemnat sacrificiu. E just, în virtutea entuziasmului iniţial, nici un nou venit n-a simţit apăsarea acestei alegeri. Consecinţele vin mai târziu, când duşmanii vor găsi momentul prielnic să lovească în cel ce nu s-a lăsat prins de promisiunile şi perspectivele unei colaborări cu ei. Atunci, de-abia, noul venit va trece poate unul din marile examene ale forţei sale de jertfă.

În lumea legionară nu se cere, ci se dă. De aceea se poate afirma că, atât timp cât individul intrat în Mişcare nu a ajuns să înţeleagă şi să aplice în viaţa de toate zilele LEGEA JERTFEI, nu poate fi considerat un legionar perfect. Depunerea „legământului” nu constituie o evidenţă de legionarism, ci numai confirmarea unei posibilităţi de a deveni un bun legionar. Căci nu legământul transformă individul în legionar, cu adevărat, ci comportamentul ulterior în mijlocul greutăţilor ce are de înfruntat şi învins (Faust Brădescu, „Legea jertfei în trăirea legionară”)[1]. Drumul către această şcoală e lung si doar prin răbdare se descoperă adevărul complet.

Înţelegem aşadar de ce s-au aruncat atâtea afirmaţii gratuite şi mincinoase asupra Mişcării, prezentând exact pe dos situaţia. În spatele urii necurmate se află satana, tatăl mincinoşilor şi al urâtorilor de bine. Toată ura s-a dezlănţuit asupra acestor oameni nevinovaţi şi sfinţi pentru că planurile diabolice s-au zdruncinat cumplit în trecutul secol.

„Totul este sub semnul satanei şi se petrece din imboldul urii nelimitate a comunismului, contra curentului de reîncreştinare declanşat de Mişcarea Legionară în România şi mai ales de perspectiva contaminării lumii întregi de la el. De aceea această mişcare trebuia să fie distrusă prin demonizare şi acuzaţii nedrepte, pe care numai o minte omenească, bolnavă de ură, le putea născoci. Nimic nu a fost cruţat. Dar apariţia chiar din acest curent a unor oameni tinzând spre pragul sfinţeniei contrazice flagrant totul şi destramă reţeaua de defăimare şi minciună.

Să ne reamintim spusele înţeleptului Gamaliel când se punea problema uciderii apostolilor lui Hristos: dacă asta este de la oameni se va nimici singură, dar dacă este de la Dumnezeu nu veţi putea s-o nimiciţi, căci nu veţi putea lupta contra lui Dumnezeu” (Gheorghe Jijie, fost deţinut)[2].

*

Legitima apărare a neamului nu e ură… ci datorie creştină!

„Legionarul priveşte politicul printr-o viziune eminamente creştinească. Politica nu este instinct de dominaţie în interes propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfă, adică tocmai ceva diametral opus. Cel tare luptă pentru cel slab, iar în lupta aceasta el dăruieşte totul şi nu cere nimic…

Dar, s-ar putea obiecta – şi deja s-a şi întâmplat – că acţiunea aceasta naţionalistă este un egoism de rasă, că voieşte salvarea unora şi pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci mişcarea aceasta cu linia de conduită creştinească? Obiecţia este perfidă şi falsă. Lupta aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri străine, nu este dusă pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima apărare a unui popor atacat. Este apărarea fiinţei lui spirituale, apărarea credinţei lui şi a formelor de viaţă strămoşeşti, care, fiindu-i răpite, înseamnă pieirea lui. Şi pot lăsa sugrumată viaţa mea materială, pot lăsa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lăsa pieirii viaţa copiilor mei, sufletul părinţilor mei, mormintele în care se zvârcolesc oasele celor care şi-au vărsat sângele pentru pământul acesta. Nu pot lăsa o condiţie de sclav nepoţilor şi urmaşilor mei. Sunt dator să apăr fiinţa neamului din care fac parte.

Dar, se va spune, apărarea înseamnă luptă, chiar în cazul unei apărări legitime – şi creştinul veritabil nu răspunde urii decât prin dragoste. Obrazului pălmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face aceasta eu, individ izolat şi numai pentru mine personal, în nici un caz nu o pot face pentru fraţii mei. Intervenţia mea pentru apărarea fraţilor mei este altruism, şi altruismul este creştinism. Să mi se dea voie să apăr mai degrabă pe cel care preţuieşte aceleaşi valori ca şi mine. Într-o privinţă, nu putem iubi decât pe cei asemeni nouă, pe acei cu care ne întâlnim în credinţă şi gând, în faptă şi aspiraţii. Pe cel care însă vrea să-mi distrugă tot ceea ce dă sens vieţii mele, pe cel care vrea să-mi smulgă chiar credinţa şi mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Apărând fiinţa mea spirituală, eu apăr creştinismul, cea mai sublimă dintre valori, şi prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, să-mi murdărească tot ceea ce eu am mai scump. Poate aş face-o dacă ar fi numai pentru mine. Dar este întreg neamul meu, prin cei morţi, prin cei prezenţi, prin cei ce vor veni…

Sunt, poate, popoare, după cum sunt indivizi, care pot trăi fără Biserică, fără Stat, fără Familie, fără Lege, fără Morală, fără Credinţă; care-şi amestecă viaţa într-o promiscuitate materială şi morală asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau să fiu lăsat pe pământul acesta să mă rog şi să trăiesc asemeni strămoşilor mei…

Concepţia politică legionară este spiritualistă. Ea vede salvarea într-o viaţă religioasă şi etică pe care statul este chemat s-o organizeze potenţând-o. Viaţa românului în statul legionar va fi o frăţie de cruce…

Misticismul legionar

În jurul unei icoane, purtată în temniţe şi constituind mereu prilej de înălţare şi întărire sufletească, s-au închegat primele legăminte şi primele încrederi în rodnicia acţiunii începute. Loviţi din toate părţile, neînţeleşi nici de fraţii lor, izolaţi, aceşti ctitori ai luptei naţionale au avut întotdeauna un punct de sprijin neclintit în credinţa lor. Atunci când erau mai persecutaţi, când viaţa lor era pusă la grea încercare, ei au îngenuncheat şi s-au rugat în faţa altarului.

Cum s-ar putea explica neînţeleasa, sublima lor intransigenţă, perseverenţa lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodată cu meandre, dacă nu prin graţia cerească pe care au invocat-o întotdeauna? Prin încrederea lor nezdruncinată, nepusă la îndoială niciodată, ei exprimă prima mişcare politică românească contemporană autentică. Pentru că acţiunea legionară îşi are rădăcinile adânc înfipte în sufletul autohton, în credinţa strămoşească, în tradiţia şi trăirea adevărat românească. Aşa se explică jertfa lui Moţa şi Marin, aşa se explică faptul că Legiunea este singura organizaţie politică română care a putut produce eroi şi martiri…

Spiritul legionar este diametral opus aceluia care înţelege totul, dar nu poate adera la nimic; care ştie totul, dar nu poate înfăptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeşte făcând apologia moralei şi trăieşte imoral, care se exprimă în numele unor sentimente pe care nu le cunoaşte, în numele unor idei care nu au nici o aderenţă cu sufletul său.

În pasajele citate din cartea Şefului Legiunii revine ca un laitmotiv cuvântul “trăire”. Cultura şi transfigurarea interioară sunt singurele care preţuiesc… Legiunea vrea o schimbare a omului în sensul revenirii la om. Alungând pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul legionar vrea întoarcerea la credinţă, la divinitate. Un stat care să se desăvârşească sub semnul creştin, prin suflet creştin, iată revoluţia legionară.

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea”. Dar învierea este posibilă şi în viaţa aceasta, învierea întru spirit. Destinul specific al omului este trăire pe plan divin şispiritual. Omul nu poate găsi un sens vieţii şi existenţei decât realizând gândul lui Dumnezeu în lume.

Elita

„Neamul nostru – scrie Corneliu Z. Codreanu – n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi Haiducii care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majorităţile “laşe şi cuminţi”. Ei înving sau mor” („Pentru legionari”).

…Funcţia religiei şi a rugăciunii în spiritul Legiunii este covârşitoare. Nu este act mai important în cadrul acestei organizaţii din care să lipsească Rugăciunea… Apărarea fiinţei noastre naţionale înseamnă mai ales apărarea fiinţei noastre spirituale, adică apărarea credinţei noastre ortodoxe, trăirea noastră creştină… (Victor Şoimu: „Spiritul legionar şi Legiunea”).

Esenţă profund spirituală

Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică. Ci o revoluţie spirituală: o mişcare care a transformat viaţa românească nu în manifestările ei, ci în esenţa ei.

Fireşte că există o manifestare politică a mişcării legionare. Şi o mişcare culturală. Şi una socială. Şi alta morală. Dar fiecare din acestea şi toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăşindu-le pe toate şi, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îşi are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în mişcare realitatea centrală a vieţii: spiritul.

Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă.

Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.

Esenţa era profund spirituală, legionarii ştiau că numai prin rugăciune pot ţine o legătură permanentă cu Dumnezeu. Prin rugăciune se arată supuşi voii Lui, cer iertare pentru păcatele săvârşite, cer luminarea minţii şi întărirea virtuţii. De exemplu, pe când era student, Corneliu Codreanu a fost bătut crunt fiindcă a luptat ca deschiderea cursurilor universitare să fie cu rugăciune; s-a rugat în stradă atunci când porţile mitropoliei din Iaşi erau ferecate cu lanţuri şi păzite de jandarmi; s-a refugiat pe muntele Rarău şi a trăit o lună şi jumătate singur în pustie, în post şi rugăciune; s-a rugat în închisorile prin care a trecut, ziua şi noaptea. În campaniile electorale, înainte de a vorbi alegătorilor, se ruga şi i-a deprins şi pe ceilalţi să se roage fierbinte.

Mircea Eliade, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea mişelească din septembrie 1939, notează în Memoriile sale, copleşit şi uimit de credinţa legionarilor: „Rareori, în istoria creştinismului modern posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu mai mult sânge, ca în cazul legionarilor… Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant „Cu noi este Dumnezeu” cântat de 300 de voci. La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru „rugăciune permanentă”. Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea), şi nu se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” (Memorii, vol. 2, 1991, p.30).

Extrase din: Fabian Seiche“Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

[1] Faust Brădescu, născut la 14 aprilie 1914 în Bucureşti ; + ianuarie 2000, Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris unde îşi ia 2 doctorate în Drept internaţional şi Filosofie politică. Nu i-au dat voie să plece în anii 1939-1945 în ţară pentru a o apăra, pe motiv că ţara are nevoie de capacităţile studenţilor în alte domenii decât pe front. În 1946 se refugiază în Brazilia. Sentimentul pentru ţară rămăsese însă viu, neîntinat. Scrie articole şi cărţi la adresa regimului comunist din România, înfiinţează editura Dacia din exil. În 1971 revine în Franţa iar securitatea română încearcă să-i întinde curse dar el le evită.

Studii şi broşuri: Omul legionar şi „Omul nou” ; Mişcarea Legionară şi libertatea ; Cuibul ; Corneliu Zelea Codreanu – erou neo-cosmogon ; Guvernul de la Viena ; Studii legionare postbelice ; Viziunea integrală a Mişcării Legionare. Această ultimă carte este cea mai sistematică şi originală prezentare şi soluţionare a problemei.

[2] Gheorghe JijieVică Negulescu. Monografie Ed. Vicovia, 2009.

| Marturisitorii

 

Categorie: Legiunea Arhanghelul Mihail | Vizualizări: 4916 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar