Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2016 » Noiembrie » 29 » 78 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu
12:37 PM
78 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu

http://www.glasulstramosesc.ro/art/adpic/CZC.jpg

În spatele asasinatului odios a stat oculta masonică iudaică, aceeaşi răutate manifestată la răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Acest fapt este mărturisit chiar de evrei, în ziarul „Israel” apărut la Cairo, 5 ianuarie 1939, articol scris de ziaristul francez de origine evreiască, Alexander Herenger. El scrie astfel:

„În Mai a fost răsturnat de la putere neînsemnatul Goga, care abia de câteva luni ajunsese în fruntea guvernului… Şi mai recent, veni rândul rivalului său Corneliu Codreanu, un bandit şi provocator de nelinişti. El, împreună cu treisprezece dintre principalii săi aderenţi, a fost ciuruit de gloanţele jandarmilor care au avut sarcina ca pe deţinuţii din temniţă să-i transfere în lumea cealaltă, fără formalităţi inutile”.

Articolul este de mare importanţă: se recunoaşte pentru prima oară de un jidan, în mod public, că acesta – Corneliu – a fost victima unui brutal şi sistematic asasinat iudaic. Herenger denumeşte crima o răzbunare a vechiului dumnezeu al jidanilor Iehova şi un motiv de triumf şi bucurie pentru întreaga jidovime.

A fost ucis în ritual talmudic: deşi legat cu lanţuri de mâini şi de picioare, l-au mai legat şi de scaunul pe care era pus. Deşi a fost ucis prin ştrangulare, i-au mai tras şi un glonţ în ceafă. Deşi aruncat în fundul gropii adâncă de 4 metri, au mai turnat şi 15 damigene cu acid sulfuric pentru ca trupul să fie descompus, ca nu cumva să revină la viaţă. Cu toate astea, au mai turnat şi 30 de tone de beton peste trup. Toate au izvorât din mintea lor dirijată de diavolul.

Le-a fost frică de trupul lui gândind că „ucenicii lui” îl vor fura, la fel ca trupul Mântuitorului. Au acoperit cu pământ, au nivelat groapa, au pus vegetaţie deasupra pentru a nu se mai cunoaşte locul. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat peste doi ani, când
la 27 noiembrie 1940 morţii au fost scoşi de sub placa de beton şi identificaţi. Mentalitatea iudaică a rămas tot la a ucide pe cel mai bun, mai viteaz, mai inteligent, deci cel mai periculos goim pentru ei: „tob toif şebegoim harog”.(pe cel mai bun dintre crestini, ucide-l - verset din talmud)

Martor al epocii, preotul, scriitorul şi ziaristul Virgil Gheorghiu arată cum s-a întâmplat tragedia neamului nostru.

„Decretul de ucidere i-a fost efectiv semnat la 20 decembrie 1937, imediat după alegerile generale. Puterile occidentale, aliaţii şi protectorii noştri, au fost iritaţi de alegerea făcută de către alegătorii români… Pentru a găsi un procedeu democratic de a tăia capul lui Corneliu Zelea Codreanu, cum cereau puterile occidentale, regele Carol al II-lea a făcut apel la profesorul Nicolae Iorga. Acesta îl sfătui pe rege să-l aresteze mai întâi în mod legal pe Codreanu şi, îndată după ce va fi arestat, să-l bage în mod democratic într-o celulă. Înlănţuit, îl avea la dispoziţie şi putea face cu el ce vrea.

Pentru a motiva arestarea, Iorga a depus el însuşi, contra lui Codreanu, o reclamaţie pentru insultă. În urma acestei reclamaţii, un detaşament de jandarmi s-a năpustit chiar în noaptea aceea la Predeal, l-a arestat şi l-a dus la tribunalul militar din Bucureşti.

Regele l-a însărcinat pe Armand Călinescu, ministrul său de interne, să găsească de urgenţă un mijloc legal de a-l elimina în mod radical pe Codreanu de pe scena politică a ţării. „Monoclul negru”, şi-a făcut o plăcere în a organiza un nou proces împotriva şefului Gărzii de Fier. Tribunalul Militar a primit ordinul subteran să-l condamne pe Codreanu pentru răscoală contra Statului, pregătiri de război civil, complot militar, înţelegere cu puteri străine, uneltiri pentru asasinarea regelui şi o lungă listă de alte crime pentru care legea prevedea ca pedeapsă închisoarea pe viaţă. În acest fel, era sigur că Codreanu nu va ieşi viu din temniţă. Dar Tribunalul Militar, întrunit în mare grabă, nu a reuşit, cu toată bunăvoinţa sa, să-i aplice lui Codreanu sancţiunea maximă. El a fost condamnat la zece ani muncă silnică, în ocnă.
Regele dorea mai întâi să fie primit cu mare pompă la Londra şi la Paris; nu va dispune uciderea lui decât la întoarcerea sa.
Întors din călătoria triumfală de la Londra şi Paris, a pus să fie asasinat Codreanu. „Monoclul negru”, care aştepta cu nerăbdare semnalul regelui pentru a proceda la execuţie, a dispus să fie scoşi din temniţă Codreanu şi treisprezece camarazi ai lui. Cei treisprezece şi Căpitanul lor au fost introduşi în furgoane celulare, cu mâinile şi picioarele înlănţuite. Într-o pădure, aproape de Bucureşti, au fost strangulaţi de către gardieni, cadavrele lor au fost aruncate într-un şanţ şi acoperite cu o placă de beton.
Cele 14 asasinate au cutremurat ţara. Era prea odios, prea barbar. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Iorga participa la o şedinţă a Academiei Române. Academicianul Gheorghe Ionescu-Siseşti a făcut o relatare detailată a asasinatului comis în timpul nopţii. Academicienii au ascultat, uluiţi. Numai Iorga a luat cuvântul. A spus: „S-a procedat cu stângăcie. Cu foarte mare stângăcie”. Acesta a fost discursul funebru al lui.

Declaraţia plutonierului Sârbu, 1940 (cel ce l-a ucis pe Căpitan)

Iată declaraţia dată de plutonierul Constantin Sârbu în faţa Comisiei de anchetă instituită după 6 septembrie 1940. Acesta este de două ori criminal, deoarece, după strangularea Căpitanului, a luat parte şi la asasinarea celor din echipa avocatului Miti Dumitrescu, în prealabil schingiuiţi în mod barbar. Masacrul la care a luat parte l-a scos din rândul celor ce merită câtuşi de puţin numele de „om”.

„Am plecat în noaptea aceea [29-30 nov 1938] din Bucureşti, cu două maşini dubă de la Prefectura de Poliţie. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dimulescu şi Macoveanu. Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la legiunea de jandarmi. Aici maiorii Dimulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul de origine evreu, Scarlat Roşianu, comandantul legiunii de jandarmi din Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors la Bucureşti. În lipsa unui ordin precis (sau intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii în maşini, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dimulescu, care ne-a dat ordin răstit: Înapoi la Râmnicu Sărat.
Ne-am întors dar ne-am oprit la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat unde am fost cantonaţi în timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese. În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat. Ajunşi la închisoare am fost băgaţi, toţi jandarmii, într-o celulă, unde maiorii Dimulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari (Deci totul a fost bine organizat, până la cele mai mici amănunte, n.n.). Punând în genunchi pe şoferul maşinii (Toma Ilie, n.n.) i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa ordinul astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar.
Mie mi s-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. I-am dus apoi la maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca din spate, iar picioarele de partea de jos a băncii din faţă în aşa fel ca să nu poată mişca nici într-o parte, nici într-alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi patru în cealaltă.
Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile. Am pornit, în maşina mea era maiorul Dimulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere deplină de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dimulescu, care stabilise cu noi printr-un semnal momentul execuţiei, a aprins la un moment dat o lanternă, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştim ce de n-am executat nici unul. Atunci maiorul Dimulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi a şoptit: «Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei». Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăminte, maiorul Dimulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi, păşind înăuntru, cu revolverul în mână a rostit printre dinţi: «Executarea».

La aceasta jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt: de rugăciune? De chemare? De blestem? Le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi sugrumaseră. A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.

La Jilava

„Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau dl. Zeciu, Radu Pascu, comandantul închisorii (col. Opriş n.n.), col. Gherovici, medicul legist lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate pentru a simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. După aceasta au fost aruncaţi în groapa comună. La câteva zile, însă, aceeaşi jandarmi, tot noi, am fost din nou aduşi la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damigene de vitriol”. (S-a turnat deasupra gropii o placă de beton de 30 de tone, n.n.)

Alte amănunte

Se voia ştergerea oricărei urme, lăsând să se răspândească zvonul că legionarii au dispărut peste graniţă, aşa cum începuse să creadă lumea. După aceasta, jandarmii au fost puşi să dea declaraţii, cum că legionarii, fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi (nu exista împotriva lor nici o sentinţă de condamnare la moarte).

Corneliu Z. Codreanu în urma unui proces înscenat din umbră de regele Carol al II-lea (şi organizat de Armand Călinescu) fusese condamnat la 10 ani închisoare pentru învinuiri complet inventate şi îşi executa, ca şi ceilalţi, pedeapsa.

Apoi jandarmii au fost adunaţi într-o încăpere a închisorii Jilava unde col. Zeciu le-a ţinut un discurs spunându-le:

Voi v-aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de rând.

La câteva zile după aceasta, Sârbu a fost chemat în cabinetul lui Gherovici, care, văzându-l, i-a spus:

Tu eşti voinic, ai fi putut omorî trei deodată.

I-a întins apoi o hârtie pe care avea să o semneze, spunând că a primit drept ajutor de boală 20 de mii de lei.

Eu nu sunt bolnav domnule colonel, spuse Sârbu ca răspuns.
Măi Sârbule, nu vezi cât arăţi de rău… Şi să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ, arătându-i un revolver Mauser de pe birou. Şi i-a întins banii.

Sârbu a fost trimis apoi, ca şi ceilalţi jandarmi, în concediu. Orice om de bună credinţă îşi pune întrebarea: cum au putut să se petreacă astfel de fărădelegi? Şi când te gândeşti că mai sunt unii care le plâng de milă ucigaşilor! Să fie ei de bună credinţă?

Maiorul Dimulescu declară şi el: „Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu Călinescu, în cabinetul lui de lucru se găsea şi Generalul Bengliu comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci, că pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi: aceasta ar fi fost şi dorinţa Regelui”.

Semne minunate după moarte despre sfinţenia Căpitanului

La sfârşitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropaţi la Jilava, de sub betoane şi vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din participanţii la dezgropare şi martori ocular la imaginea de groază, Vasile Posteucă, scrie că trupul Căpitanului era ca al unui sfânt. Era miracolul lui Dumnezeu că acest om a trecut în rândul martirilor.

„Cu grijă, înfăşurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Ţărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâini, o amestecăm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi ca talisman…La gât stau intacte: săcuşorul cu ţărână şi câteva cruciuliţi cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Însuşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viaţă. Pieptul e bombat, de parcă ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n-a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de faţă care n-a fost atinsă de ţărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremuraţi. Da! Căpitanul a fost un sfânt. El n-a putrezit şi nu va putrezi. Am credinţa nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul de la Casa Verde.

Doamna Lilica [soţia] strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într-un strigăt dureros: Măi Corneliu!… Măi Corneliu!…

Şi lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E în plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate soţii. Durere care ne străbate pe toţi. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate soţiile şi mamele neamului românesc. Îi urmăresc mânile calde şi mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste faţă înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Îi văd lacrimile cum spală faţa Căpitanului, a soţului pe care duşmanii nu i l-au cruţat şi simt cum un potop de durere inundă toată ţara… E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-aţi omorât pe Căpitan, aţi râs şi aţi dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v-am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v-am omorât. Voi v-aţi omorât!

Când mă gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generaţie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan şi i-am văzut şi învierea. I-am sărutat sângele scurs în ţărână, trupul ferit de legea ţărânei, care se preface în ţărână, trupul de sfânt. Şi altă mulţumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vieţii noastre… Generaţiile de mâine, pentru a înţelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute ţărâna aceea sfinţită de cel mai curat sânge al primei generaţii legionare” (Vasile Posteucă, „Desgroparea Căpitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanenţe, apr 2005).

Mărturia monahiei Andreea de la mănăstirea Pasărea, 1999

Am primit cartea „Cine au fost victimele de la Jilava”. În această carte am găsit numele legionarilor ucişi pe vremea lui Carol al II-lea, începând din anul 1933 până în 1939, în diferite localităţi din ţară, sau în lagăre, de exemplu:

În lagărul de la Râmnicul Sărat – 13 persoane

În Spitalul Militar Braşov – 7 persoane

În lagăr la Miercurea Ciuc – 44 persoane

În lagăr la Vaslui – 33 persoane.

În total 162, pe care i-am trecut într-un caiet cu numele, profesia şi localitatea unde au fost martirizaţi. M-am gândit că au trecut de atunci 60 de ani (până în 1999) şi poate unii nu mai au pe nimeni care să-i pomenească la morţi – i-am mai pomenit eu.

Într-o sâmbătă (prin 1999) (la noi la mănăstire se face parastas de obşte) i-am pomenit, stând în genunchi în strana mea – în timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morţi, apoi la ieşirea cu Sf. Daruri şi în timpul parastasului.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, am visat un vis frumos. Parcă eram într-o grădină frumoasă cu pomi şi iarbă verde. Pe iarbă şedeau un grup de bărbaţi tineri, toţi îmbrăcaţi în alb: pantaloni albi, cămeşi albe peste pantaloni, încinşi cu brâu tot alb. M-am aşezat şi eu pe iarbă şi am întrebat pe unul mai înalt şi foarte frumos:

Unde aţi fost pe aici? El mi-a răspuns:
Am fost într-o delegaţie.

Apoi s-au ridicat de jos, s-au încolonat câte doi, iar în urma lor au apărut alţii tot aşa îmbrăcaţi, formând un şir lung şi aşa încolonaţi au trecut prin faţa mea şi au ieşit pe o poartă frumoasă. Nu ştiu unde s-au dus.

Eu am rămas în grădină cu un bărbat îmbrăcat civil (orăşeneşte) care mi-a zis:

Eu am cunoscut pe unul dintre cei care au şezut aici jos, că a fost comandant legionar la noi în sat, iar acela mai înalt cu care ai vorbit a fost Zelea Codreanu.

M-am trezit foarte bucuroasă şi cred că în acel şir lung de bărbaţi îmbrăcaţi în alb au fost cei pe care i-am pomenit în slaba mea rugăciune la parastas. Am căutat apoi în Apocalipsa – ştiind că undeva scrie de cei îmbrăcaţi în alb. În cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când Stăpâne Sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Şi numărul morţilor din 1933-1939, s-a completat cu fraţii lor care au murit chinuiţi prin închisorile comuniste, din 1944-1989. Oare câţi vor mai trebui să fie martirizaţi „până când vor împlini numărul”?

Când cineva este trimis într-o delegaţie, este trimis cu o misiune specială pe care trebuie s-o îndeplinească. Ei au avut de la Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, a-l întoarce la Dumnezeu. Cei care le-au înţeles chemarea au dat jertfe mari.

Dar cei mari ai vremii nu i-au înţeles şi i-au prigonit. De aceea Căpitanul se ruga în închisoarea de la Jilava: „Doamne, ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine” (cartea: Însemnări de la Jilava).

Şi Dumnezeu i-a luat la El şi i-a dus în ceata Mucenicilor, până la Dreapta Judecată de la urmă.

| Mărturisitorii

Citiţi vă rog şi:

Deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu - DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ

Categorie: Corneliu Zelea Codreanu | Vizualizări: 2511 | Adăugat de: Gabriel | Tag-uri: nicolae iorga, Tancabesti, asasinat, Carol al 2 lea, Corneliu Zelea Codreanu | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar