Dacă are cineva urechi - să audă! (AP.13:9)
Acasă » 2017 » Ianuarie » 23 » 21-23 ianuarie 1941. Lovitura de stat antonesciană, zisă „rebeliune legionară”. Mărturia lui Virgil Maxim
3:24 PM
21-23 ianuarie 1941. Lovitura de stat antonesciană, zisă „rebeliune legionară”. Mărturia lui Virgil Maxim

http://www.glasulstramosesc.ro/Pics/Virgil_Maxim.jpg

        "În starea de efervescenţă sufletească creată după comemorarea Moţa-Marin din 13 Ianuarie 1941, Şeful de Grup FDC ţinu cu toate Frăţiile şedinţa din 20 Ianuarie. Ne comunică că la Bucureşti va avea loc a doua zi, 21 Ianuarie, o mare consfătuire la care sunt invitaţi să ia parte toţi comandanţii legionari, prefecţii, şefii de judeţe, de poliţie, pentru a discuta probleme de organizare şi administraţie a instituţiilor şi a ţării. Ne-a lăsat să înţelegem că elementele diversioniste provoacă nereguli şi tulburări pentru a învinui guvernul legionar că nu poate conduce ţara. Eram surprinşi şi aşteptam desfăşurarea consfătuirii.
Uciderea lui Iorga în Noiembrie 1940 tulburase conştiinţele noastre. Iorga avusese o contribuţie hotărâtoare la uciderea Căpitanului; se aştepta judecarea în urma unei recunoaşteri publice cu privire la implicarea lui. Aceasta ar fi fost o pedeapsă suficientă pentru el în faţa neamului. Cine-şi asumase răspunderea de a face dintr-un vinovat o victimă? Boieru, conducătorul celor ce-l pedepsiseră, nu s-a predat autorităţilor aşa cum făcuseră şi Nicadorii, şi Decemvirii, şi Răzbunătorii, după pedepsirea lui Duca, Stelescu şi Călinescu. O mână ocultă acţionase astfel pentru compromiterea Mişcării Legionare şi creării unei stări de confuzie şi neîncredere în autoritatea guvernului legionar. La acestea se adăugau noile îngrijorări care tulburau sensibilitatea şi curăţenia noastră sufletească.
În 21 Ianuarie un coleg de clasă ce dorea să intre în mănunchiul de prieteni, Dragomir Constantin, a plecat după amiaza în oraş după nişte cumpărături. S-a întors pe la 17-17,30 cu sufletul la gură.
– Măi Maxime, trupe militare cu arme, mitraliere, tunuri şi maşini s-au instalat pe bulevard, pe străzile care duc spre centru, chiar lângă şcoala noastră, în Crâng. Ici şi colo se văd ofiţeri şi ostaşi nemţi! Ce-o fi?
Nu ştiam nimic. Dar a doua zi, în ora a doua de curs (de la 9 la 10) a intrat în clasă Şeful Grupului FDC, Florin Stoian, palid la faţă. Salutându-l pe domnul profesor Ion Mihăilescu (de biologie) a vorbit cu dânsul ceva la catedră. După mimică şi expresia gravă era vorba de ceva deosebit. Stăpânindu-şi emoţia profesorul m-a întrebat:
– Maxime, îl cunoşti pe Şeful tău? Eşti la dispoziţia dânsului!
M-am prezentat Şefului de Grup.
– Ia câţiva băieţi cu tine, care crezi tu că pot face faţă unei încercări grele. Dar numai dacă şi ei acceptă. Am numit patru colegi:
– Vreţi să mergeţi cu mine?
– Da, au răspuns ei.
– Suficient, i-a oprit Şeful pe alţi doi.
Am ieşit din clasă îmbrăcându-ne mantalele de elevi. Pe coridor erau gata şi cei din clasa lui Marin Naidim, încă vreo 4-5 fraţi. Am ieşit din incinta şcolii, dispersaţi individual, ne-am strecurat printre liniile şi pichetele de soldaţi spre sediul FDC din spatele Bisericii din centrul oraşului. Palatul Comunal era înconjurat de armată, piaţa din faţă era plină de ostaşi înarmaţi, puşti-mitraliere şi mitraliere erau amplasate pentru tragere, pe străzile care intrau în piaţă erau instalate tunuri şi care blindate. La sediu, ordinul a fost scurt:
– Veţi intra în Palatul Comunal prin flancurile armatei!
S-a făcut planul de rupere a barierei de ostaşi. În grupuri de 10-12 persoane (eram în total vreo 100-120 FDC-işti de la toate şcolile) am înconjurat trupele militare în marş cu cântec; la un semnal ne-am aruncat în mijlocul lor, din mai multe puncte deodată, dezorganizându-i, şi am pătruns până la poarta principală a Palatului. Ostaşii n-au reacţionat. Parcă ne făceau loc, deşi câţiva ofiţeri nemţi se zborşeau la ofiţerii români, care se făceau că sunt supăraţi pe ostaşi. De la balconul Palatului comunal Alexandru Murea, comandant ajutor legionar, Şeful judeţului, s-a adresat militarilor:
– Ofiţeri şi ostaşi români! Sunteţi fraţii şi copiii noştri?! Duşmanii vor să transforme pământul ţării într-un noian de morminte, provocându-ne să ne ucidem unii pe alţii. Aceasta pentru a ne putea stăpâni şi a ne lua toate bunurile, pentru a-şi face interesele. Nu trageţi! Nu executaţi comenzile celor străini de neam. Să nu facem un război fratricid.
Ce a mai spus domnul Murea n-am mai auzit; pe două ferestre de la parter, porţile fiind baricadate, am intrat în Palat. Am fost repartizaţi la câte un grup care apăra intrările şi ferestrele parterului. Nu aveam şi nici nu ni s-au dat arme. Şefii punctelor de pază ţineau ferestrele deschise. Imediat după noi un grup mare de fete conduse de sora lui Nicu Cojocaru au adus mâncare, hrană rece, apoi au plecat. Subofiţerii postaţi în apropierea ferestrelor, pe treptele Palatului, vorbeau cu noi când nemţii nu-i observau:
– Fiţi liniştiţi, camarazi! Nu se va trage nici un foc de armă. Ordin de la domnul colonel. Era vorba de colonelul Jugănaru, om înţelept, iubit de ostaşi.
Spre seară s-a distribuit câte o bucată de pâine, o felie de brânză şi fructe şi ne-am aprovizionat cu apă. Ne-am odihnit cu schimbul până a doua zi. Ostaşii au fost schimbaţi după miezul nopţii. Spre dimineaţa zilei de 23 Ianuarie s-a produs rumoare printre noi. O parte din cei ce dirijau punctele de pază erau chemaţi la etaj. Se întorceau zâmbind. Peste noapte, un grup de legionari care făceau de pază în podul Palatului, au observat mişcări suspecte la lucarnele de pe acoperişul magazinelor care înconjurau piaţa. Au raportat domnului Murea, care a organizat trei echipe.
Ajungând la punctele indicate au luat prin surprindere 3 sau 4 grupe a câte 2-3 oameni, îmbrăcaţi în cămăşi verzi – uniforma legionară – înarmaţi cu pistoale, care încercau să amplaseze două puşti-mitraliere. Arestaţi şi duşi la Palat, s-a constatat că erau evrei. La primele întrebări n-au vrut să răspundă nimic. Dar constrânşi şi ameninţaţi au declarat că trebuiau să creeze o diversiune, trăgând mai întâi în armată pentru a declanşa riposta militară, ei având asigurată calea de retragere. Cu privire la cei de la care primiseră ordinele n-au declarat nimic şi au fost supuşi la măsuri mai drastice de anchetă. Domnul Murea i-a scos pe evreii în cămăşi verzi în balconul Palatului şi i-a pus să mărturisească intenţia criminală în faţa militarilor. Au fost apoi băgaţi într-un beci. După 24 Ianuarie li s-a dat drumul de noua administraţie antonesciană. Am aflat mai târziu că BBC-ul a făcut „clăbuci la gură”, acuzându-i pe legionari că Murea a maltratat şi a ucis evrei la Buzău şi trebuie condamnat la moarte.
La radio ascultam veşti din toată ţara; instituţiile fuseseră ocupate de armată şi numiţi Prefecţi militari. Curieri speciali sosiţi de la Bucureşti au comunicat din partea Comandantului Horia Sima că pentru a nu da naştere unui război civil fratricid vom ceda, retrăgându-ne de la conducere.
În ziua Unirii am ieşit în piaţa Palatului. Domnul Murea a vorbit ostaşilor şi legionarilor despre această zi naţională, ziua Unirii Principatelor, în care toată suflarea românească şi-a dat mâna pentru crearea unui stat puternic, pregătind Marea Unire din 1918 a tuturor provinciilor româneşti. Iar acum duşmanii neamului vor să facă din această zi o zi a dezbinării şi a morţii. Ca un semn că nu vor înşela sufletele noastre ne-a chemat să cinstim această zi într-o horă a dragostei de unitate sufletească şi trupească. Din toate piepturile a izbucnit Hora Unirii. Ostaşi şi legionari, ne-am prins în horă, piaţa devenind o platformă a dragostei româneşti.
Nemţii priveau cu ciudă euforia îmbrăţişărilor dintre ostaşi şi legionari. După ce entuziasmul s-a mai potolit, printr-o porta-voce ne-au anunţat să părăsim piaţa. Ne-au trecut printr-un coridor format de ostaşii nemţi, făcându-ne percheziţie, spunându-ne în prealabil să predăm armele. S-au depus vreo 10 pistoale şi câteva sute de cartuşe, vreo două puşti şi vreo 4 grenade fumigene, armament care aparţinea corpului de poliţie.
Plecam printre ultimii de la această confruntare, căreia Antonescu şi acoliţii săi aveau să-i spună „rebeliune legionară”. Pe seama ei fac afirmaţii calomnioase, compromiţătoare, speculaţii politice şi psihologice asupra maselor, denaturând lucrurile. Căci orice crimă, orice faptă reprobabilă este aruncată în spatele legionarilor, exponenţi ai răului din ţară şi de pe pământ.
Am ajuns la şcoală obosiţi şi flămânzi, cu gustul amar al trădării săvârşite de Antonescu pentru dorinţa sa de slavă deşartă, lumească. Părintele Morărescu a dat dispoziţie la bucătărie să ni se aducă ceai cald şi să ni se deschidă dormitoarele. Picioarele ne erau îngheţate şi ude. Ne-am schimbat hainele şi ne-am băgat în paturi. Am dormit până seara; la masă ne-a sculat elevul de serviciu. După masă, în sala de meditaţie, ce era şi sală de clasă, colegii ne-au asaltat cu întrebări. Neputând şi neştiind ce să răspundem, lăsam să se înţeleagă că viitorul, apropiat sau mai îndepărtat, va da răspuns nedumeririlor noastre.
Se auzeau veşti despre arestări masive de legionari în Bucureşti. Brigăzi speciale ale Siguranţei operau peste tot în ţară arestări şi maltratări ale fraţilor de cruce, condamnări anticipate şi în contumacie la muncă silnică pe viaţă, la moarte, urmărirea şefilor legionari şi condamnarea în lipsă. Intrasem într-o nouă prigoană, sub auspicii naţionaliste. Vorba proverbului:
– Cine ţi-a scos ochiul?
– Frate-meu.
– A, de-aia ţi l-a scos aşa adânc!
Nemţii îşi ajunseseră scopul. Puteau să-l şantajeze pe Antonescu pentru a subjuga armata şi economia românească în susţinerea frontului. Scopul lor ultim nu era înlăturarea comunismului şi instaurarea credinţei şi dragostei creştine, ci a ideii rasiale a pangermanismului.
* *
Aşteptam din zi în zi să fim arestaţi şi trimişi în faţa instanţelor militare. Antonescu declarase stare de război, punând în funcţie tribunalele militare. Toate instituţiile au fost militarizate. Curţile marţiale ale Corpurilor Teritoriale condamnau zi şi noapte, cu pedepse groaznice (de la un an până la moarte) cele mai simple infracţiuni. S-a făcut şi un plebiscit cu da şi nu, pentru Antonescu. DA însemna pentru oricine, civil sau militar, rămânerea în funcţie şi în viaţă. NU, fie scoaterea din funcţie şi condamnarea pe termen, (pentru circumstanţe atenuante), fie condamnarea la moarte, mascată prin trimiterea pe front, în batalioanele de reabilitare constituite în Basarabia (Sărata), în care condamnatul, ţinut numai pe linia I, putea fi reabilitat post-mortem. „Aşa ceva mai rar, bobocule”, ar fi zis Caragiale. La Buzău corpul de poliţie nu era devotat cauzei antonesciene, de aceea operau arestări brigăzile speciale. În cursul anului 1941 arestările şi condamnările legionarilor buzoieni au fost mai mult simbolice.
S-au operat multe schimbări de sedii şi de personal: Corpul 5 armată, a fost mutat de la Braşov la Ploieşti (era aproape de graniţa nouă cu Ungaria), colonelul Manea, duşman al legionarilor, om corupt, slugarnic şi afemeiat, a fost numit preşedinte al Curţii marţiale Ploieşti, fostele brigăzi antilegionare carliste au devenit antonesciene şi erau conduse de Eugen Cristescu şi generalul Petrescu – primul, o vulpe vicleană, al doilea, un sadic."

Fragment din IMN PENTRU CRUCEA PURTATÃ – Vol. I

O mărturisire de credinţă. Doctorul Topa, Jilava 1952

Într-o zi, ne-a fost aruncat în camera, ca o zdreanţă, un bătrân numai piele şi oase, bolnav şi gângav în vorbire. Defecţiunea nu o avea din naştere, ci din cauza suferinţelor indurate. Distrofia era evidenta. L-am oblojit şi am început sa vorbim cu dansul. Nu putea deschide gura complet, mai mult bolborosea sau şuiera cuvintele printre cei câţiva dinţi care-i mai rămăseseră.
Acest cadavru viu era profesorul universitar dr. Topa, ortoped, somitate a medicinei româneşti, descendentul unei familii de macedoneni. Avea multe lucrări şi inovaţii în tehnica operatorie ortopedica, era cunoscut pe plan european şi international. A fost o perioada vice-preşedintele Asociaţiei Europene de Medicina.
Urmărit de securitate pentru atitudinea anti-atee şi naţionalistă în Universitate, trăise fugar prin casele prietenilor din Bucureşti. Operase în clandestinitate zeci de accidente, la lumina lămpilor de petrol, prin beciuri, magazii sau şoproane. Pentru a nu pune în primejdie pe cei care îl ocrotiseră, se predase. Ca orientare politica a fost un adept al lui Iorga, căruia i-a fost secretar si prieten de familie, dar a fost acuzat de spionaj, legionarism şi tot felul de acţiuni îndreptate împotriva partidului. Groaznic maltratat şi înfometat, când au socotit ca persoana lui nu mai constituie un pericol, l-au condamnat si l-au aruncat în groapa comuna a celor vii, în Jilava. Moralul ridicat l-a ajutat sa-şi recâştige repede şi fortele fizice.
După vreo doua săptămâni, când a început sa vorbească clar, deşi dantura distrusa ii crea probleme de dicţie, era o adevărata plăcere sa îl asculţi. Îşi presăra prelegerile de medicina, dar mai ales cele de istorie naţională şi europeana, cu anecdote sau întâmplări inedite, din lupta de culise a partidelor politice dintre cele doua războaie mondiale, care dădeau un farmec deosebit expunerilor sale. Cineva l-a întrebat într-o zi:
-Domnule profesor, de ce va acuza securitatea de legionarism dacă dumneavoastră eraţi iorghist?
-Domnilor, acest fapt comporta o discuţie mai amplă. Dar eu am sa va spun pe scurt nişte fapte pe care lumea, în general, nu le cunoaşte. Mai mult încă, este acum tendinţa de a fi şterse complet si din amintirea celor de buna credinţă şi de a fi înlocuite cu minciuni, care sa conducă la confuzii şi acuzaţii împotriva luptei cinstite a acelora care au declarat bătălia în chip organizat împotriva comunismului şi ateismului, nu numai la noi în ţară, fiindcă semnalul a fost dat pentru toata lumea.
Profesorul Nicolae Iorga, prin toata activitatea lui didactica si publicistica, este mentorul spiritului de apărare a neamului romanesc împotriva ideilor de cosmopolitism si alterare a specificului natinonal şi creştin. De aceea toţi romanii creştini l-au iubit. Studenţii lui la Iaşi şi la Bucureşti îl adorau.
Tinerii care s-au legat prin jurământ în fata lui Dumnezeu în pădurea Dobrina şi şi-au luat ca patron mai târziu pe Arhanghelul Mihail, sa lupte împotriva comunismului, Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Mota şi ceilalţi, erau hrăniţi cu laptele acestei mame spirituale. Cum comunismul era creaţia iudaica pentru îngenuncherea neamurilor, elementele de vârf ale acestei lupte anti-iudeo-masonice şi anti-comuniste, trebuiau anulate. Fie prin compromiterea morala, sociala şi politica, fie prin scoaterea din lupta prin acuzaţia de extremism naţionalist, fie prin lichidare fizica.
Iorga era o somitate culturala de probitate morala invulnerabila, singura formula de compromitere a lui era atragerea şi implicarea in politica de partid, în arena aceasta unde oricine îşi poate frânge gatul la cel mai mic pas făcut greşit. Argetoianu, care era deja mason, a fost pana care a gâdilat slăbiciunea lui Iorga. Căci avea şi acesta o slăbiciune, un păcat. Era cam mândru de el. Poate nu fără acoperire. Adversarul aceasta slăbiciune ţi-o speculează si prin ea te darama.
I-a sugerat ideea ca împreună cu el sa scoată ţara din impasul politic si economic al perioadei critice a anilor 1925-1930. Prin formula politica Iorga-Argentoianu, Iorga a fost împins în fata, iar masoneria, stăpână pe forţa financiara, a sabotat şi zădărnicit toate eforturile lui, compromiţându-l în imposibilitatea de a realiza scopul propus. Economia s-a prăbuşit în asa fel încât condiţia de viata a populaţiei ajunse la exasperare. Salariile n-au fost plătite aproape un an de zile, determinând proteste şi manifestaţii de strada ale învăţătorilor, ţăranilor, profesorilor şi funcţionarilor, împotriva politicii lui Iorga. Învăţătorilor, Iorga le-a spus sa cante cu vioara la horele ţărăneşti sau sa vândă ţigări. Îndemnat sa nu cedeze de cei ce trăgeau sforile în spatele lui, Iorga a devenit dezagreabil opiniei publice româneşti.
Tineretul legionar a simţit cel mai acut compromiterea lui Iorga. Căpitanul i-a trimis scrisoarea prin care-i atrăgea atenţia asupra greşelii de a se aventura în politica, compromiţând personalitatea sa şi ideea naţionalistă, pe care o reprezenta.
Iudeo-masoneria a avut astfel un argument prin care sa pună în conflict pe Iorga cu proprii săi copii spirituali. Mândria lui nu a putut accepta lecţii de politica şi naţionalism din partea celor pe care-i crescuse în acest spirit. Deşi legionarii au încercat sa tempereze amorul propriu jignit, Iorga a fost hrănit cu aversiune împotriva celor care avuseseră curajul sa-i atragă atenţia asupra primejdiei care pândeşte ideea naţionalistă. Pentru a putea lovi în ceea ce pana atunci iubise, Iorga a devenit mason.
Mulţi politicieni căzuseră în bratele iudeo-masoneriei, în special pe formula liberala. Pentru ţărănişti s-a găsit alta modalitate de compromitere, din care sa reiasă o viitoare acuzaţie. Maniu era pe plan moral un incoruptibil; sub masca libertăţii ideilor politice, i s-a băgat sub aripa, prin fracţiunea Mihalache, o formula de stânga extremista, comunista. A urmat compromiterea cu “afacerea Skoda” în care acoliţii lui avuseseră rolul principal.
Legionarii s-au găsit la un moment dat în lupta cu toate formulele politice din ţară care făceau, conştient sau inconştient, jocul iudeo-masoneriei. Semnalul de alarma a fost dur, dar cinstit. Suprimările lui I.G.Duca şi Armand Călinescu nu au fost, asa cum se spune, crime, ci pedepse juste in numele neamului care nu se mai putea apăra prin instituţiile oficiale care erau în mâinile celor fără Dumnezeu. De aceea au şi suportat consecinţele acestor acte, nu fugind, nici ascunzându-se sau negând, ci asumându-şi răspunderea lor. Duca şi Călinescu îşi luaseră obligaţia în fata lojilor masonice sa distrugă spiritualitatea românească şi sa împartă ţara cu străinii. Aceasta a fost politica titulesciană şi carlistă.
Reacţia masoneriei a fost mult mai dura, mii de legionari au fost internaţi în lagăre şi închisori.
Jertfa lui Mota şi Marin în Spania, în 1937, a creat o aureola de mare cinste neamului romanesc, ca simbol al luptei împotriva comunismului ateu şi o stare de nelinişte pentru iudeo-masonerie. Carol, prin Lupeasca, dirija lupta de exterminare fizica a reprezentanţilor idealurilor creştine şi româneşti.
Prigoana a ajuns la paroxism. Iudeo-masoneria l-a folosit pe rege în uciderea multor fruntaşi legionari; Corneliu Codreanu a fost ucis prin strangulare împreună cu alţi 13 legionari în duba care-i transporta de la Ramnicu-Sarat la Jilava. Apoi, ciuruiţi de gloanţe, au fost ascunşi sub o placa de beton, turnându-se şi var nestins peste cadavrele lor. Represaliile autorităţilor la pedepsirea lui Călinescu în lagăre, în închisori şi în fiecare judeţ au fost sălbatice: legionarii, elita sufletului romanesc, au fost ucişi, apoi aruncaţi la răspântii de drumuri. Oricâtă simpatie as avea pentru Iorga ca om de cultura, nu pot sa spun ca nu a avut contribuţia lui majoră în cazul uciderii lui Corneliu Codreanu.
Scăpaţi ca prin minune, Mircea Eliade, Constantin Noica şi alţii au fost marginalizaţi, puşi în situaţia sa părăsească ţara sau sa intre în clandestinitate şi în catacomba tăcerii, pentru a nu declanşa altă avalanşă a crimelor împotriva celor ramaşi liberi în ţară. Împotriva lor s-a pornit o acţiune de denigrare camuflata.
Când Hitler stăpânea centrul Europei, impunând cedarea Ardealului de Nord, legionarii l-au alungat pe Carol, recunoscând dinastia prin Mihai şi au făcut un guvern cu generalul Antonescu, fost ataşat militar în Anglia, deci anglofil. Legionarii au cerut colaborarea partidelor istorice, dar au fost refuzaţi. Au preluat răspunderea guvernării în acele împrejurări. Alegerilor libere li s-a opus Antonescu, care urmarea alte planuri. Si au stat singuri în fata nazismului hitlerist. Atitudinea lor evidenţiază dragostea de neam şi ţară, dar şi conştiinţa răspunderii în fata istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cererii germane de subordonare a armatei romane la războiul antisovietic, legionarii au răspuns: “România nu a făcut niciodată războaie de cucerire. A luptat pentru apărarea şi integritatea statului si pământului strămoşesc. Vom lupta pentru cucerirea pământurilor furate şi a fraţilor noştri subjugaţi din Basarabia şi Bucovina şi Ardeal şi Cadrilater. Dacă va voi cineva sa meargă voluntar mai departe în lupta contra URSS-ului, o poate face. Dar acest comunism rusesc, constituit ca putere de stat, nu poate fi lichidat acum de vreo armata. El va cădea atunci când cei care şi l-au însuşit se vor lămuri aici” ( Si a arătat cu degetul spre frunte ).
Cererii de control economic, legionarii au răspuns: “Asa ceva nu putem admite. Va vom vinde ceea ce ne prisoseşte. Tara noastră este ciuntita şi problema refugiaţilor este foarte grea”. Dar nemţii s-au gândit sa înlăture guvernul civil legionar, lucru care intra şi în calculele lui Antonescu, şi sa-l şantajeze pe Antonescu, care apoi sa treacă cu armata si economia de partea lor.
Un punct care a constituit baza răsturnarii legionarilor, a fost asa zisul control al averii ofiterilor superiori. Acest lucru l-au speculat nemtii. Carol, pentru a-si asigura o baza de simpatie si aparare, oferise ofiterilor superiori inlesniri de a cumpara sau a dobandi, mai ales prin casatorii, suprafete de teren agricol, paduri, balti etc. Pe altii ii facuse actionari si participanti la redevente in mai toate sectoarele industriei romanesti: uzine, mine, petrol etc. Peste noapte acestia au devenit participanti la exploatarea bogatiilor tarii, taranul si muncitorul suportand toate platile, impozitele si celelalte angarale cu sudoarea fruntii – in 1937, un taran trebuia sa vanda o caruta de grau sau o pereche de boi pentru plug ca sa-si cumpere incaltaminte pentru familia sa. In acelasi timp nemtii au facut presiuni directe asupra lui Antonescu, pentru a-l convinge ca vor castiga razboiul si ca daca nu se aliaza cu ei, vor ocupa tara.
A avut loc si pregatirea psihologica a populatiei, caci in timpul acesta a fost ucis Iorga. Eu, care sant iorghist, pot sa afirm ca nu legionarii l-au ucis pe Iorga. Asasinul, Traian Boieru era numele lui, nu a fost legionar cinstit sufleteste. A mai gasit un asa zis legionar, un prostanac, pe Cojocaru, si l-au omorat pe Iorga la Strejnic, langa Ploiesti, apoi au fugit.
De aici puteti sa intelegeti de ce toata organizatia legionara, in frunte cu Horia Sima, nu si-au revendicat aceasta crima. Pentru ca legionarii nu au fugit niciodata de la locul de pedeapsa, data in numele dreptatii. Nici Nicadorii, nici Decemvirii si nici Pedepsitorii lui Calinescu n-au fugit de raspundere. Boieru a aruncat o pată atât de mare asupra acestor luptatori ai dragostei de neam, care, speculata de adversari, constituie pana astazi piatra de poticnire, chiar si pentru cele mai cinstite cugete. Mai mult, oricine vrea sa-si acopere faradelegile proprii, arata spre legionari.
Speculand si aceasta intamplare, oamenii masoneriei si ai nemtilor, caci interesele acestora coincideau, au dezlantuit campania de denigrare si au creat conflicte artificiale in toate zonele tarii intre autoritatile legionare si politicieni. Atunci a fost pusa la cale inlaturarea legionarilor. A fost convocata la Bucuresti o intrunire la care au fost obligate sa fie prezente toate autoritatile legionare: prefecti, sefi de judete etc., in ziua de 21 ianuarie 1941. In timpul acestei intruniri, militarii, avand spatele acoperit de nemti, au ocupat institutiile publice in capitalele de judet si in orasele principale.
Legionarii ramasi acasa au incercat sa protesteze, dar si-au dat seama ca s-ar putea declansa un razboi fratricid. Au cedat, nu inainte de a atrage atentia Generalului ca prin aceasta tradare a intereselor neamului, floarea Romaniei va pieri pe coclaurile Rusiei, economia romaneasca va subventiona razboiul pe care nemtii il vor pierde, pentru ca lupta lor nu este de a aduce biruinta crucii lui Hristos, ci de a castiga un spatiu vital pentru ei, cu toate nedreptatile provocate statelor ocupate: Cehoslovacia, Austria, Yugoslavia, Polonia si neglijand faptul ca evreii din America, sponsorii materiali si spirituali ai comunismului din intreaga lume, nu vor lasa ca nazismul sa triumfe si vor interveni pentru a-si salva fratii de sange din URSS. Nemtii si noi vom fi acuzati ca am participat alaturi la lupta.
Actiunii de inlaturare a legionarilor, Antonescu si antonescienii i-au zis rebeliune legionara. Impotriva cui facusera legionarii rebeliune? Impotriva propriului lor regim politic? Sa fim seriosi, domnilor. Arestati, condamnati la ani grei de inchisoare [nota mea; mai putin asasinii lui Iorga], acuzati printr-o lucrare masluita, „Pe marginea prapastiei”, ca au ucis la abator sau in alte puncte ale Bucurestiului evrei si militari, au fost stigmatizati ca cei din urma raufacatori.
Liberalii, care l-au sprijinit pe Carol in actiunile criminale, taranistii, care au oplosit in aripa lor stanga pe comunisti, ca si ofiterii superiori, platesc actul propriei inconstiente sau relei intentii. Atentiona Corneliu Codreanu conducerea de atunci ca va fi vinovata de dezastru, cand tara va cadea sub jugul comunist. Conducerea tarii n-a stiut sa realizeze concordanta intre realitatea materiala si idealul spiritual al acestui neam, ci si-a trait viata de huzur si nepasare fata de cerintele lumii romanesti. Proorocirea lui Corneliu Codreanu prevăzuse prăbuşirea statului roman, determinată de inconştienta conducătorilor, mai ales a lui Titulescu, agentul numărul unu al iudeo-masoneriei de la acea data: “Daca vor intra trupele ruseşti pe teritoriul României, unde este mintea aceea care poate sa creadă ca ele vor pleca înainte de a ne bolşeviza, adică de a ne sataniza?”. Si proorocirea lui s-a împlinit.
De aceea sunt porniţi evreii şi slugile lor directe, comuniştii, contra legionarilor. Pentru ca le-au deconspirat intenţiile criminale asupra neamurilor si au ridicat steagul luptei, realizand unitatea organizata pe ideea de jertfa, împotriva asasinilor spiritului şi ai trupului romanesc. E urat întreg neamul romanesc pentru ca, nu ca o lauda înfumurată spun aceasta, este singurul neam care are o unitate de credinţă: Ortodoxia. Si unitatea învinge, dincolo de aparentele înfrângeri, orice maşinaţie. Legionarii de aceea erau iubiţi, pentru ca s-au fixat în aceasta valoare spirituala, care nu poate fi biruita: Ortodoxia. Întrebaţi orice legionar care este idealul lui. O sa răspundă: “Dragostea în Iisus Hristos şi neam!“. Si întrebaţi-l cu ce o poate dovedi. Va răspunde “Cu moartea mea!“.
In testamentul lui Ion Mota, am găsit o mărturisire care ne-a cutremurat; ne-a pus în fata o oglinda în care noi nu putem privi: “Eu asa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El. Nu este adevărat ca dacă as fi rămas în ţară as fi fost mai de folos neamului meu. Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se cutremura aşezarea creştină a lumii. Puteam noi sa stam nepăsători?“
Nimeni, la acea data, dintre politicienii tarii nu era în stare sa intuiască, nu sa înţeleagă, valoarea acestui act în destinul neamului. Nimeni nu se ridica deasupra intereselor personale, meschine. I-am cunoscut. Pe toţi, la un moment dat, i-a apucat frica. Se vedeau puşi la zid sub povara păcatelor lor. Aveau conştiinţa vinovăţiei şi ştiau ca neamul nu-i va ierta. Legionarii au avertizat neamurile cu privire la primejdia comunista, scula iudeo-masoneriei.
Biserica însăşi se împrospătează mereu cu martirii şi conducătorii spirituali din rândurile lor. Marii duhovnici sunt dintre ei. Uitaţi-va prin puşcării. Ei sunt cei care ţin tonusul moral-spiritual al tuturor celor în suferinţă şi care se jertfesc şi aici, în tăcere, suportând toate calomniile. “Nu sunteţi voi în stare sa omorâţi atâţia dintre noi câţi suntem noi în stare sa murim pentru Hristos si neam!” a zis Corneliu Codreanu. El era convins ca cel hrănit cu Adevărul lui Hristos, este capabil de jertfa suprema, care se multiplică şi nu încetează.
Am fost impresionat cand a aparut cartea lui Mota, „Cranii de lemn”. In articolul „La icoana” zice la un moment: „Noi n-am facut si nu facem o singura zi in viata noastra politica. Noi santem robii unei credinte”. Lucrau in politica cu valorile moralei crestine. Aceasta a fost noutatea adusa in veacul asta dominat de rationalismul materialist. Ei coboara pe Dumnezeu pe pamant sa supravegheze actele omenesti. Este cu adevarat cea mai mare revolutie spirituala sa traiesti cu constiinta prezentei dumnezeiesti.
Numai Apostolii, Martirii, Pustinicii, Sfintii au trait aceasta realitate ca o stare fireasca a lor. S-a facut si politica. Dar Mota sanctioneaza politica decazuta in politicianism, pe care ei n-au facut-o. Responsabilitatea fata de Dumnezeu pentru actul de conducere era politica lor. Orice lege lumeasca poate fi eludata sau calcata. Dar legea sanctiunii divine, nu! Pe aceasta trebuie sa o aiba in vedere cei ce conduc sau vor sa conduca destinele unui neam.
Nu este adevarat ca legionarismul este totalitar. Aceste doua notiuni se exclud; ele au fost suprapuse de cei interesati sa-si apere interesele. Codreanu ar fi putut da oricand lovitura de stat, daca ar fi speculat popularitatea pe care o avea. Dar el a luptat numai in cadrul legalitatii. Daca in 1937/38 liberalii n-ar fi falsificat voturile, legionarii ar fi iesit primii. Au iesit doar pe locul trei, s-au supus conditiilor democratice.
Cei care au crezut în Hristos şi şi-au iubit aproapele, neamul, au fost prigoniţi. Mereu vor fi oameni care vor iubi pe Hristos si pe aproapele. Si mereu vor fi prigonitori. Corneliu Codreanu a avut viziunea biruintei legionare si a murit cu aceasta credinta. Eu l-am auzit de doua ori vorbind. La inmormantarea lui Mota si Marin, cand a rostit juramantul care a cutremurat toate sufletele, zeci de mii de oameni, afara de legionari, si cand a citit o circulara la Casa Verde ca biruinta legionara este aproape.
Acest aproape trebuie inteles in sensul in care si Hristos a spus ca „Imparatia Cerurilor este aproape, bate la usi”. Nu timpul istoric este avut in vedere, ci timpul spiritual, timpul trairii hristice in fata neamului nostru este intr-adevar aproape. Se apropia biruinta chiar din momentul in care ea a fost dorita in sufletul acestui om care a contaminat intraga suflare romaneasca cu dorinta sa. Neamul urca spre aceasta biruinta, in marsul legendar al sfintei tinereti ce se smulge din bucuriile pamantesti pentru a se bucura de cele ceresti.
Generatia lui Corneliu Codreanu si-a facut datoria fata de Dumnezeu si fata de neam. Noi traim ca fiinta nationala, din momentul jertfelor, si avem datoria sa nu facem zadarnica aceasta jertfa. Ei vor invia! Continuu, pentru ca ei sant deja vii in sufletul neamului romanesc, pentru ca au crezut pana la moarte in invierea lui. Iar cei care i-au ucis, vor trebuie sa-si ceara iertare. Am vazut acel cortegiu al magistratilor in procesiune de penitenta la mormantul lui Codreanu. Dumneavoastra va veti da seama ca prin justitia aservita, adevarul a fost inca o data rastignit in tara romaneasca? Ei bine, cei rastigniti in numele Adevarului cheama la recunoasterea greselii, la pocainta, tot neamul. Si neamul a venit prin toti cei ce isi asuma suferinta ca rasplata pacatelor lor.
Doctorul Topa si-a fixat ochii in perete, emotionat de ceea ce spusese.
– De aceea, domnilor, am fost acuzat de legionarism. Cand m-au intrebat de ce-i simpatizez pe legionari, care l-au omorat pe Iorga, le-am spus ceea ce am trait eu alaturi de Iorga, nu ceea ce mi-au spus altii. Eu sant batran. Mai am poate o zi, un ceas, sau mai stiu eu cat de trait. Dar imi pare bine ca am putut spune in fata dumneavoastra, care sunteti mai tineri si care aveti datoria sa spuneti si altora aceasta marturisire. Iorga, Dumnezeu sa-l ierte, n-ar avea nimic sa-mi reproseze. L-am iubit. El n-a stiu sa ramana in dragostea celor care l-au iubit.
Un singur lucru as fi vrut sa va mai spun: lui Antonescu i s-a întâmplat ce i-au spus legionarii. A plătit cu viata nesăbuinţa sa politica. Meritul in fata istoriei neamului este ca n-a acceptat şi n-a iscălit documentul pe care i-l puneau sovieticii in fata, sa recunoască Basarabia ca pământ rusesc şi a preferat moartea. Iar aici la Jilava, înainte de a fi dus în Valea Piersicilor pentru execuţie, a vrut sa-şi ceara iertare de la legionari. Aceasta o ştiu prea putini. O ştiu mai bine cei care l-au păzit.
Profesorul Topa obosise. Nimeni n-a mai scos vreun cuvant. Toti au incetat orice comentariu cand dansul s-a intins sa se odihneasca. Adormise si am crezut ca a murit. Privindu-l atent am observat ca respiratia ii era linistita.
Mi-am insemnat pe o gamela ideile acestui discurs pro veritas. Ma gandeam ca ar trebui scrise cu litere de aur pe un altar in mijlocul tarii. Dar nici un altar, de piatra sau de bronz nu poate inlocui altarul sufletului romanesc, care a pastrat, pastreaza si va pastra toate jertfele aduse de el, marturii ale vesniciei lui nestricacioase in Hristos.
Dupa catva timp doctorul Topa a fost trimis la Aiud.

 

Fragment din „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim,  subcapitolul Doctorul Topa. O mărturisire de credinţă, pag. 287-289.

 

 

 

 

Categorie: "Rebeliunea legionara" | Vizualizări: 1011 | Adăugat de: Gabriel | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar